Proloagele din 29 februarie

 Proloagele de la Ohrida din 29 februarie

• Pomenirea Sfântului Cuvios Ioan Casian

Acest mare Sfânt Ioan s-a născut la Roma din părinţi vestiţi, în tinereţe el a studiat toate ştiinţele seculare, mai cu seamă filosofia şi astronomia. Apoi, s-a dăruit în întregime studiului Sfintelor Scripturi. Străduindu-se să meargă de la bine spre mai bine, şi dorind încă şi mai mari trepte de desăvîrşire, Sfîntul Casian a călătorit de la Roma la Constantinopol spre a-l auzi cu urechile lui pe slăvitul Ioan Gură de Aur. Sfîntul Ioan Gură de Aur l-a învăţat din belşug şi l-a hirotonit întru diacon. Folosindu-se mult de dumnezeiasca înţelepciune a Sfîntului Ioan Gură de Aur, Sfîntul Ioan Casian a călătorit încă şi mai adînc în părţile Răsăritului, spre a se învăţa şi mai mult de la marii nevoitori ai acelor locuri şi vremuri şi pentru a se desăvîrşi încă şi mai mult. El a rămas timp îndelungat în Egipt, cel mai mult în pustia Nitriei, petrecînd printre cei mai mari atleţi ai duhului trăitori atunci, şi învăţînd de la ei arta întregii virtuţi. El s-a întors după aceea în apus, unde s-a sălăşluit în cetatea Marsiliei. Aici el a întemeiat două comunităţi monastice: una pentru bărbaţi, iar cealaltă pentru femei. La cererea monahilor, Sfîntul Casian a scris multe cărţi prea folositoare pentru iubitorii vieţii duhovniceşti: "Opt cărţi despre lupta contra patimilor celor de căpetenie" (sau "Regulile Vieţii Monahale şi Convorbirile cu Părinţii din Egipt"). De cea mai mare importanţă este scrierea lui împotriva ereticului Nestorie. Aceasta a fost redactată la cererea Arhidiaconului Leon. El L-a slujit cu credinţă pe Stăpînul nostru Hristos şi i-a îmbogăţit pe mulţi cu înţelepciunea lui, mutîndu-se la cele veşnice în anul 435 de la întrupare. Moaştele Sfîntului Casian se odihnesc la Marsilia (în Franţa) pînă în ziua de azi.

• Pomenirea Sfântului Cuvios Varsanufie

        Sfîntul acesta Varsanufie s-a născut din părinţi păgîni din Palestina, şi după ce a primit botezul la vîrsta de optsprezece ani s-a tuns imediat monah, luînd numele de Ioan. După ce s-a făcut cunoscut pentru viaţa lui virtuoasă, Sfîntul Varsanufie a fost ales episcop al Damascului. Dar în acest scaun el nu a rămas mult timp. Tînjind după viaţa duhovnicească însingurată şi ascetică, el a părăsit în taină Damascul şi s-a retras în sălbăticia pustiei Nitriei. Aici el s-a prezentat pe sine ca fiind monahul Varsanufie şi îndată a fost trimis la ascultarea de a căra apă pentru mînăstire. Cel care mai înainte fusese arhiepiscop a primit această ascultare cu bucurie. Prin cugetările sale cele înţelepte, prin blîndeţe şi prin rîvnă, Varsanufie s-a făcut curînd o pildă pentru toţi ceilalţi monahi. Nu s-a descoperit fraţilor cine a fost de fapt Varsanufie decît chiar înaintea morţii lui. Astfel acest sfînt, prin exemplul lui, a fost ca o mustrare a celor mîndri şi iubitori de puterea cea lumească, şi ca o mîngîiere pentru cei umili şi blînzi. El a adormit cu pace, strămutîndu-se la locaşurile cele cereşti în anul 457 după Hristos.

Cântare de laudă la Sfântul Ioan Casian

Sfîntul Casian patimi de căpetenie opt

A arătat că sînt.

Şi încă o a noua, cea

A gîndurilor necurate.

Lăcomia pîntecelui la mîncare şi băutură

Prima patimă este.

Apoi desfrînarea, care şi trup şi suflet întinează.

Apoi iubirea de arginţi care pe om

De lucruri îl leagă.

Apoi mînia, îngheţul din inima omului,

Care pe om întreg îl îngheaţă ca într-o temniţă.

Apoi întristarea, care sufletul îl roade ca şi un vierme;

Apoi trîndăvia, dormitarea sufletului, cea care ţese moarte.

Apoi slava deşartă, acest şarpe veninos şi cu multe capete,

Care este pretutindeni, şi nicăieri, pe care iarba îl ascunde.

Apoi mîndria, cu două tăişuri sabie,

Care junghie şi strîmtorează,

Ucigînd şi tineri şi bătrîni:

Şi pe cei tari, mîndri din cauza tăriei lor,

Şi pe bătrîni, care loruşi îşi sînt scumpi.

Contra tuturor acestor patimi

Pavăză Dumnezeu ne este,

Prin ale Sfîntului Ioan Casian

Puternice rugăciuni.

Cugetare

Sfântul Ioan Casian scrie despre lupta cu duhul desfrînării în felul următor:

Lupta cu patima desfrînării amarnică este; mai lungă decît toate celelalte lupte; o luptă zilnică, din care învingători cu desăvîrşire ies foarte puţini. Această luptă începe cu prima vîrstă a omului adult şi nu încetează decît după învingerea celorlalte patimi, în această luptă avem nevoie de o armă îndoită. Căci pentru a o învinge postul cel aspru al trupului nu este suficient, deşi el este în primul rînd de trebuinţă; pe lîngă el, de neapărată nevoie este blîndeţea duhului şi rugăciunea neîncetată. Apoi, studiul continuu al Sfintelor Scripturi, împreună cu cugetări la cele dumnezeieşti lucrate cu dreaptă socoteală; apoi, lucrul mîinilor şi munca fizică de neapărată trebuinţă în învingerea acestei patimi este. Toate acestea păzesc inima de patima desfrîului şi o redau sieşi; dar mai presus de toate şi întotdeauna trebuie să avem împreună cu acestea adînca şi adevărata smerenie a cugetului, fără de care nici o victorie, asupra nici unei patimi, nu este posibilă vreodată. Biruinţa asupra patimii desfrînării depinde şi de desăvîrşita curăţire a inimii, din care, după cuvintele Domnului, iese toată otrava şi boala sufletului, inclusiv patima desfrînării: „Căci din inimă ies: gînduri rele, ucideri, adultere, desfrînări, furtişaguri, mărturii mincinoase, hule”(Matei 15: 19). Ne trebuie adevărata smerenie cea de toată vremea şi răbdarea inimii, precum şi paza straşnică dinspre partea mîniei şi a celorlalte patimi, de-a lungul întregii zile. Căci cîtă vreme îngăduim focul mîniei în noi, cu uşurinţă facem cale liberă şi tăciunilor aprinşi ale celorlalte patimi. Este interesant cum chiar şi cei mai mari părinţi nevoitori află o legătură cauzală între patima mîniei şi cea a desfrînării, de unde iese că cei mai mînioşi sînt şi cei mai desfrînaţi.

Luare aminte

Să luăm aminte la Stăpînul Hristos, Cel Care păzeşte Biserica Sa:

„Învăţaţi [toate neamurile] să păzească toate cîte v-am poruncit vouă, şi iată Eu cu voi sînt în toate zilele, pînă la sfârşitul veacului” (Matei 28: 20):

• La Cel Care păzeşte toată lumea creată, şi mai ales Sfîntă Biserica Sa pe care a cîştigat-o cu Scump Sîngele Său;
• La Cel Care păzeşte fiecare suflet botezat precum grădinarul dragile lui vlăstare;
• La cum pe vreme bună sau pe furtună, El călăuzeşte Biserica Lui, ducînd-o la ultima şi cea mai mare biruinţă;
• La cum îmi păzeşte El chiar şi viaţa mea, ca să crească şi ca să se zidească întru împărăţia Lui cea cerească.

Predică

Despre prezenţa vie a lui Hristos – „Şi iată Eu cu voi sînt în toate zilele, pînă la sfârşitul veacului” (Matei 28:20).

Iată aici cu adevărat mîngîere peste mîngîiere! Iată cu adevărat aici mîngîierea celor zdrobiţi de furtună!

O de-ar ţine minte aceasta!: că Hristos cu ei este, şi că de nimic nu trebuie să se teamă, căci El este la cîrmă.

Iată aici mîngîiere pentru cei care zac în boli.

Să cunoască ei că Hristos cu adevărat lîngă patul lor de suferinţă este!

El este Doctorul Cel Mare al sufletelor şi al trupurilor noastre.

Iată aici mîngîiere pentru cei aflaţi la vremea grelelor bătrîneţi!

Să ţină minte ei că Hristos cu ei călătoreşte prin ani pînă la veşnicie, pînă la tinereţea cea veşnică, şi de nimic să nu se teamă.

Iată aici mîngîiere pentru cei pe care oamenii îi chinuiesc! Să nu cumva să creadă aceştia că sînt părăsiţi! -

Căci Hristos împreună cu ei suferă, cînd sînt în judecăţi şi prin închisori: aceştia pururea să se bucure, căci Hristos este Judecătorul.

Iată aici mîngîiere pentru cei tulburaţi de duhurile necurate.

Să ţină aceştia minte că Hristos este biruitorul diavolilor, că El alături de oamenii chinuiţi de ei este, şi astfel să se întărească: El este Biruitorul.

Iată aici mîngîiere pentru toţi cei care caută lumina dreptăţii şi adevărului!

Să creadă aceştia că Hristos este mai aproape de sufletele lor decît le sînt ochii lor, şi să se lipească cu tot sufletul de El, căci El este Lumina.

O fraţilor, cu adevărat Hristos este pururea cu noi tot aşa cum lumina este pururea cu ochiul cel care are lumină!

Dar o, ce nenorocire, dacă ochiul sufletului nostru este închis, căci atunci zadarnic încearcă lumina să ajungă la lumina vederii Lui!

O, nenorocire a nenorocirilor cînd nu sîntem cu Hristos! El vine mereu în întîmpinarea noastră. Dar noi, vom ieşi oare în întîmpinarea Lui?

El voieşte cu noi să fie. Dar noi, voim să fim cu El?

Dacă voim mîngîiere, atunci noi cu El pururea trebuie să rămînem, în toate zilele, pînă la sfîrşitul veacurilor.

O, Stăpîne Doamne Iisuse Hristoase, mîngîierea noastră, nu ne părăsi! Căci numai Ţie se cuvine slava şi mulţumirea în veci, Amin!

Întru această zi, cuvânt al Sfântului Grigorie Dialogul, despre slujirea cuvântului.

     Zis-a Sfântul Grigorie Dialogul: "Mai mare minune decât rugăciunea este propovăduirea cuvântului, adică a ajuta pe cuvântul învățăturii, că, a întoarce pe păcătoși la pocăință, mai mult este, decât a învia un mort. Că întru înviere se scoală trupul și iarăși moare, iar întru pocăință se scoală sufletul, care viețuiește în veci. Dar, încă și din Evanghelie poți cunoaște cu adevărat grăirea aceasta. Că, iată, a înviat Dumnezeu pe Lazăr trupește, dar Scriptura nu ne spune ce a făcut trupul înviat al lui Lazăr. Însă, a înviat Dumnezeu sufletul lui Pavel; și câte n-a făcut sufletul lui Pavel! A făcut puteri multe cu învățăturile sale." 

 Întru această zi, cuvânt al Cuviosului Părintelui nostru Ioan Cassian, despre dreapta socoteală și despre mărturisire. 

     Călătorind pe la sfinții părinți cei din Schit, am mers și la ava Moise, bărbat înalt la faptă bună și la cele dumnezeiești înțelept. Și, apropiindu-ne, după oarecare vorbe de suflet folositoare, l-am întrebat pe dânsul: "Cum se cuvine a face mărturisirea gândurilor. Că, de multe ori pricină de rușine este și acoperământ de vătămătoare evlavie obișnuiește a ne naște nouă lucrul acesta, că, adică, unii din părinți, auzind gânduri de la frați, nu numai că nu-i tămă­duieşte, ci îi și defaimă și în deznădăjdu­ire îi aduc, precum și noi înșine am cu­noscut, că s-a întâmplat acesea în părțile Siriei. Că un frate și-a spus gândurile sale, unuia din bătrânii de acolo, cu toată cin­stea și adevărul, fără de rușine dezgolin­du-și ascunzișurile inimii sale. Iar acesta, îndată ce a auzit, a început a se mânia și a se porni asupra fratelui, ocărându-l pen­tru acest fel de gânduri rele, încît din această pricină, multora, le-a fost rușine a-și mai descoperi gândurile lor bătrânilor."  

     Și Ava Moise a zis: "Bine este a nu ascunde gândurile tale față de părinți, dar, nu oricui s-ar întâmpla a le spune, ci bă­tranilor celor duhovnicești, și care au dreaptă socoteală, se cade a le descoperi, iar nu celor albiți numai de vreme. Că mulţi la vârstă privind și gândurile lor vestin­du-le, în loc de vindecare, în deznădăjdu­ire au căzut, din pricina neiscusinţii celor ce-i ascultau. Că, iată era un oarecare din frați, foarte sârguitor, care tare fiind su­părat de duhul desfrânării, a venit la un bătrân și i-a spus gândurile sale. Iar acela, auzind și neiscusit fiind, mâniindu-se, zi­cea că este ticălos fratele și nevrednic de cinul călugăresc, fiindcă a primit astfel de gânduri. Acestea auzind fratele, deznă­dăjduindu-se, și lăsând locul, s-a întors în lume. Dar, din iconomia lui Dumnezeu, l-a întâlnit Ava Apolos, cel mai iscusit din bă­trâni, care, văzându-l tulburat și foarte po­somorât, l-a întrebat pe el, zicând : "Fiule, care-i pricina acestei mâhniri atât de mari?" Iar el, la început, din multa lui întristare, n-a răspuns nimic. Dar, mai pe urmă, mult fiind rugat de bătrânul, a spus cele despre sine, zicând: "De multe ori pe mine mă supără gândurile și, mergând, le-am spus cutărui bătrân și, după cuvântul lui, nu-mi mai am nădejde de mântuire. Deci, deznădăjduindu-mă, mă duc în lume". Acestea auzind, Ava Apolos mult îl mân­gâia și îl sfătuia pe fratele, zicând : "Nu te mira fiule, nici nu te deznădăjdui. Că eu, la această vârstă a bătrâneții fiind, foarte supărat sunt de aceste gânduri. Drept aceea, nu te scârbi pentru acest fel de înfocare, care nu atât prin silința omenească se tămăduiește, cât prin iubirea de oameni a lui Dumnezeu. Ci, numai ziua de astăzi dăruiește-mi-o mie și întoarce-te la chilia ta". Și a făcut fratele așa. Iar Ava Apolos a mers la chilia bătrânului celui ce deznă­dăjduise pe fratele și, stând afară, s-a ru­gat lui Dumnezeu cu lacrimi, zicând: "Doamne, Cela ce aduci ispite spre folos, întoarce războiul fratelui asupra acestui bătrân, ca, prin încercare, să învețe la bă­trâneţele lui cele ce în lungă vreme n-a învățat, ca să pătimească și el cu cei ce sunt ispitiți". Și, după ce a sfârșit rugăciunea, a văzut un arap, stând aproape de chilie și slobozind asupra bătrânului săgeți, de care rănindu-se, îndată se învârtea ca într-o beție, încoace și încolo, neputând suferi și ieșind din chilie se ducea în lume, pe aceeași cale ca și tânărul. Iar Ava Apolos, înțelegând cele ce se făcuseră, l-a întâmpinat, zicând : "Unde te duci ?  Și care este pricina tulburării acesteia, ce te-a cuprins"? Iar el, simțind că Sfântul cunoaște cele despre dânsul, de rușine, nimic nu grăia. Și i-a zis Ava Apolos: "Întoarce-te la chilia ta și, de aici înainte, cunoaște-ți neputința ta și dă-ți seama că sau nu ai fost știut de dia­vol sau că nu ai fost luat în seamă de el și de aceea nu te-ai învrednicit de lupta cea cu el. Și, ce zic eu, lupta, că, o lovitură a lui, de o zi, n-ai putut să o suferi. Aceasta, însă, ți s-a întâmplat, pentru că, pe un tâ­năr, care se lupta cu vrăjmașul nostru, primindu-l pe el, în loc să-l îmbărbătezi la luptă, în deznădăjduire l-ai aruncat, nesocotind porunca cea înțeleaptă, care zice: "Izbăveşte pe cei ce sunt târâţi la moarte şi pe cei ce se duc clătinându-se la junghiere scapă-i!"(Pilde 24, 11). Precum și pilda Mântuito­rului nostru, Care zice: "Trestie strivită nu va frânge şi feştilă fumegândă nu va stinge, până ce nu va scoate, spre biruinţă, judecata."(Matei, 12, 20). Că nimeni n-ar putea su­feri bântuielile, vrăjmașului și nici fierberea cea înfocată a firii a o stinge, dacă da­rul lui Dumnezeu n-ar străjui neputința omenească. Deci, după ce s-a împlinit această iconomie mântuitoare pentru noi, cu rugăciuni de obște să ne rugăm lui Dumnezeu, ca și biciul cel lăsat asupra ta, să-l dea înlături. Că, El face să doară și iar tămăduiește, rănește și mâinile Lui vindecă, smerește și înalță, omoară și înviază, po­goară în iad și ridică. Acestea zicând și rugându-se, îndată l-a izbăvit pe el de războiul cel adus asupra lui și-l sfătuia, ca să ceară de la Dumnezeu, să-i dea limbă de învățătură, ca să știe, la vreme, când se cade să spună cuvânt.  Deci, din toate cele zise, cunoaștem că nu se va găsi altă cale mai temeinică de mântuire, ca aceasta, adică a descoperi gândurile sale părinților celor mai cu dreaptă socoteală și, de la dânșii, a se în­druma spre fapta bună, iar nu a urma gândului și judecății sale. Și nici nu tre­buie, de ar da cineva din întâmplare, peste vreun bătrân neiscusit pentru aceasta, să fugă și să nu-și mărturisească gândurile sale părinților celor mai iscusiți sau să defaime învățătura strămoșilor. Că și ei, nu de la sine, ci de la Dumnezeu și de la Scripturile cele de Dumnezeu insuflate fiind mișcați, au dat urmașilor rânduiala de a întreba pe cei ce mai înainte au călătorit pe acest drum. Și din multe alte locuri, care sunt în Scriptura cea de Dumnezeu insuflată, este cu putință a ne învăța, dar, mai ales, din istoria Sfântului Samuil, care de copil fiind dat lui Dumnezeu de mama sa și învrednicindu-se de dumnezeiasca vorbire n-a crezut socotirii și gândurilor sale, ci, o dată și de două ori fiind chemat de Dumnezeu, a alergat la bătrânul Eli și prin învățătura lui a fost așezat în rându­ială și îndrumat, cum trebuie să răspundă lui Dumnezeu. Și așa, pe Samuil, pe care prin a Sa chemare Dumnezeu l-a socotit vrednic de El, a voit să fie învățat prin punerea în rânduială și prin porunca bătrâ­nului, fiindcă, prin aceasta, avea să fie po­văţuit spre smerenie. Încă și pe Pavel, pe care Hristos Iisus l-a chemat și Care putea îndată să-i deschidă ochii și a-i face cu­noscută și calea desăvârșirii, Domnul l-a trimis, totuși, la Anania și i-a poruncit ca, de la dânsul, să afle calea adevărului, zi­când: "Scoală-te și intră în cetate și acolo ți se va spune ție ce trebuie să faci"(Fapte, 9, 6). Prin aceasta, ne învață să urmăm povățuirea celor buni, ce mai îna­inte de noi au călătorit pe acest drum. Fiindcă fiecare ar fi vrut, asemenea cu Pavel, să fie povățuit spre adevăr de Dum­nezeu, iar nu prin părinți, iar Apostolul cu însuși fapta sa, a arătat, că acestea, așa sunt, zicând: "Că m-am suit la Ierusalim ca să văd pe Petru și pe Iacov și le-am arătat lor Evanghelia pe care o propovă­duiesc, ca nu cumva în deșert să alerg sau să fi alergat".(Gal. 1, 18), măcar că umbla împreună cu el darul Duhului Sfânt, prin puterea semnelor ce făcea.  

     Deci, cine este așa de mândru și de trufaș, încât cu socoteala și judecata sa să umble, când însuși vasul alegerii mărturi­seşte că are trebuință de sfătuirea Aposto­lilor, celor de mai înainte decât dânsul ? Prea arătat, dar, și prin aceasta, s-a do­vedit că la nimeni Domnul nu descoperă calea, desăvârșirii, fără numai celor ce sunt povățuiți, spre aceasta, prin părinții du­hovniceşti, precum zice și Proorocul: "Întreabă pe tatăl tău şi-ti va da de ştire, întreabă pe bătrâni, şi-ţi vor spune"(Deut. 32, 7). Așadar, cu toată puterea și cu toată sârguința, suntem datori să agoni­sim întru noi darul cel bun al dreptei so­cotiri, care va putea să ne păzească nevătămați de trecerea peste măsură în amândouă părțile. Că, precum zic părinții, ieșirile peste măsură în amândouă părțile, la fel sunt de vătămătoare, și trecerea, peste măsură, a postirii și săturarea îmbuibării pântecelui, și nemăsura privegherii și sațiul somnului și celelalte treceri peste măsură, toate vatămă. Că am cunoscut pe unii, care de îmbuibarea pântecelui s-au biruit, dar de postirea, cea peste măsură s-au surpat și într-o aceeași patimă a îmbuibării pântecelui au alunecat, din pricina slăbiciunii ce s-a făcut, din postirea cea fără măsură. Încă, și eu țin minte că am pătimit odată ceva în acest fel și, până întru atâta m-am înfrânat, încât am uitat pofta de hrană și două, trei zile am rămas nemâncat și nicidecum n-am dorit hrană, de nu m-ar fi îndemnat alții spre aceasta. Și, iarăși, din bântuiala diavolului, așa s-a depărtat somnul de la ochii mei, încât, multe nopți, fără somn petrecând, mă rugam Domnului, ca să iau puțin somn. Dar, mai greu m-am primejduit pentru nemâncarea și privegherea cea fără măsură, decât pentru îmbuibarea pântecelui și săturarea somnului."  
     Cu acest fel și atât de mari învățături ne-a veselit pe noi Sfântul Moise, încât, folosindu-ne, am proslăvit pe Domnul, Care dă atâta înțelepciune celor ce se tem de Dânsul. Căruia Se cuvine cinstea și stăpânirea, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.  

 

Întru această zi, cuvânt din Pateric, despre ascultare.

     Un mare bătrân avea un ucenic, care, la el, făcea multă ascultare. Deci, într-una din zile, l-a trimis pe el bătrânul la o slujire, dându-i lui și puține pâini, ca merinde. Iar el, ducându-se și împlinind porunca, s-a întors, aducând și pâinile. Și, văzând pâinile, bătrânul i-a zis: "Pentru ce fiule, nu ai mâncat pâinile ?" Iar el, făcând metanie a zis bătrânului: "Iartă-mă, ava, dar nu mi-ai zis să le mănânc și, pentru aceasta, nu le-am mâncat." Și, bătrânul, minunându-se de socotința cea dreaptă a fratelui, l-a binecuvântat pe dânsul.  
     Acestui frate, după adormirea bătrânului său, postind el patruzeci de zile, i-a venit un glas din cer, zicându-i: "Peste orice fel de boală vei pune mâinile tale, se va tămădui." Și, dimineață făcându-se, după iconomia lui Dumnezeu, iată, un om cu femeia lui, care avea o boală foarte grea. Și-l ruga pe dânsul să o tămăduiască. Deci, după multă rugăminte, de-abia plecându-se, și-a pus mâna sa și, însemnându-i rana cu semnul crucii, numaidecât s-a tămăduit. Și de atunci multe semne a făcut Dumnezeu printr-însul, nu numai în viață, ci și după moartea lui. Dumnezeului nostru slavă, acum și pururea și în vecii vecilor! Amin.  

 

Sursa:

http://sfantulnicolaevelimirovici.wordpress.com/2012/02/29/29-februarie-sf-cuv-ioan-casian-sf-cuv-varsanufie-proloagele-de-la-ohrida-cugetare-despre-lupta-impotriva-patimii-desfranarii/

http://ortodoxism.ro/proloagele/februarie/Proloage29Feb.shtml