Luna octombrie în 17 zile: pomenirea Sfântului Prooroc Osea
Sfântul Prooroc Osea a trăit cu opt veacuri înainte de Mântuitorul Hristos, pe vremea când evreii din ţinutul Samariei au fost luaţi în robia asirienilor (721 î.d.H.). A fost un bărbat de mare credinţă în religia strămoşilor săi şi curat la inima sa, prooroc însufleţit de Duhul Sfânt. Drept aceea, a fost trimis de Dumnezeu să întoarcă de la rătăcire pe poporul Său, care ajunsese a se închina idolilor şi a întors pe mulţi la adevărata credinţă. Ne-a rămas de la el o carte în 14 capitole, cuprinzând o parte din cuvântările lui către conducători şi către popor, carte care astăzi se află în Biblie. Este cel dintâi prooroc din Scriptură care înfăţişează legământul dintre Dumnezeu şi poporul Său, ca pe legătură dintre bărbat şi femeia sa, ca o legătură de dragoste. Prin idolatria sa, poporul a nesocotit pe Dumnezeu, iubirea Lui a fost batjocorită. "Ceea ce vrea Dumnezeu - spune Proorocul - este mila şi iubirea, nu jertfele. Dumnezeu nu pedepseşte decât pentru a mântui. El osândeşte sila şi nedreptatea, dar după ispăşire şi căinţă, El va primi iarăşi pe poporul Său şi-i va face parte de fericire şi pace." Osea a proorocit sub patru regi, aproape treizeci de ani şi murind, la adânci bătrâneţi, a fost îngropat cu cinste în ţara sa.
Întru aceeaşi zi, cuvânt despre tâlharul
ce s-a mântuit prin puţine lacrimi.
În zilele lui Mauriciu împăratul (582-602), a fost un oarecare tâlhar din părţile Traciei, cu totul sălbatic şi cumplit şi era în aşa fel, că mulţi nu l-au putut prinde pe el. Deci, auzind de aceasta, împăratul a trimis la dânsul crucea sa, zicându-i: "Nu te teme !" Iar tâlharul, văzând cinstita cruce şi crezând cuvântul împăratului, a venit şi a căzut la picioarele împăratului, mărturisindu-se. Iar împăratul, cu bucurie, l-a primit şi l-a iertat. Apoi, trecând puţine zile, a căzut în boală şi zăcea în casa de oaspeţi şi, adormind, a văzut înfricoşătoarea judecată. Şi, trezindu-se în noaptea următoare, dacă s-a văzut pe sine bolnav şi aproape de ieşirea din viaţă, s-a întors la rugăciune către Dumnezeu, plângând şi zicând, cu amare lacrimi: "Nu cer de la tine, Iubitorule de oameni, ceva mai mult decât numai câte le cerea, prin mărturisire, tâlharul cel mai înainte de mine. Şi, precum spre tâlharul acela, aşa şi faţă de mine, tâlharul, minunează milele iubirii Tale de oameni şi primeşte această suspinare a mea de moarte, pe pat, nu pe cruce. Şi, precum ai primit pe cei dintru al unsprezecelea ceas, care nimic vrednic nu au lucrat, aşa mă primeşte şi pe mine, afundându-mă în lacrimile mele cele puţine şi curăţindu-mă cu ele. Dă-mi mie iertare, necerând ceva mai mult de la mine, că nu mă încape vremea şi pânditorii cei de prin peşteri s-au apropiat. Dar să nu stai împotrivă, nici să-mi iei seama cu deamănuntul, că nu vei afla în mine ceva bun. Că m-au cuprins fărădelegile mele şi, către seară, rău am ajuns, că nenumărate sunt datoriile mele. Ci, precum ai primit suspinarea cea amară a lui Petru, primeşte-o şi pe a mea, iubitorule de oameni, turnând lacrimile acestea peste zapisul păcatelor mele şi, cu buretele milostivirii Tale, şterge greşelile mele cele neasemănate". Şi aşa, multe ceasuri mărturisindu-se tâlharul şi cu mahrama ştergându-şi lacrimile sale şi-a dat duhul, precum ne-au spus cei de aproape ai săi. Iar cârmuitorul cel mai mare al casei de oaspeţi a văzut, în somn, în ceasul în care a murit tâlharul, nişte demoni mulţi, care, venind la patul tâlharului, cu multe zapise, aveau scrise mulţime de păcate tâlhăreşti. Şi, iată, doi tineri frumoşi au adus o balanţă şi purtând demonii toate zapisurile tâlharului, au tras în jos un taler al balanţei, iar celălalt taler stătea sus. Deci, au zis îngerii cei luminoşi: "Oare nu avem de pus aici nimic ?" Şi au zis unul către altul: "Ce putem să avem? Că nu-i mai mult decât zece zile de când s-a întors de la ucidere". Şi, când a grăit acestea, a adăugat: "Să căutăm vreun lucru bun". Şi a aflat unul dintre ei mahrama, întru care erau lacrimile lui şi a zis: "Cu adevărat, aceasta este mahrama cu lacrimile lui; să o punem, deci, de cealaltă parte a cumpenei şi iubirea de oameni a lui Dumnezeu împreună cu ea şi vom vedea ce va fi". Şi numai cât au pus-o pe ea de cealaltă parte şi a şi tras îndată şi a risipit zapisele ce erau de partea dracilor. Şi au strigat cu un glas, zicând: "Cu adevărat a biruit iubirea de oameni a lui Dumnezeu". Şi, luând sufletul tâlharului, l-au dus pe el cu ei. Iar demonii, tânguindu-se, au fugit ruşinaţi. Aceasta văzând-o, cârmuitorul casei s-a sculat şi, alergând, a intrat în cameră şi, venind la patul tâlharului, a aflat trupul cald încă, de vreme ce sufletul său se dusese la Dumnezeu, iar mahrama pe ochii lui fiind, plină de lacrimi. Şi, luând mahrama, a întrebat pe împărat şi a zis: "Să lăudăm pe Dumnezeu stăpâne, că am auzit că în zilele stăpânitoarei tale împăraţii s-a mântuit un tâlhar". Iată, cu adevărat, acum am văzut, numai de vom şi crede că sunt adevărate, că bine este să ne pregătim pe noi înşine şi să întâmpinăm cu pocăinţă ceasul cel înfricoşător al mântuirii.
Întru aceeaşi zi, cuvântul Sfântului Antioh,
despre îndrăznealã şi despre aprinderea mâniei.
Asemenea este la oameni iuţimea, cu zăduful cel mare, a cărui năpădire oamenii, nesuferind-o, fug de el şi stau pentru odihnă la umbră, care este blândeţea şi tăcerea. Bine este a se depărta, ca de un fum iute, de îndrăzneala iuţimii şi a mâniei şi a veni la tămâia cea binemirositoare, care este liniştirea. Că nimic nu strică atât faptele bune ca mânia omului iute. Şi iarăşi, nimic nu curăţeşte sufletul cel greşit ca frica lui Dumnezeu şi buna smerenie, ca a învăţa cuvintele Domnului şi a se într-arma adeseori cu rugăciunea. Iară iuţimea urâtă este, precum este scris la Ecleziast: "Urât este Domnului tot cel iute la limbă şi tot cel ce nu se înfrânează de la îndrăznire. Că de voi mustra pe cel fără de minte în mijlocul adunării îl ruşinezi pe el, dar nu-i vei lua nebunia lui". Şi iarăşi: "Înţelepciunea luminează faţa omului, iar faţa celui fără de ruşine urâtă va fi." Şi la Proverbe zice: "Leapădă de la tine iuţimea şi cuvintele cele de ocară !" Şi iarăşi: "Cela ce laudă cu mare glas pe prietenul său nu se osebeşte cu nimic de cel ce îl blesteamă". Şi iarăşi: "Cel ce-şi păzeşte gura sa, îşi păzeşte sufletul său de necaz". Să ne nevoim, iubiţilor, cu tot sufletul, ca să nu dăm loc să ne stăpânească pe noi îndrăzneala cea rea, care prăpădeşte toate roadele cele de fapte bune ale omului. Că a se înălţa cu îndrăzneală, neplăcut este lui Dumnezeu şi la oameni. Şi aceasta ştiind-o, David zicea: "Bine este mie că m-ai smerit, ca să mă învăţ îndreptările Tale" (Ps. 118, 71). Iar Pavel a zis: "Datu-mi-s-a mie un ghimpe în trup, un înger al satanei, să mă bată peste obraz, ca să nu mă trufesc" (IICor.12,7). Şi iarăşi: "Cine se va lăuda că are inima curată înaintea Domnului ? Sau cine va îndrăzni înaintea Lui să zică: "Sunt drept ?" De asemenea şi Domnul, când a îndrăznit Petru de a zis: "Milostive Doamne, nu va fi Ţie una, ca aceasta," l-a certat pe el, zicându-i: "Mergi înapoia Mea, satano !" Iar, fiind întrebat, după învierea Domnului: "Petre, oare Mă iubeşti tu pe Mine ?". Cu toată dăruirea, Petru a răspuns: "Adevărat este, Doamne, Tu ştii că Te iubesc !" Lui Se cuvine slava, acum şi pururea şi în vecii vecilor, Amin.
Sursa:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu