Proloagele din 22 septembrie

Luna septembrie în 22 de zile: Sfântul, Sfintitul Mucenic Foca, episcopul Sinopei, si Sfântul Mucenic Foca, grãdinarul

Biserica prăznuieşte astăzi doi Sfinţi Mucenici, care poartă acelaşi nume. Unul este Sfântul Foca "făcătorul de minuni", iar celălalt este Foca "grădinarul". Şi unul şi altul au trăit în acelaşi loc, în oraşul Sinope din Pont, dar cel dintâi a pătimit mucenicia în vremea împăratului Traian (98-117), iar cel de al doilea, cu două veacuri mai târziu, pe vremea lui Diocleţian împăratul (284-305).

Foca cel dintâi a fost făcător de minuni, cu darul Sfântului Duh, încă din tinereţe, şi a petrecut, făcând minuni, până la sfârşitul vieţii sale. Pentru viaţa lui fără prihană a fost ales episcop al cetăţii Sinope şi păstorea bine turma sa, cu fapta şi cuvântul, întorcând pe mulţi de la închinarea idolilor şi aducându-i la cunoştinţă lui Hristos. Iar, când a voit Dumnezeu să-l învrednicească de cununa mucenicilor, i s-a vestit aceasta printr-o vedenie. Că a venit un porumbel de i-a şezut pe cap şi i-a pus cununa, grăindu-i omeneşte şi zicând: "Pahar ţie s-a gătit şi trebuie să-l bei." Şi s-a împlinit aceasta în zilele împăratului Traian, tăiat fiind cu sabia, iar trupul lui fiind ars în foc.

Celălalt Sfânt, Foca "grădinarul", avea grădina lui lângă mare şi, vânzând verdeţurile, îşi scotea hrana din munca sa şi ajuta pe săraci. Dar fapta bună, ca şi lumânarea aprinsă, nu poate a se tăinui. Şi s-a dus vestea despre el, despre milosteniile ce făcea şi despre lumina dreptei credinţe la care povăţuia, casa lui fiind pururea deschisă, ca o grădină plină de roadă a Duhului Sfânt, pe mulţi întorcând de la idoli. Deci era pe vremea când Diocleţian împăratul prigonea pe creştini, cu o urgie mai sângeroasă ca oricând. Cineva a şoptit către conducătorul locului: "Foca crede în Cel răstignit şi pe mulţi îi desparte de zeii noştri". Iar dregătorul, auzind, îndată a trimis slujitori ca să ucidă pe robul lui Hristos şi, mergând, căutau pe Foca să-l omoare.

Deci, i-a întâlnit pe ei Foca şi i-a întrebat: "Pe cine căutaţi?" Şi ei i-au zis: "Căutăm pe Foca". Şi el le-a zis: "Veniţi la mine şi eu vă voi spune vouă de dânsul". Şi i-a primit în casa sa şi i-a ospătat din destul. Şi după ce s-au veselit bine de vin, Foca i-a întrebat: "Şi pentru ce pricină căutaţi pe omul acela?" Iar ei i-au spus lui taina, zicând: "Ne-a trimis mai-marele să-l ucidem, că nu cinsteşte pe zei şi Celui răstignit se închină". Iar Foca a zis: "Rogu-mă vouă stăpânii mei, rămâneţi până mâine în casa mea, mâncând şi bând, iar dimineaţă eu îl voi da vouă, că nimeni nu-l ştie ca mine, nu locuieşte departe de aici şi eu singur îl voi aduce şi-l voi da în mânile voastre". Iar ei, ascultând, dănţuiau în casa lui Foca, pe care-l căutau.

Într-acea noapte, Foca şi-a gătit mormântul, rânduind toate cele de îngropare, a împărţit pe toate săracilor şi a petrecut noaptea în rugăciune. Iar a doua zi, când l-au întrebat unde este Foca, el le-a zis: "Eu sunt Foca, pe care voi căutaţi să-l ucideţi. Eu sunt robul lui Hristos, care de idolii voi cei spurcaţi mă lepăd; deci, omorâţi-mă". Iar ostaşii se sfiau să ucidă un om atât de bun şi hotărâră să plece, spunând că nu l-au găsit. Iar Foca îi ruga să-şi facă datoria, zicând: "Aşa îmi veţi face cel mai mare bine". După multă şovăire, ostaşii împliniră porunca împărătească.

Şi, aşa, milostivul grădinar Foca, din dragoste pentru Hristos, a primit cununa muceniciei.

Întru aceastã zi, viaţa Sfântului Petru care a fost vameş (sec. VI)

În părţile Africii era un vameş, anume Petru, foarte nemilostiv, care niciodată nu miluia pe săraci, nici cugeta la moarte, nici la bisericile lui Dumnezeu nu mergea, nici îşi pleca urechile sale către cei ce cereau milostenie. Iar bunul iubitor de oameni Dumnezeu, Cel ce nu voieşte moartea păcătosului, ci se îngrijeşte de mântuirea tuturor şi, cu judecăţile pe care le ştie, pe fiecare îl mântuieşte, Acela şi cu Petru a făcut aceasta, după bunătatea Sa, şi l-a mântuit pe el, într-un chip ca acesta: Într-o vreme, şezând săracii şi scăpătaţii în uliţă, au început a lăuda casele celor milostivi şi a ruga pe Dumnezeu pentru dânşii, iar pe cei nemilostivi îi ocărau. Deci a ajuns cuvântul şi despre acest Petru, că este cu totul nemilostiv. Şi se întrebau unul pe altul: "Oare, luat-a cineva, cândva, vreo milostenie din casa lui Petru?" Şi toţi zicând că nimeni n-a luat de la dânsul ceva, s-a ridicat un sărac şi a zis: "Ce-mi veţi da mie şi eu voi merge acum şi voi scoate de la dânsul milostenie?" Şi au făcut între dânşii rămăşag. Deci, mergând săracul, a stat la poarta casei lui Petru. Iar, ieşind Petru din casă şi ducând la masa dregătorului un catâr încărcat cu pâine, i s-a închinat lui săracul, cel ce făcuse rămăşag cu tovarăşii săi, şi a început a cere milostenie, într-adins plângându-se. Iar el, neaflând piatră, a apucat o pâine şi a aruncat-o în cel sărac şi l-a lovit pe el în obraz şi s-a dus. Iar săracul, apucând pâinea, a mers la tovarăşii săi, zicând că din înseşi mâinile lui a luat pâinea aceasta. Şi a lăudat pe Dumnezeu că Petru este milostiv. Iar, după două zile, s-a îmbolnăvit vameşul, până s-a apropiat de moarte, şi s-a văzut într-un vis, pe sine fiind cercetat la o oarecare judecată şi faptele lui, punându-se în cumpănă: de o parte a cumpenelor stăteau nişte arapi întunecaţi şi răi, iar de cealaltă parte stăteau nişte bărbaţi luminoşi foarte şi frumoşi la chip. Deci, arapii, apucând toate faptele cele rele pe care Petru vameşul le făcuse din tinereţe şi în toată viaţa sa, le puneau în cumpănă, iar bărbaţii cei din lumină purtători nimic bun nu aflau din faptele lui Petru, ca să pună de cealaltă parte a cumpenii şi stau înfricoşaţi şi, nedumirindu-se, ziceau unul către altul: "Aşadar, noi n-avem nimic aici?" Atunci a răspuns unul dintre dânşii: "Cu adevărat nu avem nimic, fără numai o pâine pe care a dat-o lui Hristos, mai înainte cu două zile, dar şi aceea fără de voie". Deci, puseră pâinea aceea de cea parte a cumpenei şi îndată a tras cumpăna mai mult decât cealaltă. Atunci ziseră către vameş bărbaţii cei frumoşi la chip: "Mergi, sărace Petre, şi mai adaugă la pâinea aceasta, ca să nu te ia pe tine arapii cei răi şi să te ducă la munca cea veşnică". Deci, venindu-şi în sine, Petru cugeta la cele ce văzuse şi a cunoscut că, nu nălucire, ci adevăr era visul, că a văzut toate păcatele ce făcuse din tinereţe, pe care acum le şi uitase, şi pe care arapii, adunându-le, le puneau în cumpănă. Şi zicea în sine Petru minunându-se: "Dacă o pâine, pe care am aruncat-o în faţa săracului, atât de mult m-a ajutat pe mine, că nu m-au luat pe mine diavolii, cu cât mai mult milostenia cea multă, cu blândeţe şi cu osârdie făcută, va ajuta acelora care, fără de cruţare, îşi împart bogăţia lor la săraci." Şi de atunci s-a făcut mult preamilostiv, cât nici pe sine n-a voit să se cruţe. Deci, oarecând, mergând el la a sa vamă, ca vameş ce era, l-a întâmpinat un corăbier gol, care sărăcise la picioarele lui, cerea să-i dea lui o haină, ca să-şi acopere goliciunea trupului său, iar Petru, dezbrăcând de pe sine haina cea de deasupra, bună şi de mult preţ, i-a dat-o lui. Iar corăbierul, ruşinându-se să umble într-o haină ca aceea, a dat-o pe ea la un negustor să o vândă. Deci, s-a întâmplat ca Petru, întorcându-se de la vama sa, a văzut haina aceea spânzurată în târg la vânzare, drept care s-a mâhnit foarte. Şi, mergând în casa sa, n-a gustat hrană, de mâhnire, ci a încuiat uşa cămării sale şi şedea suspinând şi tânguindu-se; şi gândind întru sine, zicea: "N-a primit Dumnezeu milostenia mea, n-am fost vrednic să aibă săracul pomenirea mea". Şi aşa, mâhnindu-se şi suspinând, a adormit puţin. Şi iată a văzut pe un oarecare frumos la chip şi strălucitor mai mult decât soarele, având o cruce în jurul capului Său, îmbrăcat în acea haină, pe care el o dăduse corăbierului celui sărac. Şi L-a auzit pe El, zicând către dânsul: "Ce plângi, întristându-te, frate Petre?" Iar el a răspuns: "Cum să nu plâng, Stăpânul meu, că pe cele ce dau săracilor, din acelea ce mi-ai dat mie, pe acelea ei iarăşi le vând în târg". Atunci i-a zis lui Cel ce i Se arătase: "Oare cunoşti haina aceasta pe care Eu o port?" Iar vameşul i-a răspuns: "Aşa, Stăpâne, o cunosc, că este a mea, cu care am îmbrăcat pe cel gol". Zis-a lui Cel ce Se arătase: "Nu te mâhni, dar. Iată, de când ai dat-o săracului, Eu am luat-o şi o port, precum mă vezi, şi-ţi laud buna ta schimbare, că M-ai îmbrăcat pe Mine, cel ce pier de frig". Şi, deşteptându-se din somn, vameşul a înţeles şi a început a ferici pe cei săraci şi a zis întru sine: "Dacă săracii sunt Hristos, viu este Domnul, nu voi muri până ce voi fi şi eu ca unul dintr-înşii". Deci, îndată şi-a împărţit toate averile sale la săraci şi pe robi i-a slobozit şi numai un rob lăsându-şi, i-a zis lui: "Vreau să-ţi spun ţie o taină, pe care să o păzeşti şi să mă asculţi. Că de nu mă vei asculta pe mine şi de nu vei păzi aşezământul meu, să ştii că la străini te voi vinde pe tine". Iar robul i-a zis lui: "Pe toate cele ce-mi vei porunci stăpâne, dator sunt să le fac". Şi Petru i-a zis lui: "Să mergem în sfânta cetate, să ne închinăm mormântului celui făcător de viaţă, al lui Hristos şi acolo să mă vinzi pe mine la cineva din creştini şi preţul meu să-l dai săracilor şi tu singur slobod vei fi". Iar sluga aceea, mirându-se de străina socoteală a stăpânului său, n-a primit să-l asculte pe el şi i-a zis: "A merge cu tine în sfânta cetate, dator sunt, ca o slugă a ta, dar a te vinde pe tine, stăpânul meu, asta să nu fie şi nu voi face aceasta nicidecum". Şi i-a zis lui Petru lui, iarăşi: "De nu mă vei vinde pe mine, apoi eu te voi vinde pe tine la străini, precum mai înainte ţi-am zis ţie". Şi au mers la Ierusalim. Şi, închinându-se la Sfintele Locuri, a zis iarăşi către slugă: "Vinde-mă pe mine, iar de nu mă vei vinde tu, apoi eu te voi vinde la barbari, în robie grea". Deci sluga, văzând gândul cel neschimbat al stăpânului său, l-a ascultat pe el, măcar că nu voia. Şi, aflând pe un cunoscut al său, om de Dumnezeu temător, faur de argint cu meşteşugul, anume Zoil, i-a zis lui: "Ascultă-mă, frate Zoil, cumpără de la mine un rob bun". Iar argintarul i-a zis lui: "Frate, să mă crezi că am sărăcit şi nu am ce să dau pentru dânsul". Zis-a lui, iarăşi, sluga vameşului: "Să iei împrumut de la cineva, bani şi să-l cumperi pe el, că este foarte bun şi te va blagoslovi Dumnezeu pentru dânsul". Deci, crezând cuvintele lui, Zoil a luat de la un prieten treizeci de galbeni şi a cumpărat cu ei pe Petru de la slugă lui, neştiind taina aceasta, că Petru este stăpânul slugii sale. Deci, sluga aceea, luând preţul pentru stăpânul său, s-a dus la Constantinopol, nespunând nimănui ceea ce făcuse, şi preţul acela l-a împărţit la săraci. Iar Petru slujea lui Zoil lucrând ceea ce mai înainte nu se obişnuise, făcând uneori slujba bucătăriei, alteori curăţind gunoiul din casa lui Zoil, ori săpând pământul în grădină sau cu alte slujbe şi pătimiri muncindu-şi trupul său, smerindu-se fără de măsură. Deci, văzând Zoil că s-a blagoslovit casa lui din pricina lui Petru, precum oarecând casa lui Putifar din pricina lui Iosif, şi că bogăţia i se înmulţise, l-a iubit pe Petru şi se ruşina văzându-i nemăsurată lui smerenie. Iar odată i-a zis lui: "Frate Petre, vreau să te slobozesc pe tine şi, apoi, aici, ca pe un frate să te am". Iar el n-a voit să fie slobod, ci ca un rob voia să-i slujească lui. Şi puteai să-l vezi, de multe ori, batjocorit de celelalte slugi, iar uneori şi bătut, şi în multe feluri ocărât, iar el pe toate acestea, le răbda, tăcând. Iar într-o noapte, Petru a văzut, în vis, pe Cel în chip de soare, Care i Se arătase lui în Africa, purtând haina lui. Acela ţinea treizeci de galbeni în mâinile Sale, şi a zis către dânsul: "Să nu fii mâhnit, frate Petre, că Eu ţi-am primit preţul tău, dar să rabzi până la vremea, când vei fi cunoscut". Iar după câţiva ani, au mers oarecare vânzători de argint, din părţile Africii, la Sfintele Locuri, ca să închine. Şi i-a chemat pe dânşii Zoil, stăpânul lui Petru, în casa lui, la ospăţ. Şi, când ospătau ei, au început a cunoaşte pe Petru şi unul altuia ziceau: "Cât mai seamănă omul acesta cu Petru vameşul". Iar Petru, înţelegând aceasta, îşi ascundea faţa sa, ca nu cu totul să fie cunoscut. Însă ei l-au cunoscut bine şi au început a zice către cel ce-i chemase pe ei: "Kir Zoil, avem să-ţi spunem ţie un lucru. Să ştii că mare om ai în casa ta, slujindu-ţi ţie, căci, într-adevăr, acesta este Petru, care avea mare putere în Africa şi pe mulţi robi ai săi i-a slobozit. Ci, sculându-ne, să-l luăm pe el, că mult s-a întristat dregătorul pentru dânsul, încă şi acum se mâhneşte din pricina lui". Iar Petru, stând afară, a auzit aceste cuvinte ale lor şi, punând în pământ blidul pe care îl aducea, a alergat la poarta cetăţii, vrând să fugă, iar portarul curţii aceleia era mut şi surd din naştere şi numai prin semne închidea şi deschidea poarta. Deci, grăbindu-se să iasă robul lui Dumnezeu, a zis mutului: "Ţie îţi grăiesc, în numele Domnului nostru Iisus Hristos, deschide poarta degrabă". Iar mutul a grăit: "Aşa, stăpâne, degrabă voi deschide". Şi îndată i-a deschis lui şi a ieşit. Deci, venind mutul la stăpânul său, a grăit înaintea tuturor şi toţi cei ai casei s-au mirat, auzindu-l pe el grăind. Şi sculându-se, căutară pe Petru şi nu l-au aflat. Şi le zicea mutul: "Vedeţi că poate a fugit, că mare rob al lui Dumnezeu este. Că atunci, când a venit la poartă, mi-a zis mie aşa: "În numele Domnului Iisus Hristos îţi zic ţie: deschide-mi." Şi îndată am văzut ieşind din gura lui că o văpaie care s-a atins de gura mea şi am grăit". Deci, sculându-se, toţi alergau în urma lui, dar nu l-au ajuns şi, căutându-l pretutindeni cu deamănuntul, nu l-au aflat. Atunci s-a făcut jale mare pentru dânsul, că n-au ştiut că este un atât de mare rob al lui Dumnezeu şi au proslăvit pe Dumnezeu că are mulţi asemenea robi ai Săi ascunşi în lume. Iar Petru, fugind de omeneasca slavă, se ascundea prin neştiutele locuri, până la mutarea sa cea către Domnul, Căruia Se cuvine slavă în veci. Amin.

Sursa:

http://www.ortodoxism.ro/proloagele/septembrie/Proloage22Sep.shtml

http://www.e-icoane.ro/index.php?categoryid=41&p2000_sectionid=26&p2000_imageid=1179

http://www.calendar-ortodox.ro/luna/septembrie/septembrie22.htm