Luna august în 10 zile: pomenirea Sfinţilor Mucenici Laurenţiu Arhidiaconul, Sixt şi Ipolit, episcopii Romei (+258)
Aceştia au trăit în zilele împăraţilor Decius şi Valerian. Sfântul Sixt era de la Atena, unde învăţase şi filozofia şi mergând la Roma a fost sfinţit episcop, după ce Sfântul papă Ştefan a mărturisit pe Hristos. Şi, pornindu-se atunci prigoană asupra creştinilor, Sfântul Sixt a poruncit lui Laurenţiu, arhidiaconul său, care era de neam din Spania, să chivesnisească visteria Bisericii şi ajutorarea săracilor, iar el, vânzându-le toate, le-a împărţit la săraci. Deci, întorcându-se Decius din Persia, a fost adus la el Sfântul Sixt, episcopul, şi, neplecându-se a se lepăda de Hristos, ci mărturisindu-L, cu îndrăzneală, ca Dumnezeu adevărat şi atotputernic i s-a tăiat capul. Deci, aducându-se şi arhidiaconul Laurenţiu şi cercetându-se şi despre sfintele odoare, Sfântul Laurenţiu a răspuns dregătorului că Biserica are odoare şi avuţii de seamă, pe care dacă îi vor lăsa timp, le va aduna, de pe unde sunt, şi le va aduce înaintea lui. Şi i-au statornicit să se înfăţişeze după trei zile. Când s-a împlinit sorocul, Laurenţiu a venit înaintea împăratului, aducând, în căruţe, mulţime de săraci, orbi, şchiopi, muţi, văduve şi orfani, care trăiau din milosteniile Bisericii. Şi, arătându-i pe aceştia, a zis împăratului: "Iată comorile de mult preţ ale Bisericii noastre, avuţii pe care furii nu le fură şi rugina nu le strică şi care vor preţui mai mult în faţa Dreptului Judecător". Dar împăratul, văzându-i pe aceştia, s-a pornit cu mânie şi a poruncit să-l bată foarte rău pe Sfântul Laurenţiu. Apoi, l-au băgat în temniţă, unde Sfântul a tămăduit pe toţi cei ce mergeau la el. Ceea ce văzând, tribunul Calinic a crezut în Hristos şi s-a botezat. Deci, după aceasta, a stat, iarăşi Laurenţiu în faţa împăratului şi neplecându-se a jertfi idolilor, l-au întins pe un grătar de fier ars în foc, pe care Sfântul, dând mulţumire lui Dumnezeu, şi-a dat sufletul. Şi a fost îngropat, precum se cădea, de papa Ipolit, pe care împăratul a trimis să-l ia şi a poruncit să-l bată cu toiege de fier cu ghimpi, apoi l-au legat de cai sălbatici şi, fiind târât mult, Sfântul şi-a dat sufletul lui Dumnezeu. Şi aceasta s-a vestit în toată Roma, iar de la Roma, în toată lumea. Şi toţi s-au întărit în credinţa Domnului nostru Iisus Hristos, a Căruia este slava în veci ! Amin.
Umblând, Sfântul Nifon a văzut pe un om, pe care-l rugau mulţi neputincioşi, cerând de la el milostenie. Iar el nici nu se uita la dânşii. Deci, Sfântul Nifon, apropiindu-se de îngerul păzitor al aceluia, i-a zis: "Spune-mi mie, Îngerule, oare, multă avere are omul acesta?". Zis-a Îngerul: "Bogăţie multă şi fără de număr are, dar este iubitor de arginţi, şi, pentru un ban, se îmbolnăveşte de moarte, şi bate pe cei ai casei lui, omorându-i prin foame şi prin goliciune şi silindu-i pe ei la muncă". Zis-a Nifon: "Cu ce gând îşi amăgeşte cugetul său, ca să nu dea nimic la fraţii cei săraci?" A grăit lui Îngerul: "Ascultă-mă, ce-ţi spun, că vine dracul cel întunecat şi-i pune lui în gând, că va îmbătrâni şi, după aceea, va cădea în boală şi să nu dea averea sa la nimeni, ca nu cumva să nu-i ajungă lui, şi să se căiască, zicându-şi că în zadar a împărţit averea sa la săraci, şi nu a sporit cu nimic. Şi aşa îl amăgeşte pe el necuratul drac acestea punându-i-le în inimă adeseori. Iar el se supune gândului aceluia, şi se întunecă, nemiluind pe săraci". Apoi, Îngerul i-a mai zis lui Nifon: "Lasă-l, să-i fie lui precum crede. Pentru că Dumnezeu nu este ispititor la rău. Şi pe nimeni nu ispiteşte, ci fiecare se ispiteşte de ale sale patimi, de vreme ce ascultă de diavolul şi se supune lui". Şi aceasta zicând, s-a dus îngerul de la el. Iar omul acela, după puţină vreme, a căzut în boală. Şi era boala lui foarte cumplită. Deci, după ce a căzut omul în acea amară boală, atunci şi-a dat toată averea sa la doctori şi nici un folos n-a aflat de la ei, ci în şi mai cumplite dureri a căzut. Şi aşa, multe zile chinuindu-se, a murit şi cu sufletul şi cu trupul. Şi s-a împlinit, cu el, cuvântul spus de Proorocul David: "Iată omul care nu şi-a pus pe Dumnezeu ajutorul lui, ci a nădăjduit în mulţimea bogăţiilor sale"(Ps. 51,5-6). Să nu vă înşele dracul fraţilor, ca să nu luaţi judecată fără de milă pentru zgârcenie, dacă aveţi avere, şi să vă pierdeţi sufletul şi trupul şi să nu luaţi Împărăţia Cerurilor.
Să fugim, fraţilor, de invidie, de cursa cea drăcească, ca nu cumva legându-ne de răutatea păcatului, să cădem în osânda cea amară. Pentru că Domnul se împotriveşte celor mândri, iar celor smeriţi le dă dar. Deci, unde este invidie şi ceartă, acolo nu este cercetarea darului lui Dumnezeu, ci numai lucruri de defăimare şi diavoleşti gânduri. Apoi, ce este mai ticălos decât invidia? Invidiază leneşul agonisirile celui bogat, dar el nu se osteneşte, că din osteneală vine agoniseala. Invidiază păcătosul curăţia celui drept, dar nu voieşte să se tragă pe sine însuşi de la păcat. Invidiază desfrânatul întreaga înţelepciune a celui curat, dar nu voieşte să se asemene cu viaţa lui. Invidiază, pe cei dimpreună cu el, lucrătorul cel viclean, care a căpătat aceeaşi plată, ca şi cei care au lucrat un singur ceas, şi nu-şi aduce aminte de Hristos, Care a zis: "Prietene, nu-ţi fac ţie strâmbătate, nu cu un dinar te-ai tocmit cu mine? Ia-ţi al tău şi du-te, că vreau, şi celui de pe urmă să-i dau, ca şi ţie. Oare, nu sunt Eu slobod, ca să fac ce vreau cu ale Mele? Chiar dacă ochiul tău este viclean, Eu însă sunt bun". Drept aceea, nu păşiţi cu mândrie şi lăsaţi invidia. Pentru că invidia este întristarea inimii şi stricăciunea sufletului, uscăciunea trupului, stricarea dragostei, vrajba faţă de toţi, risipirea neamului, împiedicarea faptei bune, arvuna osândei, pierderea vieţii, ce va să fie, şi moştenirea gheenei. Deci, acestea auzindu-le, fraţilor, să nu ţinem invidie, ci să petrecem în dragoste.
mitropolitul Rostovului, despre moarte
În istoria Facerii, începând de la Adam, la sfârşitul vieţuirii fiecărui strămoş, care a trăit mulţi ani, citim acest cuvânt: "Şi a murit". De pildă: "Zilele vieţii lui Adam au fost nouă sute treizeci de ani şi, apoi, a murit", "Zilele lui Set au fost nouă sute doisprezece ani, şi, apoi, a murit", "Zilele lui Enoh au fost nouă sute cinci ani şi, apoi, a murit", "Zilele lui Cainan au fost nouă sute zece ani şi, apoi a murit"(Facerea 5,5,8,11,14). Şi despre ceilalţi strămoşi, de asemenea, se citeşte că şi-au sfârşit viaţa lor, cea de mulţi ani, cu moarte, din care vădit se arată puterea lucrătoare a cuvintelor lui Dumnezeu, pe care le-a zis către Adam: "Ori în ce zi veţi mânca din pomul cel oprit, veţi muri. Iar, pentru noi, acest cuvânt: "Şi a murit", ce se repetă adeseori în Sfânta Scriptură, este ca un ciocan ce loveşte în piatră. Pentru că gândul morţii bate în mintea noastră şi zdrobeşte împietrirea inimii. Că, dacă oamenii din lumea cea dintâi, care au trăit atât de mult, n-au scăpat de moarte, cu atât mai mult vom muri noi, cei ce trăim puţină vreme. Aceia, trăind atâtea sute de ani, îşi aşteptau moartea lor, iar noi, având sfârşitul lângă uşă, oare nu îndelungă vreme se cuvine s-o aşteptăm pe ea? Oare, în zadar se cinsteşte în toate zilele, în rugăciunea celor ce merg spre somn: "Iată groapa îmi este înainte, iată moartea îmi stă de faţă?" Că ce este moartea? Ce este obiceiul morţii şi care sunt faptele ei şi ce nevoie ne sileşte să avem gândul morţii? Să ne gândim la aceasta, noi muritorii. Moartea este despărţirea sufletului de trup, dezlegarea de legătura firească a acestora, risipirea stihiilor, prin care firea omenească stă împreună. Oprirea organelor omeneşti, nesimţirea simţurilor, încetarea vieţii, dezlegarea alcătuirii omeneşti. Că omul din trup şi din suflet este alcătuit, iar, murind el, nu mai este om, chiar dacă trupul văzut stă de faţă, chiar dacă şi sufletul rămâne nemuritor. Că, de vreme ce sunt despărţite între ele, nici sufletul nu este om, ci numai suflet, nici trupul nu este om, ci stârv. Şi, pentru aceea, firea celor vii se teme de moarte, de vreme ce moartea ia, de la firea celor vii, puterea aceasta, că, adică, să nu fie ea cum era, să nu fie omul om, ci întru nimic să se întoarcă cu totul, până în ziua judecăţii, şi la trâmbiţa Arhanghelului, care va să deştepte pe cei morţi. Obiceiul cel firesc al morţii este ca, fără de ştire, să vie la om, chiar dacă de toţi este ştiută. Pentru că, ce este mai ştiut în viaţa noastră, decât moartea, de vreme ce, după cuvântul apostolic: "Este rânduit oamenilor o dată să moară, iar, după aceea, să fie judecata"(Evr.9,27). Şi ce este mai neştiut decât venirea sau ceasul morţii? Precum şi Domnul Însuşi, în Evanghelii, grăieşte: "Nu ştiţi ziua, nici ceasul, când vine Fiul Omului"(Matei 25,13). Ştiută este de toţi moartea, de vreme ce ea, nemutat şi neschimbat, la fiecare va să vie. Şi nimeni nu poate să scape de ea. Neînştiinţată este venirea ei, deoarece nu dă veste despre sine, nici nu caută la vreme, nici nu numără zilele şi anii, nu aşteaptă bătrâneţea, nu cruţă tinereţea, nici nu întreabă dacă este cineva gata. Nici un ceas nu slăbeşte pe omul cel nepregătit, atunci când vine la el. Ştiută este moartea, că după cum oameni suntem, tot atât şi muritori suntem. Ştiută este moartea, de vreme ce tuturor, celor ce se nasc în lumea aceasta, calea vieţii lor nu duce în altă parte, ci numai la moarte. Însă, nearătată este vremea morţii, pentru că nu ştie nimeni în ce loc îl aşteaptă pe el moartea, sau când îl va ajunge pe el ceasul morţii. Ştiut este, că sufletul, de trup, se va despărţi negreşit, dar nu se ştie, cum se va despărţi, după firea legii morţii, sau după vreo silitoare primejdie. Toţi ştiu că vor muri, dar chipul morţii lor, cum, şi în ce întâmplare, vor muri, nimeni nu poate să ştie. Moartea ştiută este, fiindcă, după dreapta judecată a lui Dumnezeu, ca o pedeapsă, cade pe tot neamul omenesc, pentru păcatul strămoşesc. Dar nearătat este ceasul morţii, fiindcă, vremii vieţii omeneşti, Dumnezeu nu i-a pus hotar vădit, ci întru judecăţile Sale cele neştiute, a ascuns-o pe ea. Ştim că vom muri, dar nu ştim când vom muri, ori astăzi, ori mâine, ori dimineaţă, ori târziu, ori ziua, ori noaptea. Mulţi, culcându-se să doarmă, spre noapte, nu s-au mai deşteptat din somn, ci au fost găsiţi morţi, şi li s-a făcut lor somnul, moarte, iar patul, mormânt. Mulţi, din somnul nopţii, deşteptându-se şi văzând ziua, noaptea n-au mai ajuns-o. Benchetuia Baltazar, împăratul chaldeienilor, de cu seară, şi, acum, tare se veselea, şi, iată a văzut mâna unei feţe nevăzute, scriind pe perete, în preajma luminii, neştiute cuvinte, judecată de moarte asupra lui, şi a fost ucis chiar în noaptea aceea. Oare, ştia el ceasul cel atât de grabnic al morţii sale? Oare, se gândea că va muri în acea noapte? A adormit pe patul său, seara târziu, Olofern, conducătorul oastei asirienilor, plin de vin, şi, îndată, somnul, în moarte l-a schimbat, tăindu-i-se capul, de o mână femeiască. Şi cel ce, seara se lăuda, că a doua zi va lua cetatea Betulia, ca pe o pasăre, acela, el însuşi, a căzut în laţul morţii. Se îngrijea bogatul căruia îi rodise ţarina, unde să-şi adune roadele, hambarele cele mici să le risipească şi mai mari să le zidească. Să gândea la ani mulţi, să mănânce, să bea, să se veselească. Iar Dumnezeu i-a zis lui: "Nebune, în această noapte voi cere de la tine sufletul tău" (Luca 12,20). Şi, aşa, cel ce aştepta să trăiască mulţi ani a murit fără de veste. O, cât de neştiută este venirea şi ceasul morţii. Bine ne sfătuieşte Domnul, zicându-ne: "Luaţi aminte, privegheaţi şi vă rugaţi, că nu ştiţi când va fi acea vreme" (Marcu 13,33). Iar lucrările morţii sunt acestea: ia, de la om, tot ce are el în lumea aceasta: bogăţia, cinstea, slava, frumuseţea, desfătarea tuturor bunătăţilor, deoarece când moare, omul le lasă pe toate, "nu va pogorî cu el slava lui" (Ps. 48,18). Desparte pe unul de altul, pe părinţi de fii, pe stăpâni de slugi, şi toată iubirea omenească, şi toată nădejdea celor vremelnice o curmă şi o pierde. Deschide omului uşa veşniciei şi o începe pe ea, oricum ar fi, bună sau rea. Drepţilor, le deschide uşa veşniciei celei fericite, care este Împărăţia Cerească, iar păcătoşilor, celor ce mor fără pocăinţă, le deschide uşa veşniciei celei dureroase, care este în iad. Pentru că, în ce fel îi este aici această viaţă, în acest fel, îi va fi lui acolo şi răsplătirea. Deci, ni se cade nouă, muritorilor, să avem de-a pururea în minte gândul morţii şi să învăţăm aceasta, ca temându-ne de neştiutul ceas al morţii, să ne înfrânăm de la lucrurile care mânie pe Dumnezeu şi să fim totdeauna gata de ieşire. Sfântul Ioan Scărarul spune că atât de folositor este gândul morţii, la cei ce vor să se mântuiască, pe cât de trebuincioasă este pâinea pentru om. Că, precum fără pâine nu se poate trăi, aşa fără de gândul morţii, nu este cu lesnire cuiva să-şi îndrepte viaţa sa. Fără de pâine, cu trupul, şi, fără de gândul morţii, cu sufletul, omul slăbeşte. Pâinea întăreşte inima omului, iar pomenirea morţii întăreşte viaţa cea îmbunătăţită. Cel ce are pâine nu moare de foame, iar cel ce are de-a pururea gândul morţii, nu-şi omoară sufletul său cu moartea păcatului, nu greşeşte de moarte. Despre Isihie Hozevitul, scrie acelaşi Ioan Scărarul că, trăind din început fără grijă de sufletul său, s-a îmbolnăvit şi a murit. Şi, zăcea mort timp de un ceas, s-a deşteptat din moarte, ca din somn, întorcându-se sufletul lui într-însul, cu dumnezeiască poruncă. Deci, după învierea sa, s-a închis în chilia lui, şi a trăit, acolo, doisprezece ani, neieşind şi nevorbind cu nimeni, nimic, ci numai puţină pâine şi apă, ce i se aducea lui, gusta şi, pururea tăcând, lacrimi fierbinţi din ochii săi vărsa neîncetat. Iar, când avea să se sfârşească cu totul, fraţii, deschizând uşa, au intrat la el şi l-au rugat mult să le spună lor ceva de folos. Şi numai aceasta au auzit de la el; "Iertaţi-mă, nimeni, de va avea pomenirea morţii, nu va putea să păcătuiască vreodată".(Scara, Cuv. VI.20). Aceasta zicând, s-a sfârşit în Domnul. Şi se minunau aceia, care cunoscuseră mai înainte viaţa lui cea fără de grijă, cum s-a îndreptat el, prin gândul morţii. Deci, să ne învăţăm şi noi, spre aducerea aminte de moarte şi să ne îndreptăm, pe noi înşine, până ce avem vreme, ca să nu ne apuce pe noi moartea nepregătiţi. Să luăm aminte la sfatul, folositor al Sfântului Ioan Scărarul, care zice: "Pomenirea morţii, de-a pururea, să se culce şi să se scoale cu tine!"
Sursa:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu