Luna iunie în 5 zile: pomenirea Sfântului, sfinţitului Mucenic Dorotei, episcopul Tirului (sec. IV)
Sfântul Dorotei a fost urmaşul Sfântului Metodie, la scaunul de episcop al Tirului, pe vremea împărăţiei marelui Constantin. El a cunoscut prigoana împotriva creştinilor şi n-a păstorit multă vreme, că, pentru cruzimea cea cumplită a chinurilor, şi-a lăsat scaunul şi se ascundea prin neştiute locuri. Deci, pe când împărăţea marele Constantin şi Biserica a luat pace Sfântul Dorotei s-a întors la Tir, la scaunul său, şi păstorea bine turma oilor celor cuvântătoare, aducând pe mulţi de la închinarea idolilor, la Hristos. El a trăit până pe vremea împăratului Iulian, cel ce s-a lepădat de credinţa creştină. Acesta, luând împărăţia, ura Biserica lui Hristos, la început, nu pe faţă, ci în ascuns, poruncind dregătorilor să prindă pe creştini şi să ucidă pe cei ce nu cinstesc idolii vechilor credinţe păgâne, cu aceasta el crezând că poate să zdrobească, cu totul, credinţa în Hristos şi sfânta lui Biserică, îndepărtând pe creştini din toate dregătoriile împărăteşti şi prigonindu-i pe faţă, în toate chipurile. Deci, bătrânul episcop Dorotei, văzând chinuirea cea mare ce se făcea creştinilor, şi-a lăsat, iarăşi, scaunul Bisericii din Tir, fugind de groaza prigonitorilor şi a luat drumul pribegiei, după cuvântul Domnului, care zice: "Când va urmăresc pe voi în cetatea aceasta, fugiţi în cealaltă." (Matei 10, 23). Ieşind ei, deci, din cetatea sa, a mers în Tracia, dar nici acolo n-a scăpat de idoli, chemându-l, astfel, Dumnezeu la cununa muceniceasca. Şi a fost prins de dregătorii lui Iulian, în cetatea Diopole, şi a suferit multe bătăi, răbdând multe pătimiri. Şi şi-a dat fericitul său suflet în mâinile lui Hristos Dumnezeu, fiind foarte bătrân de vreme ce avea o sută şapte ani. El a lăsat felurite scrieri, folositoare creştinilor, în limba grecească şi latinească, fiind bărbat desăvârşit în înţelepciunea cea duhovnicească, atât cea dinlăuntru, cât şi în cea din afară. El a scris vieţile Proorocilor şi ale Apostolilor şi alte cuvinte şi tâlcuiri folositoare. Iar acum, fiind el însuşi scris în cartea vieţii, petrece împreună cu acei Sfinţi, ale căror vieţi le-a scris.
Întru această zi, cuvânt din Înţelepciune, pentru învăţătura fiilor Luaţi aminte, voi, cu dinadinsul, la cele ce s-au zis, ca să daţi învăţătura copiilor voştri, din tânără vârstă. Că zice înţeleptul: "Cela ce iubeşte pe fiul său, varga să nu o cruţe, ci îl pedepseşte pe el din tinereţe, ca, la bătrâneţile lui, să aibă odihnă." Iar de nu-l vei pedepsi pe el din tinereţe, apoi, îndărătnicindu-se, nu se va supune ţie. Că se zice, la întâia Carte a împăraţilor aşa: "A fost în Ierusalim un oarecare preot, anume Eli, smerit şi blând, plăcut lui Dumnezeu, la tot lucrul bun. Şi acesta avea doi fii şi văzându-i pe ei că umblă rău, nu-i certa, nici nu-i oprea, nici nu-i învăţa să se teamă de Dumnezeu, şi nu-i pedepsea cu toiagul, ci îi lăsa pe ei în voia lor, iar ei, în nebunie şi nepedepsire fiind, făceau toate răutăţile. Deci, a zis Dumnezeu, lui Eli, tatăl lor: "De vreme ce nu ai învăţat pe fii tăi, vor muri ei de sabie. Şi tu însuţi şi toată casa ta va pieri acum, pentru fiii tăi, pentru că nu i-ai învăţat pe ei să se teamă de Dumnezeu." Că, măcar că a fost mulţi ani preot în Israil şi după plăcerea lui Dumnezeu a vieţuit, însă, de vreme ce de fiii săi, nu s-a îngrijit, pentru aceea rău a pierit. Auzit-aţi, oare, fraţilor, cum a făcut Dumnezeu lui Eli în Legea Veche? Dar ce vom pătimi noi, cei ce suntem în Legea Nouă, dacă nu vom învăţa pe fiii noştri, spre bine? Pentru aceasta şi Sfântul Ioan Gură de Aur zice: "Cel ce nu-şi învaţă pe fiii săi, să fie înţelepţi, acela, mai amar decât tâlharii, se va osândi, că tâlharul omoară trupul, iar acela, sufletul." Însă, voi, fraţilor şi fiilor iubiţi, învăţaţi pe fii voştri din tinereţe, la toată legea lui Dumnezeu şi la obiceiul cel bun ca, primind frica Domnului, să nu vă întristeze pe voi la bătrâneţile voastre. Iar, de nu te-ar asculta fiii răi, apoi să nu cruţi varga ta. Fraţilor, învăţaţi pe fiii voştri să se teamă de Dumnezeu şi să părăsească obieceiurile cele rele, ca să nu pieriţi rău. Şi voi, preoţii, învăţaţi pe fiii voştri, cei duhovniceşti, legându-i prin canoane. Că, dacă voi nu-i veţi lega aici, apoi, vă aşteaptă pe voi legăturile cele nedezlegate. Iar, pe copiii voştri să-i învăţaţi, pedepsindu-i nu numai prin cuvânt, ci şi cu toiagul, ca, acum, să nu pătimiţi ruşine de la oameni, pentru dânşii, iar în veacul ce va să fie, osândă, dimpreună cu dânşii. Dar aceasta nu numai preoţilor se cade, ci şi tuturor creştinilor, că, adică, să-şi înveţe pe fiii lor spre bine.
Întru această zi, cuvânt al Sfântului Vasilie cel Mare, despre moarte Fraţilor, să ne temem de moarte şi să ne înfricoşăm. Să ne temem şi de focul gheenei, că veşnic este. Să ne temem de foc, că nestins este. Să ne temem de tartar, că n-are parte de bucurie. Să ne temem de întuneric, că nu se împărtăşeşte de lumină. Să ne temem de viermi, că fără de moarte sunt. Să ne temem de îngerii cei de la judecată, că nemilostivi sunt. Vai şi amar mie, că Tu Doamne grăieşti cu tărie, iar eu nu Te aud, când îmi vorbeşti mie. O, suflete, depărtează-te de la toate spurcăciunile şi de la toate lucrurile cele rele. Vai mie, că lăcaşul Tău l-am spurcat şi pe Duhul Sfânt L-am scârbit, Dumnezeule, drepte sunt lucrurile Tale şi Judecăţile. Că, pentru un păcat mic mă lipsesc şi mă despart de desfătarea Raiului şi de Împărăţia cerurilor şi fără de moarte mă voi osândi şi, pentru dulceaţa trupească, focului să mă dau. Dreaptă este judecata Domnului, că mă învaţă pe mine şi eu nu o ascult, îmi aduce mărturii, iar eu le batjocoresc. Aşa vei începe a grăi înaintea morţii, cu părere de rău. Drept aceea, fraţilor, nimic să nu cinstiţi decât dragostea. Că mult greşim, în toate zilele, în toate vremile, ceasurile şi nopţile. Pentru aceasta, dragoste să avem, că ea acoperă mulţime de păcate. Ce vom folosi, fiilor, măcar de am dobândi toată lumea, iar mântuitoarea dragoste nu o vom avea? Şi ce ar folosi, de ar face cineva o masă mare, că să ospăteze împăraţi şi domni şi ar găti de toate celelalte bunătăţi, câte îi trebuie, iar bucatele n-ar avea sare? Oare s-ar putea să mănânce cineva din masa aceea? Şi nu numai că a gătit toate acele bunătăţi în zadar, dar se va simţi şi ruşinat, faţă de cei chemaţi. Aşa, şi aici, fraţilor mei, ce vom spori, ostenindu-ne în deşert, atât de mult, fără de dragoste? Că, fără de dragoste, tot lucrul este necurat. De ar avea cineva feciorie, postire, priveghere, rugăciune, primire de străini sau ar aduce dar lui Dumnezeu şi roadele sale la biserică, sau orice altceva de ar face, fără de dragoste, toate ca nimic se arată lui Dumnezeu, că nu are trebuinţă de ele. Să nu gândeşti că, fără dragoste, vei face ceva, vreodată. Iar de vei zice: "Nu voiesc să mă împac cu fratele meu, dar pe Hristos îl iubesc", vei fi un mincinos, căci te arată pe tine Ioan Apostolul, zicând: "Sfârşitul legii este dragostea." O, ce putere are dragostea cea nebiruită. Şi ce putere are dragostea cea nemăsurată. Nimic nu este mai mare, decât dragostea, nici în cer, nici pe pământ. Această sfântă dragoste este începutul faptelor bune. Dragostea este semnul a toată fapta bună. Este sarea tuturor bunătăţilor. Ea nu se înalţă. Este împlinirea legii. Dragostea s-a sălăşuit în inima lui Abel. Ea le-a ajutat patriarhilor; drept aceea, au şi păzit-o. Tot ea s-a sălăşuit şi în profeţi. Dragostea l-a făcut, şi pe David, lăcaş al Duhului Sfânt. Aceasta, încă şi pe Iov l-a întărit. Şi ce să grăiesc mai mult? Ea, şi pe Fiul lui Dumnezeu, din cer, la noi L-a pogorât. Din dragoste tot lucrul bun s-a făcut. Că prin ea moartea s-a omorât, iadul s-a robit şi Adam s-a înnoit. Prin dragoste, una s-au făcut, îngerii cu oamenii. Prin dragoste, Raiul s-a deschis. Pentru dragoste, Împărăţia lui Dumnezeu s-a propovăduit. Prin ea, pustietăţile s-au prefăcut în nişte cetăţi, iar pescarii s-au înţelepţit. Cu ea munţii şi peşterile s-au umplut de cântări. Ea a învăţat pe bărbaţi şi pe femei, să umble pe calea cea strâmtă şi cu greutăţi. Dar, cum să tac despre faptele dragostei, de care şi îngerii se minunează? Dragostea, de care şi îngerii se minunează? Dragostea este aducătoarea a tot lucrul cel bun. Fericit este omul, care a aflat dragostea cea adevărată şi nefăţarnică, precum a zis Stăpânul, că mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca, adică, cineva să-şi pună sufletul său pentru aproapele. Pe această dragoste, având-o Pavel Apostolul, a zis: "Dragostea nu face rău aproapelui, nu răsplăteşte nimănui, rău pentru rău, nici clevetire pentru clevetire." Deci, pe această dragoste aflând-o, pe nici unul nu-l vei trece cu vederea, nici nu vei învrăjbi, nici nu vei cârti, nici nu vei urî pe fratele tău, cândva. Şi vei iubi, nu numai pe cei care te iubesc, ci şi pe cei ce te urăsc pe tine. Această dragoste sfântă, având-o întâiul Mucenic Ştefan, pentru cei ce-l ucideau cu pietre, se ruga lui Dumnezeu, zicând: "Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta". Fericit este omul, acela, care, mai întâi, de toate, o are pe ea, că plata lui în fiecare zi creşte. Acestuia i s-a pregătit cunună. Pe acesta toţi îngerii îl fericesc. De acesta, Dumnezeu, niciodată, nu se desparte, că Dumnezeu dragoste este. Cela ce petrece în dragoste, întru Dumnezeu petrece şi Dumnezeu întru el. Şi, prin dragoste, toate sunt. Dumnezeului nostru slavă, acum şi pururea şi în vecii vecilor! Amin.
|
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu