Luna octombrie în 10 zile: Sfinţii Mucenici Evlampie şi Evlampia (+303).
Aceşti Sfinţi Mucenici au fost pe vremea împărăţiei lui Maximian (286-305), pe când în Nicomidia domnea Maxim. Deci, pornindu-se prigoana, mulţi dintre creştini se ascundeau în munte şi prin pustietăţi. Printre cei ascunşi se afla şi un tânăr Evlampie, care a fost trimis în cetate să cumpere pâine. Şi el, mergând, a văzut cărţile împărăteşti la porţile cetăţii şi, citindu-le, a fost prins de închinătorii la idoli şi dus în faţa judecătorului şi, fiind întrebat, a mărturisit că este creştin. Şi a poruncit judecătorul să fie pus la chinuri, iar tânărul Evlampie le-a îndurat cu multă bărbăţie. L-au dus apoi în capiştea idolilor şi l-au îndemnat să se închine lui Marte, zeul războiului. Iar el, în loc să jertfească, a poruncit idolului să cadă şi, căzând, s-a sfărâmat în ţăndări. Deci, încăpând el la chinuri şi mai grele, a venit la privelişte şi sora sa Evlampia care, mărturisind că şi ea este creştină, se ruga de prigonitori să fie părtaşă la chinurile fratelui ei, pentru Hristos. Şi, băgându-i pe amândoi într-un cazan cu apă în clocot şi rămânând nevătămaţi, multă lume a crezut în Hristos şi li s-au tăiat capetele tuturor, împreună cu dânşii.
Întru aceastã zi, cuvânt din Pateric, despre rãzboiul desfrânãrii.
Un frate era în mare război şi supărare de gândurile desfrânării şi a mers la un stareţ mare şi-l ruga pe el, grăind: "Fă bine şi te roagă pentru mine, că mă supără foarte mult războiul desfrânării". Deci, s-a rugat stareţul pentru dânsul. Apoi a venit iarăşi a doua oară la stareţ şi acelaşi cuvânt i-a zis. Asemenea şi stareţul nu se lenevea a ruga pe Dumnezeu pentru dânsul şi a zice: "Doamne, arată-mi mie şederea fratelui acestuia şi din ce parte se năvăleşte satana asupra lui, că m-am rugat şi n-a aflat odihnă". Şi Dumnezeu i-a descoperit lui despre dânsul. Că l-a văzut pe el şi pe demonul desfrânării şezând aproape de el şi bârfind împreună. Iar îngerul cel trimis lui spre ajutor, departe stând şi mâniindu-se asupra fratelui, că nu se îndrepta spre Dumnezeu, ci se îndulcea cu cugetele şi tot gândul său îl dădea vrăjmaşului. Deci, a cunoscut stareţul că de la fratele este pricina. Şi i-a zis lui: "Tu te laşi supus, şi te împrieteneşti cu gândul tău şi, de aceea, pătimeşti." Şi l-a învăţat pe dânsul, că se cade a se împotrivi gândurilor. Iar fratele, aşa făcând, cu rugăciunea stareţului a aflat odihna.
Întru aceastã zi, cuvânt pentru alegerea episcopilor
şi a preoţilor şi pentru slujba lor.
Stând ava Amos în Ierusalim şi fiind ales patriarh, au venit toţi egumenii din mănăstirile pustiului la închinăciune şi, cu ei, m-am pogorât şi eu împreună cu egumenul meu. Şi a început patriarhul a grăi către părinţi: "Rugaţi-vă pentru mine, părinţilor, că mare sarcină şi greu de purtat mi s-a încredinţat mie şi nu puţin mă înfricoşează pe mine acest lucru păstoresc al preoţiei. Lui Petru, adică, şi lui Pavel şi lui Moise, unora ca aceştia le este cu putinţă a păstori sufletele cele cuvântătoare, iar eu sunt mai păcătos decât toţi. Că iată am aflat scris că cinstitul şi fericitul Leon, care a fost întâi stătător al romanilor, a petrecut până la patru zeci de zile în rugăciune, lângă mormântul Apostolului Petru, şi, vieţuind în post, ruga pe Apostol să facă rugăciune lui Dumnezeu pentru dânsul să-i ierte greşelile. Iar după ce s-au sfârşit patruzeci de zile, i s-a arătat lui îngerul, grăindu-i: "M-am rugat pentru tine şi ţi s-au iertat toate păcatele tale. Pentru hirotonie, însă, ai să dai seamă."
Întru aceastã zi, cuvânt din Limonar, despre fapta bunã.
Cineva dintre părinţi ne-a spus nouă că un oarecare mirean avea copii, între care era unul, mai mare, cu numele Aviv. Acesta era feciorelnic şi foarte se păzea, cucernic şi postitor şi de la toate înfrânat şi gândea să iasă din lume. Iar tatăl lui îl oprea şi voia a-l încurca în grijile lumii acesteia. Şi era pentru aceasta supărat pe dânsul şi totdeauna îl ocăra pentru multa lui înfrânare. Şi îi zicea lui: "Pentru ce nu te duci în lucrurile lumii acesteia, ca şi fraţii tăi?" Iar el, răbdând, tăcea. Şi toţi îl iubeau pe el pentru multa lui înţelegere şi pentru cucernicia lui. Iar, bolnăvindu-se tatăl lui şi apropiindu-se sfârşitul vieţii, rudeniile şi toţi cei ce-l iubeau pe el socoteau că tatăl lui îl urăşte şi-l va lipsi pe el de partea lui de moştenire, fiindcă tatăl său era foarte bogat. Deci, adunându-se, au mers către tatăl lui şi i-au zis: "Voim să te rugăm pe tine un lucru." Iar el a zis: "Ce anume?" Şi ei au zis: "Pentru fiul tău Aviv, ca să nu-l lipseşti pe el de moştenire." Iar el a zis lor: "Oare mă rugaţi pe mine pentru acela, care nu se îngrijeşte de loc de ale vieţii, ci numai se roagă şi posteşte?" Şi i-au zis lui: "Aşa". Şi a grăit lor: "Chemaţi-l aici". Şi când a intrat la dânsul, a zis lui: "Apropie-te către mine, fiule." Şi apropiindu-se, s-a întins tatăl său pe sine la picioarele fiului său, plângând şi zicând: "Iartă-mă pe mine fiul meu, şi te roagă lui Dumnezeu pentru mine, ca să mă ierte milostivul Dumnezeu pentru aceasta, că te-am supărat în zadar. Că tu pe Hristos ai iubit, iar eu, ticălosul, lumeşte am judecat." Şi chemând pe toţi fraţii lui, le-a zis lor: "Iată, de acum fratele vostru Aviv vă este vouă şi tată şi stăpân şi să-l ascultaţi pe el, întru toate ce va porunci." Iar după ce a răposat tatăl lor, a împărţit lor moştenirea. Şi partea sa a împărţit-o săracilor şi pentru el nu şi-a lăsat nimic. Şi a zidit pentru sine o chilie mică pentru linişte, iar când a isprăvit-o pe ea, s-a îmbolnăvit şi, apropiindu-se vremea sfârşitului său, a venit unul din fraţii lui şi şedea lângă dânsul, iar el a zis: "Mergi, frate, şi fă mângâiere în casa ta, că astăzi este zi sfântă şi praznic"(că era praznicul Sfinţilor Apostoli). Şi a răspuns fratele lui: "Cum te voi lăsa pe tine?" Iar el a zis: "Mergi, şi când va veni vremea, te voi chema pe tine." Şi, apropiindu-se ceasul, s-a sculat singur şi a mers la uşa fratelui său şi a lovit în uşă şi, auzind, fratele a cunoscut că-l cheamă. Iar când a venit la fratele lui, acesta s-a culcat îndată şi şi-a dat sufletul său Domnului şi toţi au proslăvit pe Dumnezeu şi s-au minunat de un sfârşit atât de fericit. Aşa moare cel credincios. El de moarte nu se teme, nici de judecată, că acestea nu se vor atinge de el, după cum ne încredinţează pe noi Domnul Iisus, zicând: "Cel ce ascultă cuvântul Meu şi crede în Cel ce M-a trimis are viaţă veşnică şi la judecată nu va veni, ci s-a mutat din moarte la viaţă."(Ioan,5, 24). Un asemenea sfârşit preafrumos primeşte lupta şi pătimirea creştinului drept-credincios. O, de ar fi cu putinţă a îndemna pe fiecare la această credinţă, ca să se străduiască spre lupta cea neobosită şi să se lupte el cu toată osârdia, intrând pe uşa cea strâmtă şi fericit să-şi sfârşească alergarea sa. Că acolo îl aşteaptă pe el cununa cea slăvită, neveştejită a fericirii, în Hristos Iisus Domnul nostru, Căruia I Se cuvine slava în veci ! Amin .
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu