Aceasta a trăit în zilele împăratului Diocleţian, fiind din Biblos, cetatea Palestinei, fiică a unui mare şi strălucit bărbat, anume Eftolmie. Şi, botezându-se de către Eftalie episcopul şi ajungând în vârstă de 15 ani, atrăgea şi întorcea, spre credinţa în Hristos, pe fetele cele ce erau de vârsta ei şi crescute împreună cu ea, învăţându-le să se ferească de idoli. Deci, a fost pârâtă la dregătorul Volusian, de un oarecare Nicodim şi, fiind adusă la întrebare, a mărturisit numele lui Hristos. Şi a fost bătută, pentru aceasta, cu vergi şi pătrunsă prin urechi cu ţepuşe de fier, înroşite în foc într-atât, încât i-a dat şi sângele pe nări şi i-a fost cuprins tot capul de arsură. Şi ea, mărturisind neîncetat credinţa în Hristos, şi-a luat pedeapsa cea de moarte. Şi, tăindu-i-se capul, s-a mutat la Domnul iar trupul ei a fost îngropat în cetatea sa, Biblos.
Întru această zi, pomenirea Cuviosului Iacov, cel ce cu înşelăciune s-a închinat lui antihrist, adică diavolului.
Fericitul Iacov, iubind pe Hristos, s-a înstrăinat de lume şi a părăsit toată averea sa, fără a întrebuinţa nimic din ea. Însă, după aceasta, atâta s-a mândrit, din lucrarea diavolului, urâtorul de om, încât, îndrăznind, zicea: "Cine altul ştie, mai bine decât mine, mântuirea mea?" Pentru aceasta, săvârşea multe şi mari nevoinţe, însă, fără să întrebe pe cei pricepuţi, după cum învaţă dumnezeieştii Părinţi; ci, numai cu voia şi cu plăcerea sa, pentru care a şi fost înşelat de diavol. Că, venind la dânsul, un înger viclean, adică un demon prefăcut în chip de înger de lumină, i-a zis: "Curăţeşte-ţi chilia ta şi să aprinzi candele şi făclii şi s-o îmbălsămezi cu miruri şi tămâie, bine împodobindu-te şi tu, pentru că Hristos, plăcându-I nevoinţa ta, vine în noaptea aceasta, ca să-ţi dea multe daruri." Iar nepriceputul Iacov, din mândrie înşelându-se, a făcut toate acestea. Şi, aşa, a venit la el antihrist, cu slavă şi nălucire multă, la miezul nopţii. Deci, Iacov, deschizând uşa chiliei sale, i s-a închinat lui, iar diavolul, lovind pe Iacov în frunte după dumnezeiasca iconomie, n-a stat decât o clipă şi s-a întors şi a fugit. Deci, a doua zi dimineaţa, Iacov, plângând, a mers la un bătrân. Iar bătrânul, mai înainte de a auzi de la Iacov vreun cuvânt, a zis către el: "Fugi de aici, că te-a batjocorit satana." Deci, după ce Iacov a plâns de-ajuns şi şi-a sfărâmat inima, bătrânul l-a certat mult şi, sfătuindu-l, l-a trimis la o mânăstire cu viaţă de obşte, iar el, ascultând, a mers la obşte. Şi a slujit la bucătărie şapte ani cu multă smerenie şi ascultare. După aceea, a stat, singur în chilie, alţi şapte ani, împlinind cu măsură lucrul cu mâinile şi păzind canonul dat, cu toată scumpătatea. Şi aşa, învăţând calea lui Dumnezeu cea neamăgitoare, cu multă desluşire, a ajuns făcător de minuni prea ales şi şi-a săvârşit viaţa sa, mutându-se către, Domnul.
Întru această zi, cuvânt din Pateric, despre pocăinţă
Un frate, biruindu-se de desfrânare, în toate zilele săvârşea păcatul. Şi în toate zilele, îmblânzea pe Stăpânul său, cu lacrimi şi cu rugăciuni. Şi aşa făcând el, amăgindu-se de obiceiul cel rău, săvârşea păcatul. Apoi, iarăşi, după săvârşirea păcatului, se ducea la biserică şi, văzând cinstitul chip al Domnului nostru Iisus Hristos, se arunca înaintea lui, cu amare lacrimi, zicând: "Miluieşte-mă, Doamne şi ridică de la mine această vicleană ispită, că mă trudeşte cumplit şi mă răneşte cu amărăciunea dezmierdărilor. Că nu am obraz Stăpâne, a căuta şi a vedea chipul Tău cel Sfânt şi mai strălucit decât soarele, ca să se îndulcească inima mea şi să se veselească." Aceasta zicând şi ieşind din biserică, iarăşi, cădea în noroi, dar, iarăşi, nu deznădăjduia de mântuirea sa, ci, de la păcat, întorcându-se la biserică, cele asemenea striga către iubitorul de oameni, Dumnezeu şi zicea: "Pe Tine Doamne, Te pun chezaş de acum, că nu voi mai face păcatul acesta, numai iartă-mi mie, Preabunule, cele ce de la început şi până în ceasul acesta Ţi-am greşit." Şi, după ce făcea el aceste înfricoşate tocmeli, iarăşi, se afla în păcatul cel rău şi puteai vedea iubirea lui Dumnezeu cea preadulce şi nemărginita Lui bunătate, cum suferea, în toate zilele, călcarea şi neputinţa fratelui, cea neîndreptată şi rea. Şi, din multă milă, căuta şi aştepta pocăinţa şi întoarcerea lui. Şi nu numai un an a făcut aceasta, nici doi, nici trei, ci zece ani şi mai mult. Vedeţi, fraţilor, suferirea cea nemăsurată şi iubirea de oameni cea nemărginită a Stăpânului? Cum totdeauna îndelung rabdă, suferind fărădelegile şi păcatele noastre cele cumplite? Că, de acel lucru, este cu putinţă a ne înspăimânta şi a ne minuna, de îndrumările cele bogate ale lui Dumnezeu, că fratele făgăduind, că nu va mai face altădată păcatul, rămânea de minciună. Deci, într-una din zile, întâmplându-se acestea şi făcând păcatul, fratele a alergat iarăşi la biserică, plângând şi suspinând şi tânguindu-se şi cerând îndurările Preabunului Stăpân, ca să Se milostivească spre el, să scape de noroiul înverşunării. Şi diavolul, începătorul răutăţii şi pierzătorul sufletelor noastre, văzând cum fratele ruga pe iubitorul de oameni Dumnezeu şi cum nimic nu foloseşte, că, cele ce alcătuia el, adică diavolul, prin păcat, fratele prin pocăinţă le risipeşte, a strigat cu neruşinare către cinstita icoană a Domnului nostru Iisus Hristos: "Ce este mie şi Ţie, Iisuse Hristoase? Milostivirea Ta cea nemărginită mă biruieşte şi mă surpă, că primeşti pe acest desfrânat, care în toate zilele, minte înaintea Ta, defăimând stăpânirea Ta. Pentru ce nu-l arzi pe el, ci îndelung rabzi şi suferi? Că Tu vii să judeci pe desfrânaţi şi pe toţi păcătoşii să-i pierzi. Cu adevărat, nu eşti drept judecător, pentru că, unde se pare stăpânirii Tale, treci cu vederea. Şi pe mine, pentru o mică înălţare, m-ai aruncat jos din cer. Iar acesta, care zace înaintea feţei Tale, mincinos fiind şi desfrânat, lin îi dăruieşti, lui blândeţea Ta. Pentru ce, dar, Te numesc pe Tine oamenii Judecător preadrept? Că, precum văd, şi Tu faci deosebiri, din multă bunătate, şi treci cu vederea dreptatea." Şi zicea acestea diavolul, iuţindu-se de multă amărăciune şi pară de foc scoţând pe nările lui. Acestea, zicând a tăcut. Şi s-a făcut glas, ca de la altar, zicând: "O, balaure, preaviclean şi pierzător, nu te-ai săturat de socotinţa ta cea rea, că ai sorbit lumea? Ci, şi pe cel ce a venit la mila Mea, cea nespusă, te sileşti să-l răpeşti şi să-l sorbi? Are atâtea greşeli, ca să pui şi să tragă în cumpănă cu sângele cel scump, pe care L-am vărsat Eu pe cruce, pentru el? Iată, înjunghierea Mea şi moartea au afundat fărădelegile lui şi tu, când vine la păcat, nu-l goneşti pe el, ci îl primeşti cu bucurie, şi nu-l opreşti, nădăjduind să-l dobândeşti pe el. Şi Eu, cel atât de milostiv şi iubitor de oameni, Eu, Care am poruncit lui Petru Apostolul, să ierte celui ce greşeşte, în fiecare zi, până de şaptezeci de ori câte şapte, oare, nu-l voi ierta pe el? Oare, nu-l voi milui? Da, cu adevărat, că, de vreme ce aleargă la Mine, nu Mă voi întoarce de la el, până ce-l voi câştiga. Că, pentru păcătoşi, M-am răstignit şi preacuratele Mele palme, pentru ei le-am întins, ca cel ce va voi să se mântuiască, să ştie unde să alerge şi să se mântuiască. Că, de la nimeni nu Mă întorc, pe nimeni nu gonesc. Chiar de-ar greşi de nenumărate ori într-o zi, şi de nenumărate ori ar veni către Mine, nu va ieşi afară nemiluit. Că nu am venit să chem pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi, la pocăinţă." Şi, făcându-se glasul acesta, sta diavolul tremurând şi neputând să fugă. Şi, iarăşi, s-a făcut glas, zicând: "Ascultă, amăgitorule pentru ce zici că sunt nedrept? Că Eu către toţi sunt drept, că în starea în care aflu pe cineva, îl judec. Deci, iată, pe acesta l-am aflat stând înaintea picioarelor Mele şi biruitor peste tine arătându-se. Îl voi lua, dar, pe el şi-i voi mântui sufletul lui, fiindcă n-a deznădăjduit de mântuirea sa. Iar tu, care vezi cinstea lui, ruşinează-te." Deci, stând fratele cu faţa în jos şi tânguindu-se, şi-a dat duhul. Şi, îndată, venind ca focul, o mare urgie a căzut peste satana şi l-a mistuit pe el. De aici, să cunoaştem, fraţilor, milostivirea şi iubirea de oameni a lui Dumnezeu, cea nemăsurată, şi niciodată să nu deznădăjduim de mântuirea noastră. Dumnezeului nostru slavă, acum şi pururea ! Amin.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu