Luna martie în 17 zile: pomenirea Cuviosului Alexie, omul lui Dumnezeu (+411).
În vremea dreptcredinciosului împărat Honorius (395-423), a fost la Roma cea veche un bărbat credincios, anume Eufimian, mare dregător la cârma împărăției, cu multă avere, mii de slugi și multe palate, iar femeia lui, Agaida cu numele, era credincioasă și cu frica lui Dumnezeu: dar nu avea copii. Și erau oameni buni și darnici, că, iubind pe Dumnezeu, iubeau și pe săraci și, în fiecare zi, puneau trei mese în casa lor, sărmanilor, văduvelor, străinilor și bolnavilor. Și, adesea el se smerea înaintea lor, zicând: “Nu sunt vrednic să calc pe pământul lui Dumnezeu.” Deci, aducându-și Dumnezeu aminte de el, le-a dăruit rod pântecelui lor și au născut fiu și, veselindu-se, l-au botezat și i-au pus numele Alexie. Iar când s-a făcut mare, l-au dat pe el la învățătura cărții și tânărul s-a făcut preaînțelept. Și cu cât înainta în viață, cu atât creștea în sufletul lui și dorința nemuririi și a vieții veșnice. De multe ori, se simțea răpit în altă lume, numai la gândul veșnicei fericiri. Toate bunătățile pământești i se păreau lucruri de nimic, puse alături de bucuria acestei dulci nădăjduiri. Drept aceea, și-a pus în mintea sa să se lepede de toate bunătățile, cele de puțină vreme și trecătoare ale vieții de aici, și, așa, cu sufletul liber de ispite, să moştenească viața cea veșnică, dulcea desfătare a credinței în Hristos. Deci, a început a se înfrâna, purtând, în taină, pe trupul său, o haină de păr, aspră. Asemenea, ca să nu-și supere familia, a primit să se căsătorească, dar chiar în noaptea nunții, a fugit, în taină, îmbrăcat în haine sărăcăcioase, luând însă din ale sale, aur și pietre scumpe din destul. Deci, a tocmit o corabie și, plecând, s-a ascuns departe, în părțile din răsărit ale împărăției, tocmai în cetatea Edesa, din Mesopotamia. Iar, dacă s-a închinat chipului celui nefăcut de mână, trimis de Domnul Iisus lui Avgar, regele din Edesa, și-a petrecut cealaltă parte a vieții, necunoscut şi în sărăcie, vreme de șaptesprezece ani, locuind lângă biserica Născătoarei de Dumnezeu, din cetate. Și-a vândut, apoi, toate lucrurile de preț, ce luase de acasă și, împărțind la săraci aurul ce câștigase, s-a îmbrăcat în haine și mai sărace și s-a făcut pe sine ca unul din cei care cer milostenie, totdeauna postind, puțină pâine și apă gustând și împărtășindu-se în toate duminicile, cu dumnezeieștile Taine ale lui Hristos. Iar, de lua vreo milostenie de la creștini, o împărțea cu ceilalți săraci, mai bătrâni. Și avea totdeauna fața lui plecată, iar mintea lui era sus, întru dumnezeiești gânduri îndeletnicindu-se și atât i se uscase trupul, de atâta înfrânare, încât i se veștejise frumusețea feței lui, vederea i se întunecase, ochii i se adânciseră, numai pielea și oasele i se vedeau și ajunsese de nerecunoscut. Deci, fiind el iubit de Dumnezeu, s-a făcut descoperire, despre dânsul, printr-un vis; și un glas îl numea pe Alexie, "Omul lui Dumnezeu", arătând că, precum pe capul împăratului stă coroana, așa Duhul Sfânt odihnește peste dânsul și că rugăciunea lui, ca o tămâie cu bun miros, de-a pururea urcă înaintea lui Dumnezeu. Și s-a știut atunci, de mulți, viața lui cea sfântă și au început a-l cinsti. Iar Sfântul, fugind de slava omenească, a plecat din Edesa, neștiind nimeni și, aflând o corabie la malul mării, care mergea în Cilicia, s-a urcat într-însa, gândind să petreacă în cetatea Sfântului Pavel, unde nu-l știa nimeni, în Tarsul Ciliciei. Dar, fără de veste, din voia lui Dumnezeu, s-a făcut aprigă furtună pe mare și corabia, purtându-se de valuri, a ajuns la Roma. Hotărât să petreacă în casa părinților săi, ca un necunoscut, Sfântul a ieșit în întâmpinarea tatălui său, celui iubitor de săraci și de străini. Și, fără să fie recunoscut, sub înfățișarea unui călător sărac, a căpătat învoirea de la dânsul să i se facă o colibă, chiar la porțile palatului și, în amintirea fiului său înstrăinat, tatăl a poruncit slugilor să aibă grijă a-i da hrană de la masa stăpânilor. Și a petrecut Sfântul aici multă vreme, alți șaptesprezece ani, batjocorit și umilit de slugile tatălui său, dar iubit de sărmanii din cetate, care găseau la el un cuvânt bun, un sfat înțelept și un braț oricând gata să-i ajute să-și poarte povara sărăciei lor. Deci, cu voia lui Dumnezeu, i s-a descoperit Sfântului, mai dinainte și ziua morții sale și și-a scris atunci Sfântul toată viața sa, păstrând scrisoarea la sân. Iar, trecând pe acolo, ca din întâmplare, chiar în ziua când Sfântul Alexie și-a dat sfârșitul, împăratul Honorius a întrebat cine este săracul cel mort în uliță. Și, căutând printre zdrențele Sfântului, slujitorii împărătești au aflat în sânul lui scrisoarea, pe care au dat-o împăratului să o citească. Și s-au minunat toți, aflând viața înaltă și ascunsă a "Omului lui Dumnezeu" și văzând cât de multe căi de sfințenie are Dumnezeu în lumea celor care ascultă de chemările Duhului Său. Și s-a mutat la ceruri Sfântul Alexie la 17 martie, împărățind în Roma Honorius, în vremea lui Inochentie papa, iar la Constantinopol ținând împărăția Teodosie cel Tânăr, iar peste toți, stăpânind Domnul nostru Iisus Hristos, împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, Căruia se cuvine slava în veci . Amin.
Întru această zi, cuvânt din Pateric.
Ne-a spus nouă ava Ioan sihastrul, că auzise pe părintele Ștefan, spunând așa: "Când eram, în viața de obște a marelui Părinte Teodosie, începătorul vieții de obște, se aflau acolo doi frați, care își făcuseră legământ, că nici în viața lor, nici după moarte, nu se vor despărți unul de altul. Deci, cât au fost în mânăstire, la toți le erau de folos. Iar unul dintr-înșii a început a fi mult ispitit de demonul desfrânării și, neputând suferi războiul, a zis fratelui său: "Slobozește-mă pe mine, frate, că mă supără rău desfrânarea și mă voi duce în lume". Iar fratele a început a-l ruga pe el, zicând: "Nu frate, să nu-ți pierzi ostenelile tale". Dar el i-a zis lui: "Să mergem împreună în lume, ca să-mi împlinesc pofta mea, sau lasă-mă să mă duc singur". Iar fratele, nevoind să-l lase, s-a dus cu dânsul în cetate. Deci, fratele cel cu războiul a intrat într-o casă de desfrâu, iar celălalt, stând afară, a luat țărână și și-a presărat-o pe capul său, cu lacrimi udându-se pe sine și muncindu-se. Iar după ce a ieșit din casa aceea, cel ce se desfrânase, i-a zis lui celălalt frate: "Cu ce te-ai folosit, frate, din desfrânare? Vezi ce pagubă ai primit; să mergem măcar, de acum, încolo, iarăşi la mănăstirea noastră". Iar el i-a răspuns lui: "Nu mai pot, de acum, să merg în pustietate, dar tu, de voieşti, du-te, că eu în lume vreau să petrec". Și, mult rugându-l pe el, fratele n-a putut să-l plece ca să meargă cu dânsul în pustie. Deci, a început şi acela a petrece cu dânsul în lume şi se învoiau cu oamenii la lucru, ca să se hrănească. Într-acea vreme însă, un părinte, Avramie, care era blând și foarte bun și care, mai pe urmă, a fost făcut episcop în Efes, zidea o mânăstire, după ce mai zidise alta în Constantinopol, care se numea mănăstirea lui Avramie. Deci, mergând acolo amândoi frații, s-au tocmit la lucru și își luau plata lor cea hotărâtă. Și fratele acela, mergea în fiecare seară în cetate, cheltuindu-şi, în desfrânări, câștigul său. Iar celălalt frate, în fiecare zi, postea în tăcere, nevorbind cu nimeni. Iar lucrătorii, văzându-l pe el în toate zilele, nici mâncând, nici vorbind cu cineva, ci luând aminte la sine, cu toată tăcerea și smerenia, au spus fericitului Avramie despre dânsul și despre viața lui. Atunci, fericitul Avramie l-a chemat pe el și i-a zis: "De unde ești, frate? Și care-i lucrul tău?" Iar el, pe toate, pe rând, i le-a spus lui. "Pentru fratele, a zis el, toate le rabd, ca să-mi vadă Dumnezeu necazul meu și să mântuiască pe fratele meu". Acestea auzindu-le, fericitul Avramie, i-a zis lui: "Domnul ți-a dăruit ție sufletul fratelui tău". Și, după ce a slobozit părintele Avramie pe fratele, îndată, ieșind din chilie, iată și fratele cel rătăcit a venit și i-a zis lui: "Frate iubite, du-mă pe mine în pustie, ca să mă mântuiesc". Deci, îndată, luându-l pe dânsul, l-a dus în peștera cea aproape de râul Iordan și l-a închis pe el acolo și, acela, după puțină vreme, mult sporind după Dumnezeu, a răposat întru Domnul. Apoi, fratele său a petrecut, după moartea celui care se pocăise, întru aceeași peșteră, după făgăduință, ca și el să se sfârșească tot acolo. Însă, la acest frate, a venit un oarecare bătrân, din Lavra Sfântului Gherasim și i-a zis lui: "Spune-mi mie, frate, întru atâta vreme a liniștii tale și a postirii, ce ai izbândit"? Și i-a răspuns lui fratele: "Să mergi acum la chilia ta, părinte, iar după zece zile să vii și-ți voi spune ție". Deci, bătrânul, după cele zece zile venind, a aflat pe fratele răposat, iar deasupra lui a găsit scris așa: "Iartă-mă ava, dar niciodată, făcându-mi pravila, nu mi-am lăsat pe pământ mintea mea." Dumnezeului nostru slavă, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu