Proloagele din 7 august

 

În această zi facem pomenirea Preacuvioasei Maicii noastre TEODORA de la SIHLA, care a sihăstrit mulţi ani, la sfârşitul secolului al XVII-lea, într-o peşteră din preajma Schitului Sihla-Neamţ
În aceasta zi, Sfânta Teodora s-a mutat
La cerescul împărat;
Astăzi, Teodora Cuvioasa
Şi-a mutat la ceruri casa.

        Această floare duhovnicească de mare preţ şi mireasă a lui Hristos, pe care a odrăslit-o pământul binecuvântat al Moldovei, s-a născut pe la jumătatea secolului al XVII-lea, în satul Vânători-Neamţ, din binecredincioşi părinţi şi iubitori de Dumnezeu. Fericita Teodora, ajungând la vârsta rânduită, a fost căsătorită de către părinţi împotriva voinţei ei, cu un tânăr evlavios din Ismail. Dar, neavând ei copii, iar sufletul Teodorei mereu arzând de dorinţa unei vieţi cu totul curate, închinate numai lui Dumnezeu, la aceasta îndemnând-o şi duhovnicul ei, precum şi firea ei singuratică, a îmbrăţişat cinul monahal la Schitul Vărzăreşti-Focşani, iar soţul ei s-a călugărit în Schitul Poiana Mărului, sub numele de Eleodor. Aşa a binevoit Dumnezeu să-i povăţuiască pe amândoi pe calea sfinţeniei şi a mântuirii. Şi se nevoiau maicile cu mare râvnă pentru Hristos, însă, Cuvioasa Teodora, întărită de harul Duhului Sfânt, întrecea pe toate celelalte surori în rugăciune, în smerenie şi în sfânta nevoinţă duhovnicească. Năvălind turcii în părţile Buzăului, au dat foc Schitului Vărzăreşti. Cuvioasa Teodora s-a retras în munţi, împreună cu stareţa ei, schimonahia Paisia, unde se nevoiau singure în asceză şi bucurie de Dumnezeu, răbdând multe ispite de la diavoli, foame, frig şi tot felul de încercări. După adormirea maicii sale duhovniceşti, Cuvioasa Teodora având o descoperire dumnezeiască, a părăsit munţii Buzăului, întorcându-se în părţile Neamţului, în pădurile neumblate din jurul Schitului Sihăstria, de unde, cu binecuvântarea duhovnicului ei Pavel, s-a retras în pustie, în părţile Schitului Sihla. Aşa a ajuns fericita Teodora vieţuitoare la Schitul Sihla, unde un sihastru milostiv i-a oferit chilia sa drept adăpost, nu departe de schit şi de peştera care îi poartă numele până astăzi. Şi s-a nevoit acolo Cuvioasa bărbăteşte vreme de mulţi ani, în post şi rugăciuni toată noaptea, în lacrimi şi mii de metanii, uitată de lume, îndurând multe ispite şi năluciri de la diavoli, foame, lipsă, gânduri şi mai ales frigul aspru al iernii. Iar cuviosul Pavel din Sihăstria, duhovnicul ei, o cerceta din când în când, o mărturisea, o îmbărbăta, o împărtăşea cu Sfintele Taine şi îi ducea cele de trebuinţă. După un timp a răposat duhovnicul Pavel, iar Cuvioasa Teodora a rămas cu totul singură, căci nimeni nu ştia locul şi aspra ei nevoinţă. I se rupseseră şi hainele, iar în loc de hrană mânca măcriş, fructe de pădure şi alune. În această şcoală a liniştii şi a rugăciunii a dobândit Cuvioasa darul rugăciunii de foc, care se lucrează în inimă, darul lacrimilor, al răbdării şi al negrăitei iubiri de Dumnezeu. Acum nu se mai chinuia de frig, nici de foame, nici diavoli nu o mai puteau birui, căci dobândise darul facerii de minuni şi era ca un diamant strălucitor în munţii Sihlei, uitată de oameni, dar umbrită de darul Duhului Sfânt. Din timp în timp, păsările cerului îi aduceau în ciocurile lor, prin voia Domnului, fărâmituri de pâine de la trapeza Schitului Sihăstria, iar apa bea din scobitura unei stânci din apropiere, aşa cum se vede până astăzi. Ajungând Sfânta Teodora aproape de sfârşitul vieţii ei pământeşti, se ruga cu lacrimi lui Dumnezeu să-i rânduiască un preot ca s-o învrednicească de Preasfintele Taine înainte de obştescul sfârşit. Cu rânduiala de sus, a observat egumenul Sihăstriei cum duceau păsările fărâmituri în pustie şi a trimis doi fraţi să vadă unde anume se duc. Călăuziţi de mâna lui Dumnezeu, fraţii au ajuns noaptea aproape de peştera Sfintei Teodora şi au văzut-o cum se ruga, înconjurată de văpaie de foc ceresc. Atunci, înfricoşându-se, au strigat, iar Cuvioasa i-a chemat pe nume, le-a cerut o haină să se acopere şi le-a poruncit să aducă un duhovnic, care să o împărtăşească cu Cinstitul şi Preasfântul Trup şi Sânge al Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Dimineaţa, fraţii au adus la peşteră pe ieromonahul Antonie şi pe ierodiaconul Lavrentie, cu Sfintele Taine şi după ce Fericita Teodora şi-a făcut cuvenită spovedanie, a primit Dumnezeieştile Taine şi, mulţumind Părintelui Ceresc pentru toate, şi-a încredinţat sufletul în mâinile Domnului. A fost înmormântată în peştera în care a vieţuit. Şi a rămas trupul Sfintei Teodora tăinuit acolo până după 1830, când Domnitorul moldovean Mihail Sturza, care a reînnoit Schitul Sihla, a aşezat moaştele ei în raclă de preţ şi le-a depus în biserica schitului spre cinstire. După ce Domnitorul a zidit biserică la moşia sa din satul Miclăuşeni (Iaşi), a strămutat sfintele moaşte în această ctitorie.

În anul 1852 sfintele sale moaşte au fost duse la mănăstirea Pecersca din Kiev şi aşezate în raclă de mult preţ, pe care scrie: "Sfânta Teodora din Carpaţi".

Viaţa Sfintei Cuvioase Teodora de la Sihla şi faptele ei, prin care a bineplăcut lui Dumnezeu, o aşează în ceata sfinţilor din cer ca pe o aleasă nevoitoare, pe care a rodit-o Biserica şi neamul nostru. Cu ale cărei rugăciuni, Doamne Iisus Hristoase, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi toţi, ţara şi poporul cel binecredincios. Amin.

Luna august în 7 zile: pomenirea Sfântului, Cuviosului Mucenic Dometie Persul şi cei doi ucenici ai săi (+363)

        Acesta a trăit pe vremea împăratului Constantin şi a urmaşilor săi, fiind persan de neam, şi a fost povăţuit la credinţa creştinească de un oarecare creştin, Uar cu numele. Deci, lăsând părinteasca păgânătate şi rudeniile, a mers către hotarele greceşti, în cetatea care se numea Nisibe. Şi, intrând într-o mânăstire, a luat Sfântul Botez şi s-a îmbrăcat în chipul monahicesc şi petrecea în toate nevoinţele vieţii pustniceşti. Dar, prin uneltirea şi asupririle vrăjmaşului drac, a fost urât de monahii de acolo şi, fugind de ei, a mers la mănăstirea Sfinţilor Mucenici Serghie şi Vah, din cetatea lui Teodosie şi a urmat viaţa arhimandritului Nurvil, despre care se spune că şaizeci de ani n-a gustat fiertură, iar somn foarte puţin primea şi, pe acela, fără se se culce sau să stea, ci rezemându-se în toiag. De la arhimandritul acesta, povăţuindu-se, Cuviosul Dometie a fost sfinţit diacon şi, când a aflat că şi la preoţie voieşte arhimandritul să-l silească pe el, a plecat de acolo şi, suindu-se pe un munte pustiu, vieţuia în Dumnezeu, suferind arşiţa şi frigul şi toate schimbările văzduhului. Apoi, intrând într-o peşteră, a vieţuit acolo, săvârşind multe minuni în numele lui Hristos, făcând tămăduiri, celor ce veneau la el, şi aducea, pe mulţi, de la idoleasca înţelepciune, la credinţa lui Hristos. Deci, venind Iulian împăratul, cel lepădat de Dumnezeu, când a auzit despre el, a poruncit să-l ucidă cu pietre. Şi, ducându-se, trimişii l-au aflat pe Sfântul Dometie, cu cei doi ucenici ai lui, la ceasul al treilea din zi, săvârşindu-şi cuviincioasa cântare. Şi, năvălind asupra lor, i-au ucis cu pietre. Şi aşa Cuviosul Dometie, cu cei doi ucenici ai săi, şi-a săvârşit alergarea vieţii lor, plăcută lui Dumnezeu.

Întru această zi, cuvânt al Sfântului Ioan Gură de Aur, despre faptul, că ispitele sunt de folos

          Acest lucru este de mirare, că nouă ni se fac folositoare, nu numai cele ce ni se par nouă de folos, ci şi cele potrivnice nouă. Şi, ca să te încredinţezi, ia seamă la aceasta: Faraon a poruncit să fie aruncaţi pruncii în râu. Or, de nu s-ar fi aruncat pruncii evreilor şi de n-ar fi fost porunca lui Faraon, n-ar fi fost cruţat Moise, fiind hrănit în palatele împărăteşti. Că, pe când el era păzit de ai săi, nu era în cinste, iar, când a fost lepădat, atunci a fost în cinste. Însă aceasta o făcea Dumnezeu din covârşitoarea Lui putere, arătând cu câtă înlesnire se fac lucrările Sale. Aşa, şi când evreul acela, îl înspăimânta pe Moise, zicând: "Oare, tu vrei să mă ucizi şi pe mine?" Şi aceasta i-a fost de folos lui. Şi vezi cum s-a făcut aceasta, după purtarea de grijă a lui Dumnezeu, până avea să se facă arătarea din pustie, până când avea să se împlinească vremea cea cuviincioasă, până ce avea să cugete el în pustie şi avea să trăiască mai cu întemeiere. Încât, mai pe urmă, în toate supărările ce au venit peste el, de la evrei, făcea la fel: adică, atunci, se lămurea mai curat, când ei se ridicau împotriva lui mai tare. Precum s-au ridicat evreii şi împotriva lui Aaraon, dar l-au făcut pe el şi mai luminat, pentru că, din pricina aceasta i s-au făcut lui veşminte preoţeşti, în multe culori, şi mitră i s-a pus şi toate celelalte podoabe ale veşmintelor, după rânduială, încât, fără de nici o îndoială, a fost hirotonit, ca unul ce i s-au încredinţat până şi tăbliţele cele de aramă. Dar, ştiţi cu toţii istoria aceasta, pentru aceea o voi trece cu vederea. Deci, de voiţi, să ne întoarcem la cele mai dinainte de acestea. Cain, a ucis pe fratele său, dar, cu acest chip, mai mult l-a folosit, căci ascultă ce zice: "Glasul sângelui fratelui tău strigă către Mine." Şi, iarăşi, zice că sângele grăieşte mai bine decât Abel, de aceea şi plata i-a crescut. Că ce strâmbătate i s-a făcut lui, că s-a sfârşit mai degrabă? Nici un fel de strâmbătate. Pentru că nu a trăi ani mulţi, sau puţini, este fericirea, ci a folosi bine cele din viaţă. Cei trei tineri au fost aruncaţi în cuptor, dar, prin aceasta, mai curaţi s-au făcut. Iar Daniil, în groapă fiind aruncat, a ieşit de acolo mult mai strălucit. Şi pretutindenea vezi ispite mari, care nasc bunătăţi, chiar şi în lumea de aici, nu numai dincolo. Ne arată, astfel Dumnezeu, că răutatea se poate face pricină a lămuririi faptelor bune, când cineva îndură ispita cu răbdare. Căci mulţi pier şi fără ispitele diavolului; că nu pe toate acestea le face diavolul; ci multe, chiar numai din ticăloşia noastră, se fac. Iar dacă undeva şi el ar fi pricinuitor, noi îi dăm începerea. Că, spune-mi mie, când a intrat diavolul în Iuda? Că scris este: "A intrat în el satana." Dar, ascultă pricina lui, că era fur şi, cele ce se puneau în pungă, purta. El i-a dat satanei loc desfătat de a intra. Drept aceea, nu diavolul face în noi începătura, că noi îl primim pe el şi îl chemăm. Cel neputincios, chiar şi fără diavol, tot se vatămă. Să nu ne înşelăm, ispitele diavolului ne deşteaptă pe noi şi ne ridică din lene, aşa cum şi grijile şi întristările sunt deprinderi şi învăţături, care, duc la adevărata cugetare şi la apropierea de învăţăturile cele alese. Dar, să iei seama şi în altfel. Să fie crescut cineva în curţile împărăteşti, fără întristare, fără griji, nici pricină de mânie, încât să facă ori ce-ar pofti şi pe toţi să-i aibă ascultători, n-ar fi, oare, unul ca aceasta mai necuvântător decât orice animal? Iar acum, precum este un catâr, încărcat cu sarcina sa, aşa suntem şi noi împovăraţi de grijile şi de necazurile care ne frământă. Pentru aceasta, de multe ori, săracii sunt mai înţelepţi decât cei bogaţi. Că trupul care nu se mişcă este bolnăvicios şi netrebnic, iar cel ce se osteneşte este mai frumos şi mai sănătos. Asemenea şi sufletul. Că fierul, stând, rugineşte, iar lucrând, străluceşte. Iar mişcarea sufletului vine şi din supărări, căci sufletul, atunci, se mişcă, când nu toate se fac drepte; el se mişcă datorită celor potrivnice. De asemenea, dacă toate ar fi fost după gândul nostru, n-ar fi aflat sufletul de ce să se mişte. Nu vezi că şi doicilor li se porunceşte să nu poarte totdeauna pe prunci în braţe? Ca să nu le facă lor obiceiul aşa şi să se îmbolnăvească, fiindcă, cruţarea fără măsură, le strică sănătatea copiilor. Bună este şi întristarea, când e măsurată, bună-i şi grija, bună este şi lipsa, ce ne fac tari pe noi. Bune sunt şi cele potrivnice, dar, când întrec măsura, ne păgubesc.Nu vezi că, şi pe ucenicii Săi, Hristos aşa îi povăţuieşte? Şi, dacă ei aveau trebuinţă de aceasta, cu cât mai mult, noi. Să ne bucurăm, deci, în necazuri, că ele sunt tămăduiri potrivnice, pentru rănile noastre. Că aşa sunt leacurile, unele dulci, altele amare. Drept aceea, să mulţumim lui Dumnezeu pentru toate acestea. Că nu ni le dă Dumnezeu, aşa, fără rost, ci spre folosul sufletelor noastre. Deci, arătându-I mulţumirea noastră, să-L slăvim şi să ne ţinem cu vitejie, socotindu-le trecătoare. Şi să ne întindem gândul spre cele viitoare, ca, şi pe cele de aici, să le suferim cu vitejie, dar, şi pe cele viitoare, să ne învrednicim a le câştiga, cu darul Domnului nostru Iisus Hristos, al Căruia este Slava şi stăpânirea în veci ! Amin.

Sursa:

http://www.ortodoxism.ro/proloagele/august/Proloage07Aug.shtml

http://www.calendar-ortodox.ro/luna/august/august07.htm