Proloagele din 28 martie

 

Luna martie în 28 zile: pomenirea Preacuviosului Părintelui nostru Ilarion, 

noul Mărturisitor, egumenul mănăstirii Pelechitului.

          Cuviosul Ilarion cel Nou a trăit pe vremea împăratului Leon Isaurul (717-741), prigonitorul Sfintelor icoane, și a fiului său, Constantin Copronim (741-775). Cunoscând, din copilărie, sfânta credință, Cuviosul Ilarion s-a călugărit din tinerețe și a urmat cu osârdie, Celui răstignit, supunându-și, cu înfrânarea, patimile trupești. A petrecut, după aceea, închis într-o chilie, vreme de mulți ani și acolo se îndeletnicea cu rugăciunea și cu cercetarea Sfintelor Scripturi, și, așa, s-a luminat cu darul nepătimirii. A primit, apoi, și rânduiala preoției și s-a învrednicit a fi egumen la mănăstirea Pelechitului, lângă Helespont, în Asia. La sfârșit, i s-a dăruit lui și puterea facerii de minuni; și, ca unul ce a suferit chinuri grele de la prigonitori, s-a învrednicit și de cununa muceniciei. Că, pornind împăratul Leon prigoană împotriva Sfintelor icoane, urmăritorii au ajuns și în mănăstirea Pelechitului, într-o sfântă și mare Joi din Săptămâna Patimilor, mănăstirea fiind cotropită, în adevăr, de prigonitori, care au pătruns în biserică și în altar, sfărâmând icoanele și aruncând Sfintele Taine. Călugării au fost ferecați în lanțuri, bătuți și chinuiți. La plecare, ei au dat foc mănăstirii. La statornica împotrivire a Cuviosului egumen Ilarion, prigonitorii au tăbărât asupra lui și l-au pus la neînchipuite chinuri. Apoi, pus în lanțuri, cu o ceată de călugări, l-au pornit în părțile Efesului, unde toți au fost aruncați în închisoare. Mulțumind lui Dumnezeu, pentru tăria ce i s-a dat, de a îndura toate, mărturisind dreapta credință, acolo în temniță, Cuviosul și-a găsit sfârșitul. Dumnezeului nostru, slavă!

Într-o această zi, cuvânt din Pateric, despre faptul că nu se cuvine, 

celor ce s-au lepădat de lume, să se întoarcă la mireni.

        Păzește-te acum frate, ca nu cumva să dorești vreunele ca acelea, pe care, lepădându-le, le-ai luat după cuvântul Stăpânului, Care zice: "Nimeni, punându-și mâna sa pe plug și căutând înapoi, nu este destoinic pentru Împărăția lui Dumnezeu." Deci, cela ce, de la viața cea înaltă, se pogoară, iarăși, la cele lumești și pământești lucruri, acela călcător de poruncile lui Hristos este, după Cela ce a zis: "Dacă cineva este pe acoperișul casei, să nu se pogoare, ca să-și ia ceva, din casa sa." Păzește-te, dar, ca să nu-ți aduci aminte de dragostea cea pătimașă a părinților tăi și a rudeniilor celor trupești, și de grija veacului acestuia, că, iarăși, te vei întoarce, și nedestoinic te vei afla, după cuvântul Stăpânului, pentru Împărăția Cerului. Deci, ia aminte, ca nu cumva, mândria pe care o începuseși, acum, a o călca, prin căldura smereniei, apoi, din nou, să o ridici asupra ta: și cele ce ai dărâmat, după cuvântul Apostolului Pavel, acelea, iarăși, să le zidești, că te vei face călcător de lege. Ci, mai mult, să păzești, până în sfârșit, răbdarea, pe care ai arătat-o înaintea porților mănăstirii, rugând pe toți cu lacrimi, ca să fii primit. Și cele ce, la început, le-ai mărturisit înaintea lui Dumnezeu și a îngerilor Lui, că, întru smerenie, vei petrece, să te sârguieşti, până la sfârșit, să le păzești, adăugând, în fiecare zi, căldură, peste cea dintâi căldură, ca, spre vârful cetății călugărești, să te sui. Căci ticălos lucru, cu adevărat și de jale este, ca, cineva, să se întoarcă la cea dintâi viață. Că nu acela, ce a început binele, este fericit, ci cela ce, până la sfârșit, l-a păzit pe acesta. Că șarpele, cel ce se târăşte pe pământ, de-a pururea păzește călcâiul nostru, adică ieșirea noastră o pândește și până la sfârșit împiedicări ne pricinuiește nouă. Și pentru aceasta, a începe cineva lucrul cel bun la nimic nu folosește, ci, a începe și a sfârși. Deci, această smerenie a lui Hristos, pe care acum o arăți, nu într-alt fel se săvârșește, ci dacă până la sfârșit o vei păzi pe ea, așa vei sfărâma capul balaurului. Iar când vor năvăli asupra ta gândurile, îndată, până sunt proaspete, să le mărturisești pe acestea, că mult se silesc mai marii dracilor de le aduc, ci tu să nu te rușinezi a le mărturisi la părintele tău; și așa vei putea sfărâma capetele dracilor, precum și Scriptura ne învață pe noi, zicând: "Fiule, de te vei apropia să slujești Domnului, să-ți gătești inima ta, nu spre nemâhnire, nici spre odihnă, nici spre a ta voie, ci spre ispite și supărări și spre tăierea voilor tale. Că prin multe nevoințe se cade nouă a intra în Împărăția Cerului. Că strâmtă și plină de nevoi este calea, care duce la viață și puțini sunt cei ce umblă pe ea. Ia aminte, dar, la cei sporiți și buni și, din bunătățile lor, să-ți îndreptezi viața ta, dar să nu iei aminte la mai mulți, leneși și nebăgători de seamă, pentru că mulți sunt chemați, dar puțini aleși și mică este turma, căreia Tatăl a voit să-i dea Împărăția. Căci, nu cădere mică este, ca să urmeze cineva celor leneși și potrivnici, ci te sârguiește a te sui la treapta bunătății celei desăvârșite și, așa, vei spori, Dumnezeu ajutându-ți ție și la vârful bunătăților vei ajunge, chiar bărbat desăvârșit, pe măsura creșterii plinirii lui Hristos.

Întru această zi, cuvânt despre un ostaş, anume Taxiot, 

care a înviat din morţi.

      Nu voi ascunde lucrul ce s-a făcut, cu darul lui Dumnezeu, în neamul omenesc, că nemincinos este Cel ce a zis: "Nu voiesc moartea păcătosului, ci să se întoarcă și să fie viu." În Cartagina, cetatea Africii, a fost un oarecare bărbat, cu numele Taxiot, cu rânduiala ostaș, și acela în mari păcate își petrecea viața sa. Și, fiindcă mulți mureau în Cartagina, a venit și Taxiot în frică și în simțire și s-a pocăit de păcatele sale și, ieșind din cetate cu femeia lui, s-au așezat într-un sat, la liniște. Iar, nu după multe zile, după lucrarea diavolească, a căzut în desfrânare cu femeia unui gospodar, din același sat cu dânsul. Și, trecând mai multă vreme, după păcatul acela, l-a mușcat un șarpe și a murit. Și era o mânăstire, ca la o stadie departe de satul acela și, alergând acolo, femeia lui Taxiot a rugat pe monahi ca, venind, să ia trupul mortului și să-l îngroape la biserică. Deci, l-au îngropat pe el întru al treilea ceas din zi. Iar, când a fost ceasul al nouălea, s-a auzit din mormânt strigare, zicând: "Miluiți-mă, miluiți-mă!" Și, apropiindu-se de mormânt și glasul celui îngropat auzindu-l, degrabă l-au dezgropat pe el și, aflând pe mortul acela viu, au înmărmurit de spaimă. Și l-au întrebat pe el, vrând să știe, ce i s-a întâmplat lui și cum a înviat. Iar acela, neputând vorbi de multă plângere și de tânguire, îi ruga pe dânșii, ca să-l ducă pe el la robul lui Dumnezeu Tarasie Episcopul: și-l duseră la acela. Iar episcopul trei zile l-a tot silit pe el să-i spună ce a văzut acolo și acela, a patra zi a putut grăi. Deci, cu multe lacrimi a spus aceasta: "Când eram pe moarte, niște arapi am văzut înaintea mea, a căror vedere era foarte înfricoșătoare. Și, văzându-i pe ei, sufletul meu se tulbura. Apoi, am văzut doi tineri foarte frumoși și a sărit sufletul meu în mâinile lor. Și îndată, zburând, ne suiam de la pământ în văzduh, spre înălțime, și am aflat vămile, cele ce străjuiesc suirile și opresc toate sufletele omenești. Și, la fiecare vamă, pentru alt păcat, osebit ești întrebat: la una pentru minciună, la alta pentru ceartă, iar la alta pentru mândrie și fiecare păcat are pe ai săi întrebători în văzduh. Și am văzut eu într-un chivot, ce se ținea de îngeri, toate lucrurile mele cele bune și îngerii luau din acelea și cumpăneau lucrurile mele cele rele: și, așa, am trecut vămile. Iar când, apropiindu-ne de porțile cerești, am sosit la vama desfrânaților, m-au oprit acolo pe mine străjerii și-mi scoteau toate trupeștile mele fapte de desfrâu, precum le-am făcut din tinerețe și până acum. Și mi-au zis mie îngerii cei ce mă duceau pe mine: "Pe toate trupeștile păcate, pe care le-ai făcut în cetate ți le-a iertat ție Dumnezeu, de vreme ce te-ai pocăit de acelea." Dar, mi-au zis mie potrivnicii mei: "După ieșirea din cetate, la satul acela, tu te-ai desfrânat cu femeia gospodarului aceluia." Și, auzind aceasta, îngerii n-au aflat nici un lucru bun, ca să mă răscumpere de păcatul acela și, lăsându-mă pe mine, s-au dus. Deci, apucându-mă pe mine, viclenele duhuri, m-au bătut și, desfăcându-se pământul, m-au pogorât, purtat fiind prin niște intrări înguste și prin oarecare crăpături strâmte și rău-mirositoare, până la cele mai de jos temnițe ale iadului, unde sufletele păcătoșilor sunt încuiate întru întunericul cel veșnic și unde nu au viață oamenii, ci chin veșnic și plâns nemângâiat și nespusă scrâșnire a dinților. Acolo ele strigă totdeauna, cu strigare mare, zicând: "Amar nouă, amar, vai, vai." Și nu este cu putință a spune primejdiile celor ce sunt acolo, nici nu se pot povesti chinurile și durerile acelora, pe care i-am văzut acolo; gem din inimă și nimeni nu se milostiveşte de dânșii, plâng și nu este cineva să-i mângâie, se roagă și nu este cine să-i asculte și să-i izbăvească. Și am fost închis cu dânșii și eu în locurile întunecoase și întru strâmtorare m-au pus și plângeam și mă tânguiam cu amar, ținut fiind de la al treilea ceas până la al nouălea. După aceea, am văzut puțină strălucire și doi îngeri ce veniseră acolo și am început a-i ruga pe dânșii, ca să mă scoată pe mine din primejdia aceea, ca să mă pocăiesc lui Dumnezeu. Și mi-au zis mie îngerii: "Fără de vreme te rogi, pentru că nu iese nimeni de aici înainte de învierea tuturor." Iar eu, mult cerând și rugându-mă și a mă pocăi făgăduindu-mă, a grăit un înger către celălalt: "Te chezășuiești, pentru dânsul, că se va pocăi, precum făgăduiește din toată inima?" Și a zis celălalt: "Mă chezășuiesc." Și am văzut că i-a dat lui chezașul mâna. Atunci, apucându-mă pe mine, m-au scos de acolo pe pământ, în mormânt, la trupul meu. Și mi-au zis mie: "Intră de unde te-ai despărțit." Și am văzut eu sufleteasca mea fire strălucind ca un mărgăritar, iar trupul cel mort era ca niște tină rău-mirositoare și neagră și mă îngrețoșam să intru într-însul. Și mi-au zis mie îngerii: "Nu ți se cade ție să te pocăiești, fără numai cu trupul, cu care ai greșit." Iar eu mă rugam, că, doar, n-aș mai fi intrat în trup. Deci, îngerii mi-au grăit: "Intră, că de nu, iarăși te vom duce pe tine acolo de unde te-am luat." Atunci am intrat și am înviat și am început a striga: "Miluiți-mă !" Deci, i-a zis lui sfințitul Tarasie: "Gustă bucate." Și nu voia să guste, ci, de la biserică, la biserică, umblând, cădea cu fața la pământ, mărturisindu-se lui Dumnezeu, cu lacrimi și cu suspine. Și grăia către toți: "Vai, celor ce greșesc, că osânda cea veșnică îi așteaptă pe dânșii ! Vai, celor ce nu se pocăiesc, până au vreme ! Vai, celor ce-și spurcă trupul lor !" Deci, a petrecut Taxiot, după învierea sa, patruzeci de zile și, curățindu-se prin pocăință și-a cunoscut ceasul sfârșitului său, mai înainte cu trei zile. Și s-a dus către Dumnezeu, Cel preamilostiv și de oameni iubitor, Cel ce pogoară în iad și ridică și tuturor mântuire le dăruiește, Căruia Se cuvine slava în vecii vecilor ! Amin !

Sursa:

http://www.e-icoane.ro/index.php?categoryid=41&p2000_sectionid=20&p2000_imageid=1307http://www.ortodoxism.ro/proloagele/martie/Proloage28Mar.shtmlhttp://www.calendar-ortodox.ro/luna/martie/martie28.htm