Luna octombrie în 16 zile: Pomenirea Sfântului Mucenic Longhin sultaşul.
Sfântul Longhin a trăit pe vremea lui Tiberiu împăratul (14-37). Se trăgea din părţile Capadociei şi slujea în oaste ca sutaş, pe când în Palestina cârmuia Ponţiu Pilat. A fost orânduit, din porunca acestuia, să slujească la Sfintele Patimi şi la Răstignirea cea de bună voie a Domnului Hristos, pentru mântuirea lumii. El este acela care L-a împuns pe Iisus cu suliţa în coastă şi tot el, cu ostaşii lui, a făcut de strajă după îngropare, la mormântul Domnului, până la Înviere. Deci, fiind el martor la semnele ce s-au făcut la patima lui Hristos, precum cutremurul, schimbarea soarelui în întuneric, strălucirea îngerului Învierii, s-a luminat la inima sa şi, crezând în Domnul, împreună cu alţi doi ostaşi din ceata sa, a zis: "Cu adevărat, Fiul lui Dumnezeu era Acesta !" (Matei 27, 57). Drept aceea, n-a primit arginţii care i se dădeau lui de către iudei, ca să tăgăduiască Învierea şi să mărturisească mincinos că trupul Domnului a fost furat de ucenicii Săi. Deci, lăsându-şi slujba sa la oaste, s-a întors în ţara sa, Capadocia şi a propovăduit, ca un apostol, învierea lui Hristos şi credinţa cea nouă. O veche tradiţie spune că Pilat a înştiinţat pe împăratul Tiberiu că Longhin sutaşul a părăsit dregătoria ostăşească şi că Pilat a primit de la Roma scrisoare cu poruncă împărătească pentru uciderea lui Longhin. Deci, Pilat a trimis ostaşi de i-au tăiat capul lui Longhin şi celor doi ostaşi care credeau ca şi dânsul. Şi, ducând la Ierusalim capul lui Longhin, spre încredinţarea lui Pilat, acesta a aruncat sfântul cap la gunoi, afară din cetate. Iar după mulţi ani, o femeie de bun neam din Capadocia, pierzându-şi vederea a mers la Ierusalim cu fiul ei, singurul născut, nădăjduind să-şi găsească leac orbirii, la cele sfinte locuri; dar acolo a ajuns-o moartea fiului ei şi plângea, acum, cu îndoită jale. Dar i s-a arătat în vis Sfântul Longhin şi, spunându-i cine este, i-a arătat ei şi locul unde este îngropat capul său şi o îndemna să-l scoată de acolo, că se va tămădui de ochi. Femeia a lucrat cu multă credinţă şi osârdie şi, aflând gunoiul, a săpat cu mâinile ei şi a scos capul Sfântului: şi s-a tămăduit vederea ochilor, ba încă a văzut în vis şi pe fiul ei, în cinste, la un loc cu Sfântul. Şi aşa, căutând ea lecuirea ochilor, nu numai aceasta a dobândit-o, ci şi pe Sfântul l-a aflat de atunci cald ocrotitor. Şi, zidind ea o preafrumoasă biserică în Capadocia, a aşezat acolo muceniceştile moaşte şi au fost multă vreme izvoare de tămăduiri, pentru toţi credincioşii, întru slava Domnului nostru Iisus Hristos.
Întru aceastã zi, cuvânt despre Sfântul Andrei,
care se ruga pentru cei ce-l necãjeau şi cum a vãzut Raiul.
Pe când umbla Sfântul Andrei printre oameni în târg aproape de stâlpul pe care l-a ridicat Sfântul împărat Constantin(este vorba de stâlpul deasupra căruia Sfântul împărat a pus întru slavă, cinstitele piroane cu care a fost pironit pe cruce trupul cel de viaţă făcător al lui Hristos-Dumnezeu, pentru acoperirea şi păzirea Constantinopolului), o oarecare femeie cinstită, luminată de Duhul lui Dumnezeu, fiind în somn, a văzut pe fericitul Andrei, că umblă printre mulţi oameni, strălucind ca un stâlp de văpaie şi slobozind scântei de foc în văzduh. Iar unii, fără de minte fiind, îi dădeau brânci, alţii îl băteau peste grumaji, alţii făcându-i felurite alte necazuri şi mulţi, privind la dânsul, ziceau: "Câte nebunii face acesta !" Dar, să nu mai fie aşa nici vrăjmaşilor noştri ! Căci, iată, după dânsul umblau nişte făpturi vinete şi întunecate, grăind: "O, de n-ar mai da Dumnezeu pe altul ca acesta pe pământ, că nimeni altul nu ne-a ars inima noastră ca acesta. Că, nevrând să facă slujbă stăpânului său, s-a prefăcut nebun şi batjocoreşte pe toată lumea." Încă a mai văzut femeia aceea că întunecaţii însemnau pe cei ce băteau pe Sfântul şi ziceau în sinea lor: "Aceasta ne este nouă măcar de mângâiere, că prosteşte îl bat pe el, că pentru această pricină vor fi osândiţi în ceasul morţii lor, întrucât pe plăcutul lui Dumnezeu l-au bătut fără chibzuinţă şi nu le este lor spre mântuire." Acestea auzindu-le, cu Duhul lui Dumnezeu, Sfântul, ca o văpaie făcându-se asupra vineţilor acelora, le-a risipit, cu putere înfricoşătoare, semnele lor şi-i ocăra pe ei, zicând: "Nu vi se cade vouă a-i însemna pe aceştia, că eu m-am rugat Stăpânului meu, ca să nu le fie lor păcat din aceasta, adică pentru că mă bat pe mine, că din neştiinţă o fac şi se cade ca de lucrurile cele din neştiinţă să primească iertăciune." Iar după ce a auzit pe Sfântul grăind aşa către vineţii aceia, femeia a căutat în sus şi a văzut că, iată, cerul era deschis, ca nişte porţi şi ieşeau de acolo o mulţime de rândunele frumoase, iar în mijlocul lor, un porumbel mare, alb ca zăpada, S-a pogorât şi stătea cu rândunelele, deasupra Sfântului, purtând o frunză de aur, ca de măslin, în gura sa şi grăia către dânsul, ca omul, aşa: "Primeşte frunza aceasta, că Tatăl Atotţiitorul şi Domnul Savaot ţi-a trimis-o ţie, ca semn din Rai, că eşti milostiv şi iubitor de oameni, precum este şi El milostiv şi te va proslăvi pe tine şi El Însuşi va înălţa numele Său prin tine, că ai socotit a-i milui pe cei ce te bat pe tine şi a nu avea ei din aceasta păcat." Şi aceasta zicând, porumbelul a stat pe capul lui. Deci, văzând această minune, acea milostivă femeie a început a se mira. Apoi, venindu-şi iar întru sine, după vedenia din vis, nu putea să mai vadă nimic şi, minunându-se, zicea: "O, câţi luminoşi are Dumnezeu pe pământ şi nimeni nu ştie de dânşii." Şi de multe ori a voit să spună cele ce vedea, dar Puterea lui Dumnezeu o oprea pe dânsa, că chiar de ar fi dorit, de frică, tăinuia minunea aceea. Deci, odinioară, a întâmpinat Andrei pe femeia aceea şi i-a zis: "Păzeşte-mi taina mea, Varvara(că aşa era numele ei) şi să nu o spui la nimeni acum, până ce voi trece la locul acoperământului celui minunat al casei lui Dumnezeu !" Iar ea i-a zis lui: "Chiar de aş voi să spun cuiva, nu pot, cinstite părinte luminătorule şi Sfinte al lui Dumnezeu, că mă opreşte pe mine o Putere nevăzută şi intră cutremurând oasele mele şi puterea mea întru mine se tulbură." Dumnezeului nostru, slavă !
Întru aceeaşi zi, cuvânt despre un călugăr făţarnic.
Ne spunea Atanasie presviterul o istorie înfricoşătoare: că este o mânăstire, ce se numeşte Galata şi acolo a fost un călugăr, pe care îl socoteau sfânt cu viaţa, când era viu, care lucru abia la sfârşit s-a arătat. Că acesta se făcea că posteşte înaintea fraţilor, iar, pe ascuns de ei, mânca; şi de aceasta fraţii nu ştiau nimic. Deci, a venit asupra lui o boală trupească şi, iată, văzându-se înaintea morţii, a chemat la el pe toţi fraţii. Iar ei au venit la dânsul, vrând să audă de la el ceva mare, ca de la un bărbat cinstit. Dar el, cu amar, tremurând cumplit şi scuturându-se, a început a striga, zicând: "Vai de mine, ticălosul, fraţilor. Că, iată, acum m-am dat cumplitului vrăjmaş, că într-acest fel de necurăţie am vieţuit. Că înaintea voastră mă arătăm că postesc, precum aţi şi crezut toţi, iar pe ascuns de voi am mâncat, care lucru nu l-aţi ştiut. Şi iată acum sunt dat balaurului, spre mâncare şi legându-mi cu coada picioarele, genunchii şi grumajii, cumplit mă strânge, iar capul său, în gura mea bătându-l, trage, prin sorbire, tot ticălosul meu suflet." Dar, pe când zicea el acestea despre sine, îndată a murit, că nu l-a mai lăsat Dumnezeu să trăiască, că i-a primit pocăinţa lui, izbăvindu-l de balaurul pe care îl vedea. Dumnezeului nostru slavă, acum şi pururea şi în vecii vecilor ! Amin.
Sursa:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu