Proloagele din 12 martie

Luna martie în 12 zile: pomenirea Preacuviosului 
Părintelui nostru Teofan mărturisitorul, 
egumenul din Singriania (+814).

      Acest Sfânt Teofan a fost fiul marelui dregător Isac și al Teodatei și se înrudea de-aproape cu împărații Leon Isaurul și Constantin Copronimul. Pierzând pe tatăl său la vârsta de trei ani, a fost crescut de maica sa, la curtea rudei sale Constantin Copronim, măcar că, la curte bântuia, în acea vreme, erezia luptei împotriva Sfintelor icoane. Din iconimia lui Dumnezeu, s-a aflat, însă, în preajma copilului un slujitor temător de Dumnezeu și înțelept, care a purtat de grijă de sufletul lui, învăţându-l, în taină, calea dreptei credințe. Cu vorbirea acestuia și îndemnându-se de Duhul Sfânt, în tânărul Teofan se aprinse o mare dorință după întreaga înțelepciune a fecioreştii curății, dorind din tot sufletul chipul și viața monahicească. Deci, după moartea mamei sale, silit fiind să se căsătorească, a descoperit, tot din iconomia lui Hristos, că și mireasa lui avea aceeași dorință ca și el. Și, în camera lor de nuntă, au făcut legământ în taină, să trăiască în curăție, până se va ivi prilejul de a merge fiecare într-o mânăstire, ea în mănăstirea de fecioare, el în mănăstirea de călugări. Deci, trăind ei ca un frate cu o soră, în înfrânare și rugăciune de zi și de noapte, au început să împartă săracilor din foarte multa lor avere, iar, în fața lumii, ei își împlinea feluritele lui îndatoriri, ca orice dregător împărătesc. Drept aceea, a ieșit poruncă de la împărat să meargă Teofan, ca ispravnic împărătesc, în părțile Cizicului, a cărui cetate, atunci , se zidea. Și, făcându-și el calea cu luntrea pe râul Rindacos, s-a oprit la un loc foarte frumos, în munți , numit Singriania, plin de păduri, de schituri și de mânăstiri. Și, mult plăcându-i acel loc, a coborât din luntre și l-a cercetat și i s-a arătat, în vis, că acolo, își va petrece viața sa, ceea ce s-a întâmplat aievea. Și se ducea adesea de la Cizic la Singriania, că nu era departe un loc de altul, cunoscând mulți părinți duhovnicești, din acele mânăstiri. Deci, toate sfârșindu-le bine, s-a întors Teofan de la Cizic, la Constantinopol. Și murind împăratul Leon, precum și socrul lui Teofan, au devenit liberi amândoi, şi a mers cinstita lui mireasă Megalusia, luând numele de Irina, la o mânăstire din insulă Prinkipo, dăruind mănăstirii de acolo averi multe, iar Teofan, împărțind săracilor ce rămăsese din averea sa și oprind ceva aur, s-a dus la Singriania, unde, tunzându-și părul în monahicescul chip, a zidit o mânăstire, cu aurul ce-i rămăsese. Și, deprinzând el nevoințele monahicești, mulți veneau la dânsul, dorind să viețuiască împreună cu el, în mănăstirea întemeiată de el. Iar el ținea mânăstirea, scriind cărți, că era bun scriitor, câștigându-și hrana cu meșteșugul său. Într-acele vremi, stăpânind împărăteasa Irina, iar Sfântul Tarasie fiind patriarh în Constantinopol, s-a adunat cel de-al șaptelea Sinod a toată lumea, de la Niceea (787), care a învățat dreapta credință a Sfintelor icoane. La acest Sinod, a fost chemat și Sfântul Teofan, arătându-i-se înalta cinste, de care se bucura în Biserică, și, acolo, Sfântul egumen a rostit, atunci, înțelepte cuvinte în cinstea Sfintelor icoane. Deci, luând împărăția Leon Armeanul, acesta a tulburat, iarăși, Biserica, înnoind lupta împotriva icoanelor, chinuind, întemnițând și ucigând mulți creștini, pentru cinstirea icoanelor. Voind să tragă de partea sa pe Teofan, împăratul a căutat în toate chipurile ca să-l câștige: prin înfricoșări, făgăduințe și dese întemnițări. Toate, însă, s-au dovedit zadarnice. Deci, silindu-l în fiecare zi să se supună voii sale și neputându-l pleca, l-a trimis în surghiun, în insula Samotraciei. Dar exilul i-a adus și despărțirea sufletului de trup, că era singur, bătrân și bolnav. Și, numai douăzeci și trei de zile trăind în insulă, a răposat acolo, mergând la Domnul, cu cuviință și cu pace, într-o zi de 12, lunii martie.

Întru această zi, Preacuviosul Părintele nostru 
Grigorie Dialogul, papă al Romei (+604). 

      Sfântul Grigorie Dialogul s-a născut la anul 540, în zilele împăratului Justinian (527-565). Mama lui se numea Silvia și tatăl, Gordian, fiind, cu dregătoria, senator în Roma cea veche. Acesta, după nașterea fiului său, a intrat ca diacon în slujba Bisericii, purtând de grijă săracilor, în una din cele șapte coline ale Romei. Și era cinstit neamul Sfântului Grigorie, ca unul care dăduse mulți sfinți Bisericii. Pe un neam sfânt ca acesta, fericitul Grigorie l-a împodobit și mai mult cu sfințenia vieții sale. În vremea cât i-au trăit părinții, Sfântul Grigorie și-a împlinit toată învățătura cărții și, curând, a fost chemat, ca și tatăl său, în dregătorii lumești. Avea numai 34 de ani, când împăratul Iustin l-a făcut pretor, adică, primul judecător în Roma, dar gândul lui era la cele duhovnicești și neîncetat se ruga în inima sa, dorind să fie monah. Deci, murind părinții săi și făcându-se monah, a zidit șapte mânăstiri în Sicilia, unde se aflau o mare parte din moșiile sale, înzestrându-le cu toate cele de trebuință și a început a împărți averea sa săracilor. A mai înființat, apoi, o mânăstire și la Roma, chiar în casa lui părintească, cu hramul Sfântului Andrei. Mult prețuit de papa Pelaghie, Sfântul Grigorie a fost trimis, ca sol al papei, pe vremea împăraților Tiberiu și Mauriciu, la curtea din Constantinopol, unde a legat prietenie cu Sfântul Leandru, episcopul Sevilliei, aflat și el acolo. La întoarcerea din Constantinopol, Sfântul a fost numit stareț al mănăstirii din casa sa și arhidiacon al papei; iar după moartea papei Pelaghie, Sfântul Grigorie, egumenul mănăstirii Sfântul Andrei, a fost ales, de tot poporul, episcop al Romei, pe scaunul Sfântului Petru, deși el se socotea nevrednic. În viața lui, au strălucit totdeauna încrederea în rugăciune, umilința și mai ales milostenia. În semn de smerenie, în toate epistolele sale, ca papă, el se numea "sluga slugilor lui Dumnezeu" și se socotea pe sine cel mai din urmă nevrednic. Dar negrăită era milostivirea lui spre săraci, văduve, orfani, bolnavi și străini. A zidit multe case pentru săraci și străini, nu numai în Roma, ci și în Ierusalim și la muntele Sinai, iar pe săracii Romei, avându-i scriși pe nume, adesea îi aducea la masa sa, slujindu-le el singur. Trecând odată prin piață, Sfântul Grigorie a descoperit o altă față a ticăloșiei omenești, neguţătoria de sclavi; și aflând că sunt din Britania și că sunt păgâni, i-a eliberat din robie, i-a botezat și a trimis în Britania cete de propovăduitori, care i-a adus la dreapta credință pe britani. Ca semn al încrederii lui în rugăciune, se spune că acest mare plăcut lui Dumnezeu l-a izbăvit, cu rugăciunile sale, pe împăratul Traian, din veșnicele munci, măcar că fusese împărat păgân și închinători la idoli. Că Sfântul, făcând rugăciuni pentru iertarea lui Traian împăratul, a auzit un glas de la Dumnezeu, zicând: "Rugăciunea ta am auzit-o și dau iertare lui Traian, dar tu să nu mai faci rugăciuni pentru păgâni." E vrednică de amintit și tradiția după care el ar fi fost acela care a întocmit, în Biserică, Liturghia darurilor înainte sfințite, care se face în zilele Postului mare. Învrednicit și cu darul scrisului de cărți, Sfântul Grigorie ne-a lăsat și multe scrieri, o adevărată comoară de învățături de folos duhovnicesc. Amintim dintre ele: "Tălmăcire la cartea lui Iov", "Tălmăcire la cartea lui Iezechiel" și o bogată culegere de scrisori. Dar cartea lui cea mai prețuită a fost "Fapte din viața sfinților care au trăit pe pământul Italiei" sau "Dialogul". E cartea care l-a făcut cunoscut în toată creștinătatea, și de la care a primit numele de "Dialogul." Deci, păstorind Biserica lui Dumnezeu treisprezece ani, șase luni și zece zile, Sfântul Grigorie s-a mutat la Domnul, pe vremea împărăției lui Foca tiranul, într-o zi de 12, a lunii martie.

Întru această zi, cuvânt al Sfântului Ioan Scărarul, 
despre Avachir monahul. 

      Să auzim înţelepciunea lui Dumnezeu, arătată în vase de lut și să ne minunăm. Mirându-mă eu, zice Sfântul Ioan, când petreceam acolo, într-o mânăstire de obște, de credința, de răbdarea și de neclintita stăruință a unora din cei de curând veniți, cu toate cercetările și ocările, uneori și prigonirile, care se făceau, nu numai de cel mai mare, ci, și, de cei foarte de jos și de pe urmă, am întrebat, pentru folosul și zidirea mea, pe un oarecare din frați, cu numele Avachir, care era de cincisprezece ani în mânăstire, pe care îl vedeam că este nedreptățit, aproape de toți, întrucât, acest frate era, din fire, prea puțin slobod cu limba. Și am zis către dânsul: "Frate Avachir, pentru ce te văd eu pe tine în fiecare zi gonit de la masă și de multe ori dormind nemâncat ?" Și a zis către mine: "Crede-mi mie, părinte, că părinții mei mă ispitesc să vadă de sunt bun de monah; că, nu întru adevăr fac ei astea. Iar eu, cunoscând scopul starețului și al celorlalți, rabd toate fără greutate. Și, iată, acum sunt cincisprezece ani, de când socotesc aceasta, că și ei, la intrarea mea aici, mi-au zis mie, că și la treizeci de ani, ispitesc pe cei ce se leapădă de lume. Și aceasta, cu dreptate este, părinte Ioan, că, fără de cercare, aurul nu se lămurește." Deci, după întoarcerea mea la mânăstire, viteazul acesta Avachir, după doi ani, s-a dus către Domnul, zicând aceasta părinților, când era să se săvârșească: "Mulțumesc, mulțumesc Domnului și vouă, pentru că, ispitit fiind de voi, spre mântuirea mea, am rămas neispitit de draci, iată, de șaptesprezece ani." Drept aceea, Păstorul cel drept Judecător, a poruncit ca Avachir să fie pus după vrednicie, ca un Mărturisitor, împreună cu Sfinții cei ce zăceau acolo.

Sursa:

http://www.ortodoxism.ro/proloagele/martie/Proloage12Mar.shtml

http://www.e-icoane.ro/index.php?categoryid=41&p2000_sectionid=20&p2000_imageid=1291

http://paginiortodoxe.tripod.com/vsmar/03-12-cv_teofan_marturisitorul.html

http://www.calendar-ortodox.ro/luna/februarie/februarie12.htm