Sfânta Eufrosina a trăit pe vremea împăratului Teodosie cel Mic (408-450) şi era singurul copil al unui om puternic, slăvit, credincios şi milostiv, Pafnutie cu numele, din cetatea Alexandrei. La 18 ani de la naşterea ei, tatăl său îi găsise un mire, după măsura rangului său. Eufrosina, însă, iubea viaţa monahicească. Drept aceea, pe orice călugăr primit în casă şi ospătat de tatăl ei, ea îl întreba despre viaţa fraţilor din mânăstire.
Deci, odată, pe când tatăl ei nu era acasă, Eufrosina a părăsit lumea şi deşertăciunile ei şi a fugit, pe ascuns, din casa părintească, schimbându-şi portul, adică îmbrăcând haine bărbăteşti şi numindu-se Smarald, în loc de Eufrosina. Tunzându-şi, apoi, părul capului său şi dându-se drept un famen împărătesc, a intrat într-o mânăstire bărbătească, în tot chipul silindu-se să se ascundă, ca să nu o afle Pafnutie, tatăl ei.
Aşadar, după ce-şi îndeplini dorinţa de a intra în mânăstire, fratele Smarald se nevoia cu tot felul de osteneli şi cu rugăciuni neîncetate, până când s-a uscat cu tot trupul ei cel firav femeiesc şi aşa fel încât se minunau fraţii, văzând greaua pătimire a Sfintei. În vremea aceasta, tatăl ei îndurerat o căuta prin munţi, prin peşteri şi prin tot locul, fără să o poată afla şi fără mângâiere. Şi era un lucru cu adevărat de mirare să vezi o femeie preafrumoasă, locuind în mijlocul monahilor şi ascunzându-se pe sine atât de tatăl ei, cât şi de monahii cu care împreună vieţuia. Şi strălucea în mijlocul bărbaţilor, precum şi piatra scumpă, ce se cheamă smarald, străluceşte în mijlocul celorlalte pietre. Cu adevărat, smarald s-a arătat fericita Eufrosina, rămânând necunoscută, nu un an sau doi sau trei, ci vreme de 38 de ani, adică până la sfârşitul vieţii sale, că numai atunci, la sfârşit, s-a arătat că era femeie şi nu bărbat.
Deci, a petrecut Smarald în mănăstirea aceea treizeci şi opt de ani, asemenea cu îngerii, şi a căzut într-o boală, din care s-a şi mutat din cele de aici. Iar, din iconomia lui Dumnezeu, se afla atunci în mânăstire, şi tatăl ei, Pafnutie, pentru cercetarea fraţilor, după obiceiul său. Deci, pe acesta văzându-l la acel ceas acolo, chemându-l, Eufrosina şi-a mărturisit nemângâiatului tată taina ei, zicându-i: "O, tată, eu sunt Eufrosina, fiica ta, şi tu eşti tatăl meu". Şi acestea zicând, şi-a dat duhul în mâinile lui Dumnezeu.
Iar tatăl ei, auzind cuvântul acesta, s-a înspăimântat de o bucurie peste măsură ca aceasta şi a căzut la pământ ca un mort. Deci, venindu-şi în sine, a mulţumit Domnului că s-a învrednicit a vedea pe fiica sa vie, şi împărţind averea sa săracilor, a lăsat lumea şi cele din lume, şi luând asupra lui asprimea nevoinţelor pustniceşti, s-a făcut şi el monah. Şi s-a arătat vrednic urmaş şi moştenitor atât al chiliei şi al rogojinei pe care se odihnea cuvioasa Eufrosina, cât şi al râvnei şi bunătăţilor fiicei sale. Şi s-a mutat la Domnul, bucurându-se.
Întru aceastã zi, cuvânt despre iertarea prin pocăinţã a unui preot, ce a căzut în desfrânare
A fost în Constantinopol un preot şi, din lucrarea diavolului, a căzut în desfrânare. Iar după câteva zile, s-a gândit la greşeala sa şi se tânguia întru sine, zicând: "Vai mie, spurcatul cu sufletul şi cu trupul, ce voi face ca să-mi câştig iertare de păcatul meu". Şi, sculându-se s-a dus la muntele Olimpului, gândind, adică, să se pocăiască acolo, la vreun oarecare duhovnicesc părinte. Deci, a aflat acolo un stareţ şi şi-a mărturisit la dânsul toate păcatele, după care i-a spus şi păcatul cel de desfrânare. Şi i-a zis stareţul: "După cumplitul păcat acela, nu cumva ai îndrăznit de a mai sluji?" Şi a zis: "Aşa, părinte sfinte, am slujit" Şi i-a zis stareţul: "Înştiinţat să fii fiule, că de va cădea preotul într-un păcat ca acesta, nu-i este lui vindecare; ci, mai mult, să nu mai slujească, măcar de s-ar apropia de iubitorul de oameni Dumnezeu cu mare pocăinţă. Că nu-i este lui iertare să se apropie, iarăşi, de preoţie". Iar el a zis: "Au pentru mine nu este pocăinţă, părinte?" Iar stareţul, smerindu-se, a zis: "Iartă-mă fiule, pentru Domnul, că cine sunt eu de am îndrăznit a judeca unele ca acestea? De-aş putea măcar să mă pocăiesc de ale mele păcate". Iar acela, auzind acestea, s-a închinat stareţului şi s-a dus amărât.
Deci, pe când mergea, l-a întâmpinat pe el ava Petru şi, văzându-l el foarte mâhnit, i-a zis: "Ce-ţi este ţie, fiule?" Iar el a zis: "Cinstite părinte, am venit la un stareţ şi i-am mărturisit lui toate păcatele mele şi acela întru deznădăjduire m-a băgat pe mine". Şi ava Petru i-a grăit: "Socotesc, fiule, că nu este păcat să biruiască iubirea de oameni a lui Dumnezeu, dar mergi în chilia mea şi-mi arată mie lucrurile tale şi, cum va voi Domnul, va aşeza rânduială." Deci, intrând cu dânsul în chilie, îndată a mărturisit fapta cea de desfrânare. Iar Petru a zis: "Adevărat ţi-a grăit ţie sfântul stareţ, că preotului îi este greu acest păcat şi nu are iertăciune. Dar, de vreme ce s-a petrecut ţie acest lucru, apoi, de acum nu-ţi este ţie cu putinţă a sluji, fără numai să te tunzi în rânduiala monahicească şi să te pocăieşti cu adevărat şi eu nădăjduiesc la darul Domnului Iisus Hristos, că va face milă cu tine, precum cu toţi cei ce s-au pocăit". Iar el, auzind aceasta, a căzut la picioarele lui, zicând: "Dacă Dumnezeu m-a adus pe mine la sfintele tale mâini, nu mă voi despărţi de tine". Iar stareţul, văzând lacrimile lui, a zis: "De-ţi este cu plăcere, nu te voi goni pe tine, că a zis Domnul: "Pe cela ce vine la Mine, nu-l voi lepăda afară". Şi, după puţine zile, l-a tuns pe el în sfântul chip monahicesc. Şi era cu dânsul în post şi în pocăinţă şi cu lacrimi se ruga lui Dumnezeu.
Deci, avea stareţul sub chilie o pivniţă şi, după un an, a început a ruga pe stareţ să-i poruncească lui să vieţuiască în pivniţa aceea, iar stareţul după cererea lui, i-a dat lui pivniţa. Şi, intrând acolo, şi-a făcut un lanţ de fier şi la grumajii lui o zgardă şi a prins lanţul de grumazi, iar celălalt capăt de lanţ, l-a înfipt în perete. Şi, dacă au trecut trei zile şi nu a intrat la stareţul său, s-a pogorât stareţul singur la dânsul şi, văzându-l legat cu lanţul, i-a zis: "Ce este aceasta, ce ai făcut, fiule? Cum vei ieşi la aer aşa legat cu lanţul? Sau cum îţi vei face nevoile trupului tău?" Iar el a răspuns: "Părinte sfinte, eu mai înainte mă îmbătam de mirosul tămâiei, de frumuseţea mirului şi a moscului, iar acum mă voi sătura de mirosul cel rău care iese din mine. Însă, Dumnezeu să te povăţuiască pe sfinţia ta, ca, după două sau trei zile, să-mi aduci mie puţină pâine şi apă, pentru nevoile trupeşti". Şi stareţul, primindu-i rugămintea lui, îi aducea lui pâine şi apă, după două zile, iar el, udând-o cu lacrimi, o mânca. Şi a suferit el aşa trei ani. Iar după aceea, i s-a vestit stareţului, prin îngeri, că Dumnezeu i-a primit pocăinţa lui, vestindu-i şi că de acum va să se mute. "Mergi", i-a zis, "şi-l dezleagă pe el". Deci, mergând stareţul şi apropiindu-se, ca să-l dezlege, i-a zis: "Iată, ţi-a venit ţie sfârşitul". Iar el se ruga să nu-l dezlege, ci aşa să moară. Iar stareţul i-a zis: "Nu, fiule, acum nu se cade să fie aşa, pentru că eşti preot.". Şi i-a poruncit lui să facă rugăciune. Şi, încă fiindu-i rugăciunea de iertare în gura lui, şi-a dat sufletul, curăţindu-se de păcate.
Întru aceastã zi, pomenirea Preacuviosului Pãrintelui nostru, Serghie egumenul, noul fãcator de minuni (+1392), povestire din minunile lui
Stând oarecând fericitul Părinte Serghie noaptea, la obişnuita sa pravilă, înaintea Preacuratei Maicii lui Dumnezeu, căutând icoana, zicea: "Preacurată Maica Hristosului meu, apărătoarea şi tare-ajutătoarea neamului omenesc, fii nouă, nevrednicilor, mijlocitoare, pururea rugându-te Fiului tău şi Dumnezeului nostru, să caute spre locul acesta sfânt, care este întemeiat spre lauda şi cinstea sfânt numelui Său, în veci. Pe tine, Maica dulcelui meu Hristos, ca pe una ce ai câştigat îndrăzneală multă către Dânsul, te punem înainte rugătoare noi robii tăi, că tu eşti tuturor nădejde de mântuire şi adăpostire". Aşa se ruga şi canonul cel de mulţumire, adică Acatistul Preacuratei cântându-l, a şezut puţin să se odihnească. Iar ucenicul său, cu numele Miheia, i-a zis: "Trezeşte-te şi priveghează, de vreme ce o cercetare minunată şi de spaimă va să fie nouă în ceasul acesta". Aceasta grăind el, îndată s-a făcut un glas, zicând: "Iată, Preacurata vine". Iar Sfântul, auzind, degrabă s-a sculat, vrând să iasă din chilie. Şi, iată, o lumină mare, mai mult decât soarele strălucind, a luminat pe Sfânt şi îndată a văzut pe Preacurata cu doi apostoli, cu Petru şi Ioan, care întru o negrăită lumină străluceau. Şi cum a văzut-o, Sfântul a căzut cu faţa la pământ, neputând îndura raza aceea nesuferită. Iar Preacurata cu mâinile sale s-a atins de sfânt, zicându-i: "Nu te înspăimânta, alesul meu, că, iată, am venit să te cercetez. Că s-a auzit rugăciunea ta pentru ucenicii tăi, pentru care te rogi, şi pentru lăcaşul tău să nu te îngrijorezi, că, de acum, cu toate vei fi îndestulat, nu numai până ce eşti în viaţa aceasta, ci şi după plecarea ta către Domnul. Că, nedepărtată voi fi de lăcaşul tău, cele trebuincioase dându-i, nelipsit, păzindu-l şi acoperindu-l". Şi acestea zicând, nevăzută s-a făcut. Iar Sfântul, ca într-o uimire a minţii , era cuprins de frică şi de cutremur mare. Iar, după puţin venindu-şi întru sine, a aflat pe ucenicul său, zăcând de frică ca un mort, şi l-a ridicat, iar el a început a se arunca la picioarele stareţului, zicând: "Spune-mi părinte, pentru Domnul, ce era această minunată vedenie, de vreme ce duhul meu puţin de nu s-a despărţit de trupeasca mea legătură, pentru acea strălucitoare vedenie". Iar Sfântul se bucura cu sufletul şi strălucea faţa lui de acea negrăită bucurie şi nu putea alta grăi, fără numai aceasta zicea: "Aşteaptă, fiule, că duhul meu tremură întru
mine de minunata vedenie." Şi sta, tăcând şi mirându-se. Apoi, după puţin, a zis ucenicului său: "Fiule, cheamă la mine pe Isac şi pe Simon". Şi, venind ei, le-a spus lor toate pe rând: cum a văzut pe Preacurata Născătoare de Dumnezeu, cu apostolii şi ce i-a spus lui. Deci, acestea auzindu-le, ei se umpleau de bucurie şi toţi au cântat Paraclisul Maicii lui Dumnezeu. Iar Sfântul toată noaptea aceea a petrecut-o fără somn, cugetând la milostiva cercetare a Stăpânei Preacurate.
Despre viaţa cuviosului acestuia, Părintele nostru Serghie şi despre multele lui minuni se află carte osebit tipărită, întru care, între alte minuni, se află şi aceasta. După soborul cel ucigător de oameni din Florenţa, cei de la Roma au pedepsit cu felurite chinuri mulţime de binecredincioşi, arhierei şi preoţi, care n-au voit să primească rătăcirea latinilor. Deci, un preot, al cărui nume era Simeon, care mersese la soborul acela, cu Isidor mitropolitul, multe necazuri şi temniţă a răbdat de la mitropolitul, care s-a lepădat de dreapta credinţă. Apoi, scăpând din legături, s-a sfătuit cu Toma şi a fugit din cetatea latinească, în ţara sa. Şi, fiind în mâhnire mare şi în nedumerire pe cale, pentru nelesnicioasa trecere, şi, culcându-se puţin să se odihnească, a adormit. Şi a văzut un cinstit stareţ, stând lângă el, care l-a luat de mâna dreaptă, zicându-i: "Oare fost-ai blagoslovit de Marcu, episcopul Efesului, cel ce a urmat paşilor apostoleşti?" Şi el a răspuns: "Am văzut, Doamne, pe minunatul şi tarele bărbat şi am fost blagoslovit de dânsul". Apoi, stareţul a zis: "Blagoslovit de Dumnezeu este omul acela, că din acel deşert sobor nimeni nu l-a întrecut pe el. Că nu l-a dovedit nici cu averile, nici cu îmbunările, nici cu îngrozirile. Deci, tu ai auzit învăţătura şi descoperirea cea de la fericitul Marcu; să o propovăduieşti oriunde vei merge, la toţi drept-credincioşii, care au aşezămintele Sfinţilor Apostoli şi poruncile Sfinţilor Părinţi de la şapte Sinoade şi cel ce are înţelegerea cea adevărată să nu se amăgească. Iar pentru trecerea drumului, să nu vă întristaţi, că eu nedepărtat sunt de voi şi vă voi trece fără de grijă". Acestea şi mai multe, dacă i-a zis acel cinstit stareţ, l-a întrebat preotul: "Doamne, spune-mi cine eşti tu? Că mi se pare că de Dumnezeu eşti trimis să ne scoţi pe noi, deznădăjduiţii, din pământul acesta străin". Răspuns-a cel ce se arătase: "Eu sunt Serghie, pe care, oarecând, m-ai chemat, rugându-te în rugăciunea ta, şi ai făgăduit să vii în mânăstirea mea". După vedenia aceasta, deşteptându-se, preotul s-a bucurat şi a spus împreună-călătorului său, lui Toma, ceea ce a văzut şi a auzit şi au mers, veselindu-se în calea lor; şi, degrabă, prin dumnezeiescul acoperământ şi cu rugăciunile apărătorului lor, Cuviosul Serghie, au ajuns sănătoşi şi fără de bântuială. Şi mărturisind ajutorul şi arătarea Sfântului şi cele auzite de la dânsul, propovăduindu-le, au spus şi toate cele ce s-au făcut la soborul de la Florenţa.
Însă aceasta s-a pomenit aici, nu cu necuviinţă pentru vremea de acum, ci ca să se arate netemeinicia soborului de la Florenţa şi că, după Apostoli, credinţa noastră nu stă în biruitoarele cuvinte ale înţelepciunii omeneşti, ci întru arătarea Duhului şi a puterii, nu întru înţelepciunea omenească, ci în puterea lui Dumnezeu este.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu