Luna martie în 7 zile: Pomenirea Sfinților,
Sfinţiţilor Mucenici, care au fost episcopi în Cherson: Efrem, Vasilievs, Evghenie, Agatodor, Elpidie, Capiton și Eterie.
Sfinţiţilor Mucenici, care au fost episcopi în Cherson: Efrem, Vasilievs, Evghenie, Agatodor, Elpidie, Capiton și Eterie.
În al şaisprezecelea an al împărăției lui Diocleţian(301 d.Hr.) a trimis Ermon, patriarhul Ierusalimului, episcopi apostolici, care să vestească și la alte neamuri cuvântul lui Dumnezeu și să propovăduiască pe Hristos. Deci, doi din acești episcopi, Efrem și Vasilevs, au fost trimiși în țara Sciţilor, pe Efrem în părțile de la Dunăre, iar pe Vasilevs la Cherson (Crimeia). Și intrând ei în Cherson și mult ostenind împreună, pe mulți din cei ce zăceau în întunericul închinării idolești, i-au adus la lumina credinței în Hristos. Iar, după o vreme, Sfântul Efrem, voind să meargă la sciţii de lângă Dunăre, a lăsat pe chersoneni în grija Sfântului Vasilevs. Și Efrem propovăduind și acolo, cu multă trudă și multe înfruntări, pe mulți i-a adus la Hristos. S-a ridicat, însă, împotriva lui, mulțimea necredincioșilor, învinuindu-l ca pe un stricător al vechilor obiceiuri, de la părinți. Și, prinzându-l, după destule chinuri și suferințe, i s-a tăiat capul în ziua de 7 martie. Iar Sfântul Vasilevs, propovăduind neîncetat pocăința și calea cea dreaptă a mântuirii prin credință și prin fapte bune, a pornit mânia necredincioșilor. Și, prinzându-l, acei păgâni l-au bătut fără milă și l-au izgonit din cetate. Și, ducându-se el în munte, ședea într-o peșteră, ce se numea Partenon și se bucura cu duhul că s-a învrednicit a suferi pentru Hristos și se ruga lui Dumnezeu, cu lacrimi, pentru întoarcerea lui între oameni. În cele din urmă, poporul dreptcredincios îl aduse, din nou, cu mare cinste, la scaunul său. Dar, minunile ce făcea și propovăduirea lui au adus un nou val de furie a necredincioșilor, împotriva Sfântului episcop și, năvălind în casa lui, l-au luat și l-au târât pe ulițe și, călcându-l în picioare, l-au ucis tot în ziua de 7 martie. Au venit apoi, în scaunul Chersonului, alți episcopi: Evghenie, Elpidie și Agatodor, care, și ei, au pus multă râvnă în propovăduirea dreptei credințe. Toți au primit cununa muceniciei, în aceeași zi de 7 martie, după multe chinuri, îndurate cu bărbăție, și cu tare credință. Iar, după câțiva ani, a fost trimis din Ierusalim episcopul Eterie, care, văzând sălbăticiunea poporului, s-a dus în Constantinopol și a vorbit cu împăratul despre dânșii, că atunci ocârmuia marele Constantin, împărăția romanilor (306-337). Și, luând cuvânt și sprijin de la împărat, a potolit furia necredincioșilor și a zidit, în cetatea Cherson, o preafrumoasă biserică. Și, venind din nou la Constantinopol, ca să dea seama împăratului de cele înfăptuite, Sfântul s-a îmbolnăvit pe cale și și-a dat sufletul, în insula Aas, unde a și fost îngropat. Și era, și acum, o zi de 7 martie. Creștinii din Cherson au făcut deci, rugăminte către împărat și li s-a trimis un alt episcop, pe Sfântul Capiton și s-au bucurat credincioșii că, pe lângă iscusit propovăduitor, episcopul lor era și făcător de minuni. Deci, cu osteneli și cu ajutor de la Hristos, noul episcop a adus la credință pe toți necredincioșii din cetate și din împrejurimi. Iar, după o vreme, a voit Sfântul Capiton să meargă la Constantinopol, ca să ducă vestea cea bună a biruințelor credinței și în părțile Chersonului. S-a ridicat însă o năpraznică furtună pe mare, iar corabia, rătăcind drumul, a fost dusă spre gurile Niprului. Și, căzând în mâinile unor păgâni, au fost jefuiți și aruncați în mare, toți cei din corabie, împreună cu episcopul lor. Și, astfel, s-a sfârșit, muceniceşte, Sfântul Capiton, la 22 ale lunii decembrie. Dar, Biserica Ortodoxă a rânduit ca toți acești episcopi, care s-au nevoit pentru răspândirea dreptei credințe în părțile de la Dunăre până la Cherson, să fie pomeniți la 7 martie, în fiecare an.
Al doilea episcop cunoscut al Eparhiei Tomisului, care a ocupat un timp scaunul de păstor al Daciei Pontice, după atestarea sinaxarelor greceşti şi latine, a fost Sfântul Mucenic Efrem. El s-a născut în sudul Dunării din părinţi creştini, care l-au crescut de mic în frică de Dumnezeu. Mergând să se închine la Sfintele Locuri, a rămas aici şi a fost făcut preot şi slujitor la una din biserici. La vremea aceea în Imperiul Roman se slujea în limbile greacă, latină, siriană, şi tracă (besă). Ajungând apoi ucenic al patriarhului Hermon al Ierusalimului (300- 314), a fost pregătit din tinereţe să propovăduiască Evanghelia lui Hristos la popoarele „barbare" de la Gurile Dunării şi din jurul Pontului Euxin (Mării Negre). La începutul secolului IV a fost trimis de patriarhul Hermon să păstorească pe credincioşii daco-romani din Episcopia Tomisului, convertind la creştinism numeroşi daci, romani, goţi şi sciţi şi răscumpărând de la moarte mulţi sclavi, pe care apoi îi creştina. În timpul păstoriei acestui fericit episcop, au fost martirizaţi pentru credinţa în Hristos zeci de creştini daco-romani, sciţi, besi, traci, greci şi capadocieni surghiuniţi în Dacia Pontică, ale căror sfinte moaşte episcopul Efrem le răscumpăra, le îngropa în locuri tăinuite, înălţa biserici de lemn sau de piatră peste ele şi rânduia preoţi să slujească noaptea Sfânta Liturghie. În marea persecuţie a lui Diocleţian din anii 304-305, fericitul episcop Efrem a fost prins, întemniţat şi chinuit cumplit la Herson (Crimeea), pentru a se lepăda de adevăratul Dumnezeu şi a se închina idolilor. Însă, mărturisind că este gata să-şi dea viaţa pentru Iisus Hristos, Mântuitorul lumii, i s-a tăiat capul în anul 304 şi i se face pomenirea la 7 martie.În „Synaxarium Ecclesiae Constantinopoli-tanae", col. 517, la 7 martie, când se sărbătoreşte Sfântul Mucenic şi episcop Efrem, se spun următoarele: „7 martie, în timpul împărăţiei lui Diocleţian, Hermon, episcopul Ierusalimului, a trimis episcopi în Scythia pe Efrem, iar la Chersones pe Vasile". Deşi sunt păreri că Efrem ar fi fost episcop în Sciţia Mare, ele nu sunt întemeiate, căci în Viaţa Sfinţilor Epictet şi Astion, se menţionează la Tomis, în Sciţia Mică, un episcop Efrem.
Părintelui nostru Emilian monahul.
În cetatea Roma, era un om, anume Victorin, care, din tinerețe, își petrecuse viața sa întru multe păcate. Acela, mai pe urmă, la bătrâneţele sale, și-a venit întru sine și, aducându-și aminte de păcatele sale, se cutremura de Judecata lui Dumnezeu. Deci, intrând într-una din sfintele mânăstiri și rugând pe egumen ca să-l primească pe el, s-a lepădat de toate lucrurile lumii acesteia și s-a făcut monah și numele său, în chipul monahicesc, era Emilian. Și s-a dat pe sine întru toată supunerea și ascultarea, păzind porunca cea dată lui și ostenindu-și trupul său ziua și noaptea. Și, având neîncetată pomenirea morții, în sufletul său, se gătea totdeauna spre înfricoșătoarea Judecată a lui Dumnezeu, gândind cum va da răspuns pentru păcatele sale, în ziua ispitirii, și, fiind, totdeauna în frica veșnicelor chinuri ale gheenei. Cu o frică de aceasta atât și-a obosit și și-a uscat trupul său, încât toți frații, care în dragostea lui Dumnezeu petreceau în mânăstire, se mirau de atâta nevoință, smerenie și osteneală. Și toți se sârguiau să urmeze vieții lui și să câștige nevoințele lui în ascultări, pentru ca să-și curețe și ei, păcatele, printr-o pocăință ca aceea, cu multă osteneală. Că îl vedeau pe el în toate zilele flămânzind și însetoșând, muncindu-și și sfărâmându-și trupul său; și aceasta le era de mult folos. Și era mănăstirea aceea într-un munte înalt și în munte era o peșteră; și avea obicei fericitul Emilian, ca, tăinuit de toți, târziu, seara, a ieși din mânăstire la peștera aceea și, acolo, se ruga cu lacrimi toată noaptea, până la cântarea Utreniei. Iar, după multă vreme, a simțit egumenul că Emilian ieșea din mânăstire, târziu, în vreme de noapte și, neștiind la ce fel de lucru iese fratele acela din mânăstire, egumenul, lăsându-și chilia sa, a mers în taină pe urmele lui. Și, văzându-l pe el intrând în peșteră, a stat aproape și voia să aștepte până ce va ieși, ca să-l întrebe pentru care pricină intră în peștera aceea. Iar, după puțină vreme, o lumină cerească, mai mult decât razele soarelui, a strălucit deodată în muntele acela și a văzut egumenul pe Cuviosul Emilian în peșteră, stând și având mâinile întinse și rugându-se lui Dumnezeu. Și lumina aceea cerească se pogora peste capul fericitului. Aceasta văzând-o, egumenul s-a înspăimântat și frica s-a abătut asupra sa, și, întorcându-se, a fugit la mânăstire, tremurând, abia putând să fugă, de mare spaimă. Și, sosind la porțile mănăstirii, a auzit un glas din cer, zicând: "Emiliane, iartă-ți-se ție păcatele tale." Și, înspăimântându-se și mai mult, egumenul a intrat în chilia sa și tăcea, așteptând lumina zilei. Iar, după cântarea Utreniei, vrând egumenul să se folosească frații, a întrebat, înaintea tuturor, pe Cuviosul Emilian, zicând: "Unde ai fost, frate, în noaptea aceasta?" Iar Cuviosul, închinându-se egumenului, a răspuns: "În mânăstire, împreună cu frații, toată noaptea m-am odihnit." Dar, vădit, fiind de egumen și silindu-l ca să nu tăinuiască mila lui Dumnezeu, cea arătată păcătoșilor, celor ce cu adevărat se pocăiesc, a mărturisit, fără voie, toată taina aceea, la toți frații, cum, adică, lumina și glasul din cer, de la scaunul milostivirii, peste dânsul s-a pogorât. Atunci, a început egumenul a grăi către frați: "Ascultați, dragii mei frați, ar fi putut Dumnezeu, Cel atotputernic și tăcând, să ierte păcatele acestui frate, dar, pentru noi, i-a trimis lui, în chipul luminii, mila Sa, cu glas puternic, ca să deștepte și inimile noastre spre pocăință și, ca să știm să ne minunăm de mila și de iubirea de oameni a Făcătorului nostru, că El nu rămâne departe de acei care se pocăiesc, cu adevărat. După o vestire ca aceasta, pentru iertarea de greșelile sale, Cuviosul Emilian, săvârșindu-și, întru bucurie, cealaltă vreme a vieții sale, s-a dus spre lumina cea neapropiată, ca să audă glasul de bucurie al celor ce în ceruri viețuiesc, în locaşurile drepților, în veci.
Întru această zi, povestire despre un monah, căruia i-a descoperit Dumnezeu, ce se întâmplă cu cei ce iau milostenii.
Un oarecare monah era slăvit într-o mânăstire, având viață cinstită din tinerețe, că, lepădând toate dulcețile și zăvorându-se pe sine într-o chilie strâmtă, slujea lui Dumnezeu, omorându-și trupul său, cu postul și cu veghea cea de toată noaptea, aducând Stăpânului a toate, rugăciuni pentru sine și pentru toată lumea și îndeletnicindu-se, cu tot cugetul, întru gândirea la Dumnezeu. Și primea, la vremea cea obișnuită, puțină hrană din mâinile chelarului. Iar, din cele ce trimitea Dumnezeu, prin creștini, la mânăstire, fraților, aur și argint, hrană și vin, din acelea nimic niciodată nu primea. Și i s-a făcut lui o arătare, despre cei ce iau milostenie. Într-una din zile, mai marele cetății a intrat în mănăstirea aceea, ca să facă milostenie și le dădea tuturor câte un ban de argint. Și a mers și la cel închis, dându-i un galben, și ruga pe stăpânul bătrân ca să primească galbenul. Iar bătrânul, rușinându-se de acel cinstit bărbat, a luat galbenul și l-a pus în buzunarul său. După aceea, săvârșindu-și rânduiala sa cea obișnuită noaptea, bătrânul s-a culcat pe rogojina sa, vrând să doarmă puțin. Și s-a făcut în vis, că se vedea pe sine stând împreună cu ceilalți frați ai mănăstirii aceleia, într-un câmp larg și tot câmpul acela era plin de spini și, venind un oarecare tânăr înfricoșător (iar acela era îngerul Domnului), silea pe toți monahii acelei mânăstiri, zicându-le: "Secerați acești spini." Apoi, a mers și la bătrân și i-a zis: "Încinge-te și seceră la spini." Iar acela, nevrând și lepădându-se, i-a zis lui îngerul: "Nu ai nici un cuvânt să te împotrivești, că ai fost plătit ieri, împreună cu monahii ceilalți, care au luat de la acel om iubitor de Dumnezeu, câte un ban de argint, iar tu un galben ai luat, deci și mai mult ești dator să te ostenești secerând spini, mai mult decât alții, ca unul care ai luat mai multă plată. Iar spinii aceștia, pe care îi vezi, sunt faptele rele ale omului aceluia, de la care ați luat milostenia. Deci, apropie-te și seceră împreună cu ceilalți." Iar după ce s-a deșteptat din somn postitorul acela, înțelegând acea vedenie, s-a mâhnit și, trimițând, a chemat pe acela care îi dăduse lui milostenia și-l ruga să-și ia galbenul său. Iar acel iubitor de Hristos nu voia să-l ia, ci zicea către pustnic: "Ține-l la tine, părinte, sau dă-l cui vei voi." Atunci, a zis bătrânul: "Nu vreau să secer spinii păcatelor străine, cu care nu pot dezrădăcina mulțimea de spini a păcatelor mele." Și, aruncând galbenul acela afară de chilia sa, a închis ferestruica. Iar bărbatul acela, înștiințându-se din care pricină i-a lepădat bătrânul milostenia lui, a început a-și îndrepta viața sa și a face mai multă milostenie la săraci și la lipsiți, aducându-și aminte de Scriptura care zice că milostenia și credința curățesc păcatele.
Sursa:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu