Luna octombrie în 25 de zile:
Pomenirea Sfinţilor Mucenici Marcian şi Martirie, notarii (+355).
Aceşti doi Mucenici au trăit pe vremea împărăţiei lui Constanţiu(337-361), pe când acest împărat căzuse în rătăcirea lui Arie, măcar că Arie fusese osândit la cel dintâi sinod a toată lumea, de la Niceea (325). Şi se înmulţise, astfel, îndrăzneala şi puterea arienilor în împărăţie, încât se pornise o adevărată goană a dreptcredincioşilor din partea arienilor, întocmai cum, nu de mult creştinii fuseseră prigoniţi de către închinătorii de idoli. Că erau urâţi, chinuiţi şi ucişi toţi creştinii care mărturiseau că Hristos este Dumnezeu, Făcătorul lumii şi nu o făptură, Dumnezeu întrupat, iar nu un om simplu. Şi erau la curtea împăratului arian, Constanţiu, doi dregători arieni, Eusebie şi Filip, care aveau ochii aţintiţi asupra drepcredincioşilor şi supravegheau Biserica lui Hristos. Aceştia au fost pricinuitorii izgonirii şi morţii părintelui nostru Pavel Mărturisitorul, patriarhul de atunci al Constantinopolului, pe care trimiţându-l în Armenia, au îndemnat pe arieni să-l sugrume, ceea ce au şi făcut şi au pus patriarh, în locul lui, pe arianul Macedonie. Asemenea şi pe mulţi alţii, dascăli şi mărturisitori ai dreptei credinţe, i-a pierdut în multe feluri, între care şi pe aceşti Mucenici: Marcian şi Martirie. Amândoi aceştia erau ucenici ai patriarhului Pavel, cel ucis de arieni. Cel dintâi fusese citeţ, iar cel de al doilea, ipodiacon, în biserica cea mare din Bizanţ. Amândoi erau notari, care scriau, adică, toate învăţăturile şi faptele patriarhului lor, prin care se întărea sfânta credinţă. Amândoi erau oameni învăţaţi, adânc cunoscători ai Sfintei Evanghelii şi aveau multă îndemânare în mântuirea condeiului şi a cuvântului, iar prin scrierile şi cuvintele lor erau mari propovăduitori ai cuvântului lui Dumnezeu şi ajutători ai Bisericii, pe care o apărau de săgeţile ereticilor. Că Domnul le-a dat lor, precum şi ucenicilor lor, gură şi înţelepciune, încât prigonitorii arieni nu puteau să le stea împotrivă, şi se bucurau de mare cinste din partea credincioşilor. Deci, după moartea patriarhului Pavel, ereticii şi-au îndreptat otrava asupra ucenicilor lui, Marcian şi Martirie, ca să-i întoarcă de la dreapta credinţă la eresul lor, cu tot felul de făgăduieli. Dar ei au ales să rabde mai bine ocara, necinstea şi moartea pentru dreapta credinţă, decât vieţuind în rătăcire, să aibă bogăţie, slavă şi cinste. Şi, neputând arienii să-i înduplece, Sfinţii mărturisitori au fost osândiţi la moarte. Deci, cerând puţină vreme pentru rugăciune, li s-au tăiat capetele cu sabia, pentru mărturisirea dumnezeirii lui Hristos.
Şi au fost trupurile lor îngropate la una din porţile Constantinopolului, iar Sfântul Ioan Gură de Aur a înălţat o biserică în cinstea lor.
Întru această zi, cuvânt despre ascultare
Vă spun vouă un lucru ca acesta, care s-a făcut în vremea mea, ca să vă deprindeţi şi să ştiţi că ascultarea şi de la moarte izbăveşte. Oarecând, fiind eu la ava Isidor, a venit acolo un ucenic al unui stareţ mare, din partea Ascalonului, cu o slujbă a părintelui său. Însă, avea poruncă de la stareţ ca, după Vecernie, să se întoarcă la chilia sa. Dar îndată s-a făcut o furtună foarte mare, cu ploaie şi tunete. Şi era aproape şi un pârâu, care curgea prin toată ţara aceea. Iar, mai pe urmă, vrând el să se ducă înapoi, după cuvântul stareţului său, noi îl rugam să mai aştepte, zicându-i lui că nu este cu putinţă să treacă acel râu. Iar dacă n-a voit el să mai aştepte la noi, am zis: "Să mergem cu dânsul până la râu, ca, văzându-i repejunile să se întoarcă". Şi după ce am ajuns la râu, dezbrăcându-se el de hainele sale şi legându-le pe ele pe capul său şi încingându-se cu brâul, a sărit în râul acela mare şi în straşnică repejune. Iar noi, ne minunam şi tremuram, temându-ne, ca nu cumva să moară. Iar el, mergea înnotând, şi a sosit la celălalt mal, pe o piatră, şi s-a îmbrăcat în hainele sale şi a făcut de acolo spre noi semn de închinăciune. Şi, luând blagoslovenie, s-a dus alergând. Iar noi am rămas, mirându-ne şi înspăimântându-ne, de puterea faptei cele bune, că, fără de primejdie, a trecut râul pentru ascultarea sa.
Întru această zi, Cuvântul Sfântului Andrei cel "nebun", despre moartea unui desfrânat.
Umblând oarecând, Sfântul Andrei, a întâmpinat pe un oarecare dregător, care trecea alăturea şi, cunoscându-i viaţa lui a scuipat spre dânsul, zicându-i: "Viclean, desfrânat, batjocoritorule al Bisericii, oare nu te prefaci tu că mergi la biserici şi zici: "Mă duc la Utrenie", şi tu umbli la lucrurile cele spurcate ale satanei? Nelegiuitule, cel ce la miezul nopţii te scoli şi mânii pe Dumnezeu, iată, acum a sosit vremea ta, ca să-ţi iei răsplătire după faptele tale. Au ţi se pare că te vei tăinui de înfricoşătorul şi atotvăzătorul ochi al lui Dumnezeu, Cel ce pe toate le vede?" Iar acela, auzind acestea, şi-a lovit calul său şi s-a dus, ca să nu se ruşineze mai mult. Iar după câteva zile, s-a îmbolnăvit dregătorul de o boală grea şi a început cu încetul, a se usca de pe el carnea lui, iar cei din casa lui îl purtau de la biserică la biserică şi de la doctor la doctor şi el nu avea nici un folos. Iar după puţin timp, nenorocitul acela s-a dus la munca cea veşnică. Pentru că, într-o noapte Sfântul Andrei a văzut, aproape de curtea lui, pe îngerul Domnului care era ca o văpaie de foc şi ţinea un toiag mare de văpaie, venind dinspre apus. Iar dacă a mers la acel bolnav, a auzit un glas de sus, zicând: "Bate-l pe acest batjocoritor şi urât sodomit şi, bătându-l, să-i zici aşa: "Mai vrei oare să faci păcate şi să spurci felurime de oameni? Sau, prefăcându-te a merge la Utrenie, vei mai merge oare la diavoleasca fărădelege?" Şi a început îngerul a-l bate pe el şi a-i spune lui cele poruncite. Şi se auzea glasul celui ce grăia şi bătaia toiagului, iar cel ce bătea era nevăzut. Şi aşa, fiind bătut, omul acela, a început a spune, vrând şi nevrând, fără ruşine: "De acum nu voi mai păcătui niciodată, miluieşte-mă!" Şi aşa, pedepsit fiind trei zile şi trei nopţi zicea: "Nu voi mai păcătui!" (fiindcă nu-şi dăduse încă sufletul).
Şi am scris aceasta, prietenii mei, auzind-o de la fericitul Andrei, spre folosul şi îngrozirea sufletelor noastre, ca, vieţuind în lumea aceasta, să ne păzim de vicleşugurile vrăjmaşului. Că nu se poate ascunde nimic de Dumnezeu, nici de Sfinţii Lui.
Întru această zi, Cuvânt al Sfântului Antioh, despre mânie.
Este bine foarte a se sili omul ca să-şi înfrâneze patima mâniei, să-şi sfărâme iuţimea sufletească, cu îndelunga răbdare şi cu blândeţea, cu rugăciunea şi cu smerenia. Că demonul mult împinge spre mânie pe omul cel ce voieşte să se mântuiască. Că ostenelile ce le adună omul, prin post şi prin rugăciune, prin priveghere sau prin slujbe, apoi într-un ceas şi le pierde, diavolul mâniei luând roada ostenelilor celor de mulţi ani. Şi, iată omul beat fără de vin! Drept aceea, de multă stăpânire are trebuinţă omul, că să-şi poată goni patima mâniei. Cel ce voieşte să vină la desăvârşire şi doreşte să se nevoiască cu duhovniceşti nevoinţe, unul ca acesta trebuie să fie străin de pornirea mâniei. Că duhul mâniei, şezând în inima noastră, orbeşte ochii cu întunecoase tulburări, încât nu mai putem câştiga nici cunoaşterea celor folositoare, nici aflarea înţelegerii duhovniceşti, nici sfatul cel bun. Că nu se cade nouă a ne purta cu mânie spre cei de o credinţă, fără numai spre păcatele şi spre gândurile cele rele, care se sârguiesc a ne întoarce pe noi din calea cea adevărată. Că pentru aceasta, şi la Proverbe se zice: "Leapădă mânia de la tine şi adu-ţi aminte că şi tu totdeauna mânii pe cel ce te-a făcut pe tine". Şi iarăşi zice: "Mânia pierde pe cei drepţi, iar cuvântul aspru ridică mânie. Şi mânia tatălui este fiul cel fără de minte, iar sluga înţeleaptă îmblânzeşte mânia omului". Şi iarăşi: "Grea este piatra şi nelesne de purtat nisipul, iar mânia celui fără de minte mai grea este decât amândouă". Şi a mai zis: "Potoleşte-ţi mânia, că ea este părintele diavolului!" Deci, nu se cade nouă, fraţilor, a ţine în inimă pe dracul cel cumplit, care ne duce pe noi la pierzare. Că precum apa se porneşte de furia vânturilor, asemenea şi mâniosul se tulbură de gândurile mâniei. Omul mânios este vier sălbatic. Văzându-se un mânios cu altul, încep a scrâşni din dinţi. Iar Iacov ne învaţă pe noi, zicând: "Să fie tot omul grabnic a auzi şi zăbavnic a grăi. Că mânia omului nu lucrează dreptatea lui Dumnezeu". Iar Pavel zice: "Nu vă răzbunaţi singuri, iubiţilor, ci să lăsaţi loc mâniei lui Dumnezeu." Şi iarăşi: "Toată amărăciunea, mânia şi hula să se lepede de la voi, împreună cu toată răutatea". Asemenea, şi David: "Părăseşte mânia şi lasă iuţimea". Iar îndreptătorul sufletelor noastre, Domnul, ne învaţă pe noi, zicând: "Tot cel ce se mânie asupra fratelui său în zadar, vinovat este judecăţii, iar cel ce va zice fratelui său nebune, vinovat este de focul gheenei". De care să ne rugăm ca să ne izbăvească milostivul stăpân, Hristos, Dumnezeul nostru, Căruia Se cuvine slava, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, acum şi pururea şi în vecii vecilor ! Amin.
Sursa:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu