Luna decembrie în 19 zile: pomenirea Sfântului Mucenic Bonifatie(+307).
Acesta a trăit pe vremea împărăţiei lui Diocleţian, fiind rob al unei femei de neam mare şi de cinste, anume Aglaia, fiică a lui Avachei, prefect al Romei. Şi era femeia aceasta, Aglaia, foarte bogată, iar Bonifatie, sluga ei credincioasă, purta de grijă averii sale, dar el vieţuind în păcate trupeşti cu stăpâna sa şi era şi beţiv. Nu spre defăimare se spune aceasta, că degrabă se va arăta şi fericita schimbare a acestora, cum păcătosul se face sfânt, ba încă şi mucenic al lui Hristos. Dar, şi în vremea vieţuirii sale, cea cu iubire de patimă, măcar că slujea păcatului, avea şi părţi bune, că era milostiv şi iubitor de străini şi da cu dragoste celor lipsiţi şi i se frângea inima şi i se făcea milă de nevoile oamenilor, că n-aştepta să fie rugat ca să vină în ajutor; asemenea şi stăpâna lui era milostivă şi iubea pe mucenici. Şi, fiindcă adeseori suspinau către Dumnezeu pentru păcatele lor, Domnul nu i-a lăsat mai mult să se întineze, cu păcatele lor cele necurate, ci a rânduit o spălare de întinările lor. Deci, într-una din zile, stăpâna a zis lui Bonifatie: "Mergi în Răsărit, unde mărturisesc Sfinţii, şi-mi adă moaşte de Mucenici, ca să le avem de ajutor şi de sufletească mântuire." Iar Bonifatie, răspunzând, a zis: "De vor aduce moaştele mele le vei primi oare?" Iar ea a râs, zicându-i: "Beţivule." Şi, învăţându-l, l-a trimis. Şi el a luat douăsprezece slugi şi mulţi galbeni şi a ajuns la Cilicia, unde erau daţi la chinuri Sfinţii. Şi, aflându-i în chinuri, le săruta legăturile şi rănile. Deci, aprinzându-se de râvnă dumnezeiască, a stat Bonifatie în faţa dregătorului, mărturisind că este creştin. Şi, prinzându-l, l-au spânzurat cu capul în jos şi l-au strujit fără milă şi l-au împuns cu trestii ascuţite pe sub unghii şi i-au dat plumb topit pe gură, şi l-au băgat cu capul în jos într-o căldare plină de smoală ce fierbea. Dar, din toate, nevătămat a ieşit. Atunci dregătorul a poruncit să i se taie capul. Deci, l-au luat ostaşii şi l-au scos, spre ucidere. Iar Sfântul, după ce s-a rugat, şi-a plecat capul şi a fost tăiat. Şi ceea ce zisese stăpânei sale, râzând, când a plecat, s-a împlinit cu fapta. Iar slugile ce veniseră cu dânsul de la Roma, dacă văzură că zăboveşte, socotiră că va fi umblând prin cârciumi după beţie, cum îi ştiau năravul. Iar dacă au aflat de chinurile şi de tăierea ce a răbdat şi cum şi-a dat sfârşitul, au umblat de i-au găsit moaştele şi, plângându-l, cădeau către el, cerându-şi iertare, că îl grăiseră de rău, ci cumpărându-i trupul cu preţ de cinci sute de galbeni, l-au adus la Roma. De acestea aflând, Aglaia, stăpâna lui, a dat slavă lui Dumnezeu şi l-a primit cu cinste mare şi l-a îngropat aproape de cetate, ca la cincizeci de stadii şi, făcând o o biserică cu numele lui, la casa ei în oraş, l-a mutat acolo. Şi, în toate zilele, la sfintele lui moaşte, se făceau multe tămăduiri. Iar ea, de atunci binevieţuind, cu cuviinţă şi rânduială dumnezeiască, cu pace şi-a dat sufletul la Dumnezeu.
Întru aceastã zi, cuvânt despre alt Sfânt Bonifatie, cel milostiv.
Acest Sfânt Bonifatie, slăvitul întru milostenii şi îndurări, era cunoscut în toată ţara Italiei. Iar iubirea de săraci, din copilărie a cinstit-o. Că, încă la maica sa fiind, când era copil, ieşind din casa sa, uneori, adică, se întorcea fără de cămaşă, iar, alteori, fără de haină. Că, dacă vedea pe cineva gol, se dezbrăca de haină şi îmbrăca pe cel gol. Deci, adeseori, şi maica lui îl mustra, zicându-i: "Nu este drept, fiule, ca tu însuţi fiind sărac, să îmbraci pe cei săraci." Iar odată, maica lui, intrând în hambarul în care îşi pregătise hrana peste tot anul, a aflat hambarul gol, întrucât fiul ei Bonifatie împărţise hrana, în taină, la săraci. Şi a început ea a plânge, bătându-se peste obraz şi zicând: "Oh, vai mie, de unde voi lua eu altă hrană pentru tot anul?" Iar el, venind la maica sa, a încercat a o mângâia pe dânsa, dar nu putea. Şi a rugat-o să iasă puţin afară din hambar. Şi, ieşind ea, Bonifatie a închis uşile hambarului, şi a căzut îndată la pământ, rugându-se lui Dumnezeu din toată inima. Şi, minune! Îndată s-a umplut hambarul de grâu. Şi văzând ceea ce s-a făcut, maica lui s-a înspăimântat şi s-a bucurat. Şi de atunci, nu-l mai oprea pe el, ca să dea oricui va voi. Ci, înţelegând puterea milosteniei şi marea credinţă a fiului ei, a proslăvit pe Dumnezeu. Şi aşa, încă şi de episcopie l-a făcut vrednic pe el Domnul la Biserica cetăţii Fiului.
Întru aceeaşi zi, cuvânt despre pocãinţã.
Fiului celui desfrânat, la întoarcerea lui, să-i urmezi, adică să cazi către Dumnezeu, cu inima înfrântă şi duh smerit şi, ca acela, să grăieşti: "Greşit-am înaintea Ta, Doamne, primeşte-mă, Părinte, pe mine, cel ce mă pocăiesc". Încă şi de căderi să te laşi şi de păcate să te lepezi şi să fugi. Că, de te vei întoarce spre Dumnezeu, cu pocăinţă, şi fapta cea rea o vei îndepărta de la viaţa ta şi nu o vei mai face, atunci îţi va fi ţie ajutător Atotţiitorul Dumnezeu şi Domnul.
Cuvânt din Everghetinos, al lui ava Casian, cã nu trebuie sã învinuim pe draci pentru cele ce greşim, ci pe noi înşine; cã pe cei ce iau aminte, nici dracii nu pot sã-i vãtãme, mare fiind ajutorul cel de la Dumnezeu.
Zis-a ava Serinu că dracii nu pun în gândul oamenilor toate patimile deodată, ci fiecare patimă are duhurile ei deosebite, şi hotărâte, care o seamănă pe ea în gândul omului. Că unele duhuri se veselesc în necurăţenii şi în dulceţile întinăciunilor, iar alte duhuri se bucură în defăimări, la iuţime şi la turbare; altele, la necaz; altele, în slava deşartă, şi altele, la mândrie. Şi fiecare din aceste duhuri, doreşte să pună în gând ceea ce vede că primeşte sufletul mai cu dulceaţă. Şi aceste duhuri nu-i supără pe toţi deopotrivă, nici răutatea lor nu o seamănă deopotrivă, ci foarte felurit, după vremuri şi locuri, după prilej şi după om. Unele, altora, sau îşi ajută, sau, îşi dau loc, nu păzesc un şir şi o rânduială, unele faţă de altele. Că se zice: "Căuta-vei la cei răi pricepere, şi nu vei afla." Însă, pe cât se poate, îşi dau oarecare înlesnire unele altora, în lupta lor împotriva noastră. Şi, fiecare duh îşi păzeşte rânduiala sa şi, aşa îl asupreşte pe om, iar, dacă este înfrânt, va pleca de la el, dar pe alt duh, mai cuplit, spre răzbunare, i-l lasă. De asemenea, trebuie şi aceasta să ştii: că nu toţi dracii sunt la fel de sălbatici sau că au aceeaşi putere. Ci felurită este la ei şi lucrarea şi puterea şi felurită este şi ispitirea cu nevoitorii lui Hristos cu cei ce sunt începători în fapte bune şi încă slabi, se luptă duhuri mai slabe, iar când acestea sunt biruite, atunci le urmează o treaptă de mai mari luptători. Că, dacă nu, s-ar fi făcut, după măsura puterii omeneşti şi nevoia luptei, nimeni, dintre nevoitori, n-ar fi putut răbda cumplita sălbăticie a unor atât de mulţi diavoli războinici ca aceştia. Nici n-ar fi putut sta omul împotriva pândirii, celor cu vicleşug, diavolilor, de n-ar fi stat, mai întâi, Hristos, Iubitorul de oameni, Mijlocitorul şi de nevoinţă puitorul şi Judecătorul, potrivind, după a noastră putere, luptele unei nevoinţe, şi, pornirile celor covârşitoare ale vrăjmaşului oprindu-le şi întorcându-le şi pe noi nelăsându-ne, după cuvântul scris, a fi ispitiţi peste putinţa noastră. Ci, împreună cu ispita a făcut şi sfârşitul ei, ca s-o putem suferi. Şi noi credem că înşişi dracii, nu fără de osteneală şi durere săvârşesc această luptă, că au şi ei griji şi mâhnire. Şi cu osebire când se lovesc în luptă cu anumiţi bărbaţi tari, răbdători şi împotrivă râvnitori. Despre acestea şi Apostolul mărturiseşte, zicând: "Nu ne este nouă lupta împotriva sângelui şi a trupului, ci împotriva începătoriilor, a stăpâniilor şi celelalte." Şi iarăşi: "Aşa lovesc, nu ca bătând văzduhul." Şi în alt loc: "Nevoinţa cea bună m-am nevoit." Iar unde este nevoinţă şi luptă şi ceartă, este nevoie de amândouă părţile ce se împotrivesc, de grijă, de osteneală şi de durere. Şi precum noi, biruindu-i pe dânşii, ne bucurăm, iar fiind biruiţi, ne întristăm, aşa şi aceia pătimesc. Şi de cele ce pe noi ne biruie se veselesc, iar de cele ce, mult trudindu-se, nu le pot asupra noastră, ci sunt biruiţi, se amărăsc şi se întorc la dânşii cu ruşinea înfrângerii. Şi astfel se împlineşte ceea ce stă scris: "Întoarce-se-va durerea lui la capul lui." Şi iarăşi: "Cursa, pe care în ascuns a întins-o, să-l prindă pe el." Că Proorocul David, pe acestea toate ştiindu-le şi cu ochii cei dinlăuntru privind la nevăzutul război şi ştiind că se bucură vrăjmaşul pentru căderea noastră, zicea către Dumnezeu: "Luminează ochii mei, ca nu cândva să adorm întru moarte, ca nu cândva să zică vrăjmaşul meu: "l-am biruit pe dânsul. Cei ce mă necăjesc se vor bucura, de mă voi poticni." Şi iarăşi: "Să nu se bucure de mine cei ce mă vrăjmăşesc cu nedreptate. Să nu zică în inimile lor: "Bine, bine sufletului nostru." Nici să zică: "Înghiţitu-l-am pe dânsul." Încă şi ruşinea lor, de care se ruşinează când sunt biruiţi, vorbind către Dumnezeu, David o cântă: "Să se ruşineze şi să se înfrunte cei ce caută cele rele mie." Iar Ieremia zice: "O, de s-ar ruşina vrăjmaşii mei şi să nu fiu ruşinat eu. Să aduci peste dânşii mânia Ta şi, cu îndoită sfărâmare, sfărâmă-i pe dânşii." Cu adevărat, îndoit se vor şi sfărâma, când de noi biruiţi vor fi dracii. Întâi, că oamenii cuceresc sfinţenia, în vreme ce ei pe aceasta, având-o, au pierdut-o, iar, al doilea, că, duhuri fiind ei, de cei trupeşti şi pământeşti sunt biruiţi. Dumnezeului nostru slavă, acum şi pururea şi în vecii vecilor ! Amin.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu