Luna iunie în ziua întâi : Pomenirea Sfântului Mucenic Iustin Filozoful (167)
Sfântul Iustin era din Flavia Mineapolis, vechiul Sihem, din Samaria. Era de neam, născut în inima Palestinei şi a trăit pe vremea împăratului filozof Marcu- Aureliu(161-180). Încă de tânăr a simţit chemare pentru filozofie, dorind a cunoaşte adevărul asupra vieţii şi asupra lui Dumnezeu. Aceasta avea să-l ducă până la Hristos. Viaţa lui a fost o lungă căutare a Adevărului. În căutarea lui, Sfântul Iustin s-a făcut, rând pe rând, ucenicul unui dascăl stoic, mai apoi, ucenic al unuia aristotelic, pe urmă, al unuia pitagorean, pe care l-a părăsit repede, pentru unul platonician. Nădăjduia, de la toţi să-l poată afla pe Dumnezeu, Adevărul. Odată, retras în linişte şi plimbându-se pe malul mării, a întâlnit un bătrân necunoscut, care l-a scos din înşelare. A rămas uimit când bătrânul l-a îndemnat să cerceteze cărţile Prorocilor şi să se roage, ca să i se deschidă porţile vieţii. Pe drumul arătat de bătrân, pe care nu l-a mai văzut niciodată, Sfântul Iustin s-a încredinţat că numai filozofia creştină este singura filozofie de folos şi s-a făcut creştin. Ca urmare, după botez, n-a mai lepădat, toată viaţa lui, haina de filozof; dimpotrivă, a deschis la Roma o şcoală de ucenici, făcându-se apostol al noii filozofii. A călătorit şi la Efes, în Asia, în slujba aceluiaşi apostolat, având loc, acolo, convorbirea lui cu iudeul Trifon, de unde s-a întors la Roma. De aici, Sfântul Iustin a trimis împăratului-filozof Marcu-Aureliu, prima lui apărare a creştinilor. Scrierile Sfântului Iustin sunt numeroase; multe s-au pierdut. Nu ne-au mai rămas decât cele două apărări (Apologii) ale creştinilor, dovedind împăratului şi senatului roman nevinovţia creştinilor, precum şi Dialogul cu Trifon iudeul, adeverind că Hristos este Fiul lui Dumnezeu şi Mesia. Sfântul Iustin a arătat că filozofii păgâni au cunoscut, şi ei, pe Dumnezeul cel adevărat, pe de-o parte, prin Scriptura lui Moise, pe de altă parte, prin lucrarea în lume a Logosului. Sfântul Iustin a fost prins, pârât fiind de un filozof, anume Crescent cinicul. Actele judecăţii lui nu s-au păstrat. Adus în faţa lui Rusticus, dregătorul din Roma, Sfântul Iustin a înţeles că, de acum , nu mai era vorba să lămurescă pe cineva, ci de a mărturisi. La judecată a fost întrebat: “ Cu ce ştiinţă te îndeletniceşti tu ?” Răspunsul lui a fost: “ Am studiat toate ştiinţele. Am sfârşit prin a mă lipi de învăţătura cea dreaptă a creştinilor.” A fost osândit să fie biciuit şi să i se taie capul. Sfântul Iustin n-a murit singur; era înconjurat de şase din ucenicii săi.
Zis-a un oarecare dintre Sfinţi: „ Cugetă cele bune, ca să nu cugeţi cele rele, fiindcă mintea nu suferă să fie fără de lucru. Să dăm, deci, minţii noastre, cugetarea cuvintelor lui Dumnezeu, în rugăciuni şi la înţelegerea celor bune. Că deşarta cugetare, odrăsleşte lucruri ale deşertăciunii, iar cugetarea bună, dă rod bun. Să avem în minte şi aceasta: mulţi tirani au stăpânit ţări şi cetăţi şi lauda lor s-a stins şi s-a făcut ca şi cum n-ar mai fi fost. Câţi împăraţi, împărăţind peste neamuri, nu şi-au ridicat statui şi stâlpi, gândind că prin aceastea vor fi pomeniţi după ieşirea lor din viaţă. Şi, după dânşii, au venit alţii şi au spart statuile lor, au sfărâmat semnele lor şi, ştergând vechile imagini, chipul lor l-au zugrăvit. Dar şi lucrurile lor, de alţii au fost stricate. Iar alţii morminte strălucite şi-au pregătit, părându-li-se că prin aceasta îşi întăresc nume veşnic, zugrăvindu-şi deasupra mormântului chipul lor. A venit însă, alt neam, s-a dat ocârmuirea sub stăpânirea altora, şi aceştia, voind a curăţa mormintele după cuviinţă, au mutat oasele lor, ca pe nişte pietricele. Şi la ce le-a folosit lor sicriul cel de mult preţ, cel în chipul piramidelor ? Deci, toate lucrurile deşertăciunii, întru nimic s-au prefăcut. Iar cu cei ce se îmbogăţesc în Dumnezeu şi s-au slăvit întru Dânsul, nu se întâmplă aşa, pentru că viaţa veşnică şi-au pregătit şi slavă neîncetată. Că toate vor trece când va voi Ziditorul, iar slava Sfinţilor nu va avea sfârşit. Deci, să ne sârguim a ne face roade de pocăinţă, ca nerămânând afară de bucuria aceea, să nu fim trimişi în pământ întunecat, în pământul întunericului celui veşnic. Intră dacă vrei, în cămara ta şi închide uşile, astupă încă şi ferestrele şi stai înăuntru şi vei vedea ce fel de chinuire are întunericul, măcar că nu suferi nici o durere, şi măcar că este în puterea ta să deschizi, când vei voi, şi să ieşi. Deci, cu cât mai nesuferită va fi durerea în întunericul cel mai dinafară, unde este plânsul şi scrâşnirea dinţilor ? Uită-te înlăuntrul hornului tău, celui plin de funingine şi ridică-ţi ochii tăi la răsăritul soarelui şi vezi deosebirea şi fugi de lucrurile întunericului. Răutatea este întuneric, iar fapta bună lumină. Răutatea săvârşită, înnegreşte pe lucrătorul ei, iar fapta bună, făptuindu-se, străluciţi îi face pe cei ce o săvârşesc. Nu socoti, iubite, că numai tu singur te necăjeşti, mai mult decât toţi, pentru că tot capul în durere se află şi toată inima în necaz. Că, precum nu este cu putinţă să scape cineva de aer, pe pământ fiind, aşa, cu neputinţă este omului să nu fie ispitit de dureri şi necazuri, în viaţă fiind. Cei care, în jurul celor pământeşti îşi duc viaţa şi se zbuciumă, aceştia în această lume se vor şi necăji, precum şi cei ce aleargă după cele duhovniceşti se ostenesc, aceştia fericiţi vor fi, că mult este rodul lor în Domnul. Ai răbdare desăvârşită în tot lucrul la care ai fost chemat. Întăreşte-ţi ancorele şi funiile, ca nu, câte puţin corăbioara ta să fie împinsă în noian, la adânc, că atunci, păţania ta te va învăţa de câtă pace te împărtăşeai, când erai la liman. Lumea se aseamănă cu adâncul mării, iar limanul cu viaţa pustnicească. Nu iubi a umbla. Şi, ca să zic şi aceasta, după ce înconjurăm toată lumea, la urmă, oare nu chilia ne aşteaptă pe noi, de vom voi a ne mântui ? Şi dacă în viaţa de obşte nu ne împăcăm, iar cu pustnicia nu ne liniştim, apoi unde va fi locaşul nostru ? Deci, să nu fim nepurtători de grijă, urând osteneala. Dacă robi suntem Mântuitorului nostru Dumnezeu, să nu ne ruşinăm de lanţul necazurilor, ci cu bucurie să-l răbdăm, aşteptând venirea Lui cea din ceruri, ca pe noi să ne numere împreună cu ceata Sfinţilor. Că cei ce s-au împărtăşit de patimile Lui, părtaşi vor fi şi mângâierii. Deci, să ne câştigăm durerea de bună voie şi răbdare aleasă, de noi înşine, pentru frica lui Dumnezeu. Şi să nu fugim de răbdare, de smerita cugetare, de înfrânare, de împreună pătimire. Şi zic împreună pătimire, nu ca să ajuţi aproapelui spre răutate, ci, ca să ajuţi aproapelui la cele duhovniceşti, să ai adică umilinţă şi lacrimi. Şi chiar de nu este de faţă lacrima cea văzută, să petreci în sfărâmarea inimii, fiindcă şi în lacrimi este deosebire. Fericit este cel ce vede, ca într-o oglindă, pe Domnul în sufletul său şi îşi varsă inima sa cu plângere, înaintea bunătăţii Lui, că rugăciunea Lui se va auzi. Îţi încredinţez ţie o altă arvună, în Domnul, ca unui om al lui Dumnezeu, care vrei să te mântuieşti: când te ridici de la masa cinei, nu înconjura chiliile, ci linşteşte-te în chilia ta, că pe mulţi a amăgit diavolul, cu vinul. Drept aceea ridicându-te de la mângâiere, dacă te vei duce în altă chilie, este semn că nu ai frică de Dumnezeu şi te răzvrăteşti. Că din acest fel de şederi împreună, se pricinuiesc căderile sufletelor, mai ales, când se linişteşte toiagul proistosului. Că cei ce nu voiesc să-şi înfrâneze mintea lor din dumnezeiasca frică, au trebuinţă de frica omenească, ca prin aceasta să se depărteze de cele nefolositoare, precum robul se înţelepţeşte, prin asprimea stăpânului. Deci, ia aminte la tine însuţi şi nu defăima; că, filozofând în vin, nici altuia nu vei fi folositor, nici ţie însuţi. De ai învăţat, pe de rost, toată dumnezeiasca Scriptură, caută ca nu cumva, să se înalţe gândul în tine, pentru aceasta, că toată Scriptura, cea de Dumnezeu insuflată, învaţă smerita cugetare. Iar cel ce cugetă sau făptuieşte cele potrivnice celor ce a învăţat, acela s-a făcut pe sine călcător de lege. Dacă duhul mândriei, sau al iubirii de stăpânire, sau al bogăţiei te-ar supăra pe tine, să nu te laşi furat de ele, ci, şi mai mult, să stai vitejeşte împotriva războiului viclean al duhului înşelător. Gândeşte-te la zidirile cele de demult şi la chipurile cele învechite , la stâlpii cei cu totul mâncaţi de rugină şi să-ţi aduci aminte, în gând, şi să te întrebi, unde sunt cei ce le-au zidit, şi meşterii care le-au lucrat pe acestea, şi sârguieşte-te a plăcea lui Dumnezeu, ca să te învredniceşti de Cereasca Împărăţie. Pentru „că tot trupul este ca iarba şi toată slava lui, ca floarea ierbii.”(I Petru 1, 24). Ce lucru mai mare şi mai slăvit este decât Împărăţia? Pe aceasta cei ce au dorit-o, au aflat-o, slăvind pe împăratul Cerurilor şi Domnul pământului întreg Căruia Se cuvine lauda, slava şi împărăţia în vecii vecilor ! Amin.
Sursa: Proloagele - Editura Mitropoliei Olteniei
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu