Proloagele din 8 iunie

Luna iunie în 8 zile: aducerea cinstitelor moaşte ale Sfântului marelui Mucenic Teodor Stratilat Sfântul mare Mucenic Teodor a pătimit pentru Hristos, pe vremea păgânului împărat Licinius, în cetatea Iraclia, unde Sfântul era dregător. Iar vremea sfârşitului său a fost în ziua de 8 a lunii februarie. Acum, în această lună şi zi, se cinsteşte aducerea cinstitelor sale moaşte, din cetatea Iraclia, în patria lui, în Evhaita. Că, aşa a poruncit Sfântul lui Uar, sluga sa, căruia, la pătimirea lui, i-a zis: "Trupul meu să-l duci în Evhaita, în ţara strămoşilor mei." Deci, cel care va voi să ştie toate cele despre acest Sfânt, să citească pătimirea lui, cea pe larg scrisă. Noi, aici, vom pomeni minunea cea luminată, care s-a făcut cu icoana lui, despre care mărturisesc Sfântul Anastasie Sinaitul şi Sfântul Ioan Damaschin. Şi minunea a fost aşa: Este un loc, departe de cetatea Damascului, ca la patru mii de paşi, care se numeşte Carsat, unde era biserica Sfântului Mare Mucenic Teodor Stratilat. Acest loc, l-au luat turcii în stăpânirea lor şi au început a locui acolo, au intrat în biserica Mucenicului şi au pângărit-o cu toate necurăţiile. Că au băgat în ea dobitoacele lor şi femeile şi copii lor. Şi era acolo, închipuit pe perete, cu vopsele, chipul Sfântului mare Mucenic Teodor. Şi, într-o zi, şezând mulţi turci în biserica aceea şi vorbind între ei, unul a luat un arc şi o săgeată şi încordându-l, a tras în icoană. Şi s-a înfipt săgeata în umărul cel drept al Sfântului şi, îndată, a curs sânge din icoană, ca dintr-un om viu. Şi, văzând acea minune, turcii s-au mirat, însă n-au ieşit din biserică, ci locuiau în ea, mai departe. Şi erau acolo douăzeci de saracini cu femeile şi copiii lor, şi, în puţine zile, ca loviţi de o amară moarte, toţi au pierit. Iar cei ce locuiau afară din biserică, în aceeaşi vreme, au rămas întregi şi sănătoşi. Şi spune Cuviosul Anastasie Sinaitul, despre icoana aceea, pe care însuşi a văzut-o, că erau pe ea urme de sânge, care cursese din rană. Această minune a fost spre înfricoşarea turcilor celor necredincioşi, iar nouă, credincioşilor, spre învăţătură, ca să ştim că datori suntem a cinsti Sfintele icoane, că prin ele, ni se dă şi lucrează întru noi, darul cel minunat al Dumnezeului nostru. Întru această zi, viaţa Cuviosului Zosima fenicianul (sec.VI) Cuviosul Zosima era de neam fenician, din Siidi, un sat din Fenicia, ca la douăzeci de stadii depărtare de cetatea Tirului. Acesta, în viaţa monahicească deprinzându-se cu înfrânarea, cu postirea şi cu alte fapte bune ce străluceau la dânsul, atât de mare dar şi-a dobândit de la Dumnezeu, încât, nu numai că era liber de toată tulburarea, în cugetul lui, ci şi pe cele ce erau să fie şi pe cele ce se făceau în locuri îndepărtate, le vedea, ca şi cum ar fi fost acolo, mai înainte-văzător fiind. Iar mănăstirea lui era aproape de acelaşi sat, Siidi, în care s-a născut. I s-a întâmplat, odată, când era în Cezareea Palestinei, unde într-acea vreme, cârmuia, ca episcop cuviosul Ioan Hozevitul, după numele mănăstirii Hozevit care era nu departe de Ierusalim, lângă calea ce duce spre Ierihon. El fusese luat fără voia lui, şi sfinţit episcop, pentru viaţa lui cea îmbunătăţită. Întru aceeaşi cetate a Cezareei, vieţuia un oarecare bărbat, de bun neam, anume Archesilae, dregător cu cinstea, împodobit fiind cu evlavie şi cu toate faptele cele bune. La acesta era găzduit Cuviosul Zosima, fiind primit de dânsul cu cinste. În vremea când a căzut Antiohia, stareţul a început a suspina, a se tângui cu greu şi a ofta din adâncul inimii. Şi atâtea lacrimi a vărsat, încât, a udat pământul cu ele. Apoi, cerând o cădelniţă, a umplut-o cu cărbuni aprinşi şi cu tămâie şi a cădit pe toţi cei ce erau acolo. După aceea, s-a întins la pământ, în chipul crucii, şi a început cu rugăciuni şi cu laude a milostivi pe Dumnezeu. Atunci, Archesilae l-a întrebat: "Pentru ce te-ai tulburat aşa?" Iar el, cu mare glas, a răspuns: "Glasul înfricoşatei sfărâmări şi al căderii Antiohiei a răsunat în auzul meu şi în urechile mele, a pătruns." Iar Archesilae şi ceilalţi ce erau acolo, minunându-se, au însemnat, scriind ceasul acela, întru care Cuviosul a spus aceasta. Iar, după aceea, degrabă au aflat că, chiar atunci s-a întâmplat tot ceea ce zisese stareţul, căci Antiohia a căzut în vremea în care stareţul, plângând, a vestit căderea ei. Iarăşi, Cuviosul Zosima, într-o oarecare vreme mergând la Cezareea, avea cu sine un asin, care ducea lucrurile Cuviosului, cele de nevoie. Deci, i-a ieşit în cale un leu, care, răpind asinul, s-a dus cu el în pustie. Iar Sfântul Zosima, a plecat după el. Şi, după ce leul a mâncat asinul şi s-a săturat, s-a apropiat de el stareţul, şi, zâmbind, i-a zis: "Deci, aşa, prietene, calea, acum, îmi este mai grea, fiindcă de bătrâneţe, am slăbit şi nu pot să duc în spate povara pe care o puneam pe asin. Pentru aceea, să porţi tu sarcina, dacă vrei să scapi de mine, deşi este împotriva firii tale lucrul acesta. Iar, după aceea, te vei întoarce către năravul tău cel dintâi, sălbatic şi de fiară." Atunci, leul, uitându-şi mânia sa cea firească, a început a se gudura pe lângă dânsul şi a se face blând, ca un miel. Şi, prin însăşi gudurarea sa, a arătat semn de ascultare. Iar Sfântul Zosima, punând pe leu povara, pe care o ducea asinul, acesta a dus-o până la porţile Cazareei, unde, Sfântul, luându-şi povara, a slobozit iarăşi fiara în pustie. Prin aceasta s-a arătat puterea Domnului cea nemărginită, care supune robilor Săi, în ascultare, chiar în fiarele cele sălbatice. Pe de altă parte, s-a arătat, că omului celui îmbunătăţit, care se supune cu adevărat Domnului, toată cealaltă făptură, deşi necuvântătoare şi neînţelegătoare, i se supune, şi ea, lui, şi îi slujeşte. Şi, în sfârşit, se arată şi sfinţenia Cuviosului Părintelui nostru Zosima fenicianul. Drept aceea, slavă fie Dumnezeului nostru, pentru toate, acum şi pururea. Întru această zi, cuvânt din Pildele lui Solomon, pentru învăţătura fiilor "Ascultaţi, fiilor, învăţătura tatălui, şi luaţi aminte, ca să înţelegeţi socotinţa (Pilde4,1), pentru că dar bun vă dau vouă, cuvântul meu să nu-l părăsiţi. Că, şi eu am fost fiu, ascultător al tatălui meu şi iubit eram de maica mea. Ei mă învăţau şi-mi ziceau: "O, de s-ar înrădăcina cuvântul nostru în inima ta. Păzeşte poruncile şi nu le uita. Câştigă-ţi înţelepciunea şi să nu te abaţi de la graiurile gurii mele, nici să treci cu vederea cuvântul meu. Nu lepăda înţelepciunea şi ea te va păzi. Iubeşte-o şi ea te va păzi pe tine. Începătura înţelepciunii este a câştiga înţelepciune, şi cu preţul a tot ce ai, capătă priceperea. Caut-o pe ea şi te va înălţa pe tine. Cinsteşte-o pe ea, ca să te cuprindă şi să dea capului tău cunună binecuvântată şi te va împodobi cu diademă de mare cinste. Ascultă, fiule, şi primeşte cuvintele mele şi anii vieţii tale se vor înmulţi. Eu te voi învăţa calea înţelepciunii şi te voi purta pe căile dreptăţii. Când vei merge, paşii tăi nu vor şovăi şi chiar de vei alerga, nu te vei poticni. Ţine cu tărie învăţătura şi nu o părăsi; păzeşte-o, că ea este viaţa ta. Nu apuca pe calea celor fără de lege şi nu păşi pe drumul celor răi. Ocoleşte-l şi nu merge pe el, treci pe alăturea şi du-te mai departe. Că ei nu dorm, până nu făptuiesc răul şi nu-i mai prinde somnul până nu fac pe cineva să cadă. Căci ei se hrănesc din pâine agonisită prin fărădelege şi beau vin dobândit prin asuprire. Iar pe noi să ne izbăvească Dumnezeu din toate acestea. A Lui este slavă, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin. Sursa: http://www.ortodoxism.ro/proloagele/iunie/Proloage08Jun.shtml http://www.e-icoane.ro/index.php?categoryid=41&p2000_sectionid=23&p2000_imageid=1074