Luna mai, în 15 zile: pomenirea Preacuviosului
Părintelui nostru Pahomie Tabenisiotul (+347)
Fericitul Pahomie s-a născut în ţinutul Tebaidei de Sus, din ţara Egiptului, pe la anul 292, din părinţi păgâni şi a crescut în deşarta credinţă a idolilor, ca un crin ieşit din mărăcini. A trăit pe vremea lui Constantin, marele împărat, şi a luptei lui cu Maxenţiu. Şi l-au dat părinţii lui la învăţătura cărţii egiptene şi la filosofia cea veche. Iar, ajungând la vârsta de 18 ani, a fost luat cu sila în rânduiala ostăşească a împărăţiei, împreună cu alţi tineri de seama lui. Deci, călătorind el prin multe cetăţi, după rânduiala vieţii ostăşeşti, a mers şi în cetatea creştinească numită Oxirinhos, din Tebaida de Sus, unde a cunoscut bunătatea şi milostenia creştinilor şi aplecarea lor spre a face bine. Şi era acolo şi o biserică a creştinilor. Şi, stând el acolo multă vreme, a aflat ce sunt creştinii; de vreme ce nu auzise nici de numele lui Hristos, nici de creştini. Şi se minuna tânărul Pahomie de credinţa creştinească, se lumina cu mintea şi se aprindea cu inima, bucurându-se de numele lui Hristos, şi iubea curăţia trupească şi viaţa simplă a creştinilor. Aici a cunoscut el învăţătura Sfintelor Evanghelii şi adevărurile de credinţă, aici s-a învrednicit el de primirea Sfântului Botez. De aici înainte, Pahomie nu a mai avut alt gând, decât să slujească toată viaţa lui Dumnezeu. Auzind de un pustnic, anume Palamon, şi de sfinţenia vieţii lui, s-a dus la el, în pustie, şi l-a rugat să-l primească în ascultarea sa. Pustnicul i-a arătat cât de greu este chipul în care vieţuieşte el în pustie, muncind cu braţele, priveghind toată noaptea, postind, răbdând felurite lipsuri şi rugându-se în tot ceasul. Pahomie s-a minunat, auzind ostenelile pustniciei, dar râvna lui nu a slăbit. A rămas lângă Palamon, ca ucenic al acestuia, şi, astfel, s-a făcut monah. Lucrul lui era să toarcă lâna şi să o ţese, iar, din câştig, dădea săracilor. Deci, mergând odată, ei împreună, la locul numit Tabenesei, unde Pahomie se ducea câteodată singur, să se roage şi unde auzise un glas de sus grăindu-i: "Aici să petreci şi să faci o mânăstire, unde vor veni mulţi să se mântuiască," bătrânul a avut o descoperire şi a zis către ucenicul său Pahomie: "Să zidim aici o chilie şi tu să petreci aici, dar să nu ne despărţim, ci, să ne cercetăm unul pe altul." Nu după multă vreme, însă, Sfântul Palamon s-a mutat din viaţă, pe braţele iubitului său fiu sufletesc, ucenicul său. Cel dintâi ucenic al Sfântului Pahomie, când acesta a rămas singur, a fost însuşi fratele său mai mare, Ioan. Dar abia după moartea acestui frate, au început ucenicii să se adune în jurul Sfântului. Chilioara Sfântului din Tebenesi s-a dovedit ca sămânţa bună, care a rodit îmbelşugat, ajungând o mare mânăstire, cu bună faimă în toată lumea, fiind maica tuturor mânăstirilor înfiinţate de Sfântul Pahomie. Iar numărul monahilor, din cele şapte mânăstiri întemeiate de el, se urca la 7000, din care o mie patru sute numai la Tabenesi, şi numărul lor sporea neîncetat. Aici a venit cu vremea şi Sfântul Teodor Sfinţitul, care a luat stăreţia tuturor mânăstirilor, după Pahomie, dar care, mai întâi, s-a făcut ucenic, urmând îndeaproape viaţa şi faptele cele bune ale dascălului său, fericitul Pahomie, strălucind în facerea de minuni, ca şi dânsul. În aceste mânăstiri Sfântul Pahomie a statornicit rânduielile de muncă şi de rugăciune, de tăcere, de înfrânare şi de fapte bune, rânduieli pe care el însuşi le păzea cel dintâi, alcătuind, astfel, cea dintâi Pravilă de mânăstire cu viaţă de obşte, din creştinătate. Şi se vedea că este un bărbat dumnezeiesc, desăvârşit cu fapta bună şi, de aceea, cei ce se duceau, de la casele lor la mânăstire, nu mergeau acolo pentru desfătare şi pentru trupeasca dulce petrecere, de care se bucură cei mai mulţi, ci, pentru înfrânarea poftelor şi trudele cele pustniceşti, minunându-se de obiceiurile Sfântului şi urmând viaţa şi petrecerea lui cea îngerească. Deci, săvârşindu-se în Hristos, a fost îngropat în mănăstirea sa, întru al 55-lea an al vieţii sale.
Întru această zi, povestire din viaţa Cuviosului Pahomie,
Aducându-şi aminte de arătarea ce i se făcuse lui, despre fraţii cei de după sfârşitul lui, care aveau să cadă în felurite împătimiri şi să se împleticească în griji deşarte, Cuviosul Pahomie plângea şi, închinându-se, de cu seară, în chilia sa, se ruga pentru aceia lui Dumnezeu. Şi o altă arătare, ca aceasta, a mai avut el, în miezul nopţii: A văzut, precum singur spunea mai pe urmă, o groapă adâncă, întunecoasă, şi în ea mulţime de monahi, dintre care mulţi se sârguiau să iasă din groapa aceea întunecoasă şi nu puteau, de vreme ce alţii, pogorându-se în groapă, îi întâmpinau pe ei şi îi surpau în adâncul gropii. Iar alţii, mai neputincioşi, căzând mai adânc, în partea cea mai de desupt a gropii, se tăvăleau. Iar alţii, cu umilite glasuri strigau, că puţini dintre dânşii abia cu multă osteneală ieşeau de acolo şi îndată aflau lumina, în care intrând, se bucurau mulţumind Domnului. Şi, venindu-şi întru sine, Cuviosul cugeta la acel vis şi a cunoscut ce fel de nepurtare de grijă, în zilele cele mai de pe urmă, va să fie între monahi, lenevire şi întunecare şi căderi, şi cum că, numai chipul cel din afară al călugăriei va fi între dânşii: şi se tânguia pentru aceasta mult şi se ruga lui Dumnezeu: "Doamne Atotţiitorule, dacă aşa va fi, atunci pentru ce ai mai lăsat viaţa cu aşezământul Tău, Doamne, pe care l-ai făgăduit, ca să-l păzeşti celor ce-Ţi slujesc Ţie, până la sfârşitul veacului. Tu ştii, Stăpâne,că, de când am luat chipul monahicesc, m-am smerit înaintea Ta totdeauna şi n-am gustat, până la săturare, pâine sau apă, nici din altceva, din cele pământeşti, nu m-am săturat. "Acestea grăindu-le Cuviosul, s-a făcut către dânsul un glas de sus, de la Domnul, grăind: "Nu te lăuda Pahomie, om fiind, ci iertăciune cere, căci, cu a Mea milostivire, toate se alcătuiesc." Iar Pahomie, aruncându-se pe sine la pământ, a strigat către Domnul: "Doamne, iartă-mă pe mine şi nu lua îndurările Tale de la mine, ci trimite mila Ta mie, nevrednicului, că ştiu şi eu, Stăpâne, că fără de sprijinul Tău, toate şchiopătează, iar milostivirea Ta, pe toţi îi miluieşte şi, prin judecăţile cele neştiute, îi mântuieşte." Aşa, Cuviosul rugându-se, au stat înaintea lui doi îngeri, în chipul luminii, iar în mijlocul lor era un tânăr, cu frumuseţe negrăită, strălucind cu razele ca soarele şi era pe capul Lui o cunună de spini. Şi îngerii, ridicând pe Pahomie de la pământ, i-au zis lui: "Deoarece ai cerut să se trimită ţie milostivire de la Domnul, iată, aceasta este milostivirea. Însuşi Iisus, Domnul Slavei, Unul născut, Fiul Tatălui, Cel ce a fost trimis în lume şi S-a răstignit pentru voi şi poartă cununa aceasta de spini pe cap." Şi a zis Domnul către Pahomie: "Îndrăzneşte Pahomie, şi te întăreşte, că sămânţa ta cea duhovnicească nu va lipsi până la sfârşitul veacului. Iar din cei ce vor să fie după tine, mulţi din întunecoasa groapă cea adâncă, cu harul Meu mântuindu-se, mai înalţi se vor arăta, decât îmbunătăţiţii monahi, cei de acum. Pentru că cei de acum, prin chipul vieţii tale povăţuindu-se şi luminându-se, strălucesc cu faptele cele bune, iar cei ce vor să fie după tine, pe care i-ai văzut tu în groapa cea întunecoasă, neavând un astfel de povăţuitor, care să-i poată scoate pe dânşii din întunericul acela, ci sărind din întuneric, pe calea cea luminoasă a poruncilor Mele, cu osârdie vor merge şi plăcuţi Mie se vor afla. Iar alţii, prin ispite şi prin primejdii, se vor mântui şi cu Sfinţii cei mari se vor asemăna. Amin zic ţie pentru dânşii că aceeaşi mântuire vor câştiga, pe care o câştigă şi monahii cei de acum, care vieţuiesc cu înţelepciune şi cu neprihănire." Acestea zicând, Domnul S-a suit la cer şi se lumină văzduhul de lumina cea negrăită a slavei Sale, iar Sfântul Pahomie, căzând, s-a închinat Domnului şi-L slăvea pe El cu gura şi cu inima, bucurându-se de acea proslăvită arătare şi umplându-se de negrăită dulceaţă din cuvintele cele grăite lui, de Domnul.
În ţara Libiei era o cetate ce se numea Iliopole, în care era un oarecare măscărici, cu numele Gaian, care, la toate jocurile lui, îşi bătea joc de Născătoarea de Dumnezeu, defăimând-o. Şi s-a arătat lui Născătoarea de Dumnezeu şi a grăit: "Ce rău ţi-am făcut ţie că, faţă de atâta popor, mă defăimezi şi rău vorbeşti despre mine?" Iar acela, sculându-se din somn, a rămas neîndreptat ci şi mai mult o defăima. Iar, într-una din zile, iarăşi, i s-a arătat lui Sfânta Născătoarea de Dumnezeu, vestindu-i şi zicând: "Nu pe mine mă vatămi, grăind aşa, ci sufletul tău." Iar acela încă şi mai rău o defăima. Şi i s-a arătat ea şi a treia oară, asemenea grăindu-i şi sfătuindu-l. Deci, de vreme ce nu s-a îndreptat pe sine, ci şi mai mult, în joc, pe Sfânta Fecioară o defăima, într-una din zile, dormind el, s-a arătat Sfânta Născătoare de Dumnezeu şi nimic nu i-a zis lui, numai cu preacuratele ei degete a însemnat amândouă mâinile lui şi amândouă picioarele şi când s-a deşteptat, zăcea cu mâinile şi picioarele paralizate. Iar ticălosul, pocăindu-se, hulitor pe sine se numea şi mărturisea tuturor că, pentru defăimare, pătimeşte unele ca acestea. Că nu s-a îndreptat fiind învăţat, de atâtea ori, prin iubirea de oameni a Preacuratei.
Trăia într-o pustie îndepărtată Părintele nostru Ioan, cel îmbunătăţit mai mult decât toţi călugării, pe care nimeni nu putea să-l afle degrabă, că umbla din loc în loc prin pustie. Acesta a stat, mai întâi, pe piatră trei ani, făcând rugăciune, fără să se aşeze şi fără să se culce, ci, stând în picioare, foarte puţin dormea. Şi preotul îi aducea lui Duminica, Sfânta Împărtăşanie, şi o primea, iar altceva nu mânca. Însă, într-o zi, satana s-a schimbat în chipul preotului şi, de dimineaţă a venit la el, vrând să-i dea lui Împărtăşania. Iar Fericitul Ioan, cunoscându-l, i-a zis lui: "O, întru tot vicleanule înşelător, tu nu încetezi a înşela sufletele creştineşti, ci, încă, îndrăzneşti chiar şi spre preacurata Împărtăşanie?" Iar vicleanul i-a zis: "Cu puţin, de nu te-am surpat pe tine, că, aşa şi pe altul din fraţii tăi l-am înşelat şi nebun l-am făcut şi s-a îndrăcit, şi mulţi sfinţi au făcut rugăciuni şi abia au putut de l-au făcut, pe el, cu minte întreagă." Şi aceasta zicându-i, dracul s-a dus de la dânsul. Şi se răneau picioarele lui de statul cel mult în picioare şi curgea puroi. Şi, venind, îngerul Domnului s-a atins de buzele lui zicându-i: "Hristos va fi ţie mâncare adevărată şi Duhul Sfânt, adevărată băutură şi îndestulat să fii cu duhovniceasca hrană, de care, săturându-te, nu vei mai dori hrana oamenilor din veacul de acum." Şi, după ce l-a tămănduit, l-a mutat pe el din locul acela şi vieţuia prin pustie, umblând şi mâncând buruieni. Iar Duminica, la locul unde se afla, primea Împărtăşania din mâna îngerului şi înfricoşător s-a făcut dracilor. Cu ale căruia rugăciuni, şi pe noi ne învredniceşte, Dumnezeule, să aflăm milă în ziua Judecăţii, slăvindu-Te pe Tine, Sfântă Treime, pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Sursa:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu