Luna decembrie în 18 zile: Pomenirea Sfântului Mucenic Sebastian şi a celor împreunã cu dânsul Zoe, Tranchilin, Nicostrat, Claudiu, Castor, Tiburtie, Castul, Marcelin, şi Marcu (+288).
Aceştia au fost pe vremea împărăţiei lui Diocleţian şi Maximian (284-305). Dintre toţi, Sfântul Sebastian era unul din sfetnicii împărăţiei. S-a născut în Galia, dar a crescut la Milano, de unde se şi trăgea neamul său. A cunoscut din copilărie, pe Hristos şi, măcar că intrase în armata împărătească şi era comandant al ostaşilor din Roma, în ascuns a rămas ucenic înfocat al Domnului. Gândul lui era să ajute ucenicilor să mărturisească credinţa, la ceasul greu al chinurilor. Aşa a făcut el mai întâi cu cei doi fraţi Marcelin şi Marcu. Că, răbdând ei multă vreme la închisoare, şi puşi fiind la tot felul de chinuri, se hotărâse să li se taie capetele. Dar părinţii lor, Tranchilin şi Marcia, păgâni fiind, aproape că i-au înduplecat pe ei, cu lacrimile lor, să se lepede de credinţa în Hristos. Acestea auzind, Sfântul Sebastian, prin cuvântul său şi prin puterea minunii ce s-a făcut prin el atunci, că a vindecat de muţenie pe Zoe, femeia lui Nicostrat, scriitorul împărătesc, fiind ea de şase ani mută, i-a întors pe toţi să stea cu bărbăţie în credinţă, în faţa chinurilor. Şi s-au plecat a crede în Hristos, Nicostrat şi femeia lui, Zoe. Şi fericitul Sebastian îi învăţa că datori sunt să fie prieteni împăraţilor, dar în ascuns, fiecare din ei să fie creştini desăvârşiţi. Şi s-au botezat atunci, prin Sfinţii Policarp, preotul şi prin fericitul Sebastian, ca la şaizeci de ucenici, între care Tranchilin şi Marcia, părinţii Sfinţilor Marcelin şi Marcu, Claudiu eparhul şi copiii lui, Hromatie, eparhul Romei şi fiul său Tiburtie ş.a. Şi era atunci episcop în Roma fericitul Gaius. Şi se adunau creştinii, pentru Sfintele Taine, în casa lui Castul, dregător împărătesc, fiind şi acesta creştin, în taină, împreună cu cei ai casei sale. Şi, fericitul Gaius, episcopul, a hirotonit diaconi pe fraţii Marcelin şi Marcu şi pe Tranchilin tatăl lor, l-a sfinţit preot, iar pe fericitul Sebastian, ca unul ce purta haine ostăşeşti, l-a făcut apărător al Bisericii. Şi, pornindu-se prigoană împotriva creştinilor, atunci au fost prinşi Nicostrat, Claudiu, Castor, Tiburtie, Castul şi Zoe şi în multe feluri chinuindu-i, şi-au dat sufletul. Deci, şi Tranchilin preotul a fost ucis cu pietre la mormântul Sfântului Pavel Apostolul, iar feciorii săi, diaconii Marcelin şi Marcu, au murit spânzuraţi cu capul în jos şi străpunşi de lănci. Iar fericitul Sebastian, fiind chemat de Diocleţian şi mărturisind credinţa în Hristos, din porunca împăratului a fost luat ca ţintă şi ostaşii au tras cu săgeţi în tot trupul lui; şi, fiind el încă viu, i-au zdrobit trupul cu toiege şi aşa, tăiat în bucăţi, şi-a dat sufletul la Dumnezeu. Şi se află sfintele lui moaşte în catacomba Sfântului Sebastian din Roma, până în ziua de astăzi.
Întru aceastã zi, pomenirea celui între Sfinţi Pãrintelui nostru Modest, arhiepiscopul Ierusalimului(+634).
Acesta s-a născut din părinţi creştini numiţi Eusebie şi Teodula, în cetatea Sevastiei. Deci, fiind maica sa stearpă, li s-a dat lor ca fiu, prin rugăciunea părinţilor lui, pe acest mare creştin, după patruzeci de ani, de la însoţirea lor. Deci, după ce s-a născut acesta, a fost pârât tatăl său la Maximian că este creştin. Şi, fiind legat, a fost dus la închisoare. Despre aceasta, fiind înştiinţată Teodula, femeia sa, s-a dus şi ea la închisoare, împreună cu fiul ei. Iar acolo, în închisoare aflându-se, s-au rugat amândoi lui Dumnezeu şi aşa şi-au dat sufletele lor în mâinile Sfinţilor Îngeri şi aşa s-au făcut mucenici, după voinţă şi dorinţă. Şi aflându-i păzitorii temniţei morţi, iar pe copil viu, între cei doi, luându-l pe el, l-au dus la Maximian. Copilul era de cinci luni atunci. Iar Maximian, văzându-l pe el curat şi frumuşel, l-a dat la unul din oamenii palatului, ca să-l crească cu osârdie, spre a se face vrednic de slujbă lui Zeus. Deci, fiind crescut lângă omul acesta, fericitul Modest a aflat că părinţii lui au murit la închisoare pentru Hristos. Iar când a ajuns vârsta de treisprezece ani, atunci a aflat pe un creştin, de la care a învăţat credinţa şi, cu tot sufletul, s-a apropiat şi s-a lipit de ea. Se mâhnea, însă, că trăia împreună cu păgânii. Şi, odată, când Maximian a poruncit ca tot poporul să aducă jertfă zeilor, Sfântul s-a dus la mormântul părinţilor săi şi-i ruga pe ei să fie eliberat din mâinile păgânilor şi să se învrednicească de Sfântul Botez. Deci, aflându-l pe el un argintar, ce era din Atena, l-a luat şi l-a dus în acest oraş, unde l-a înfăţişat arhiereului. Şi, acolo, învăţând credinţa mai cu dinadinsul, s-a şi botezat. Iar când se boteza Sfântul, s-a întâmplat minune preaslăvită, că s-a văzut un stâlp de foc pogorându-se din cer şi care-şi avea reazemul pe capul celui ce se boteza. Acesta, după botez, numai cu rugăciunea şi cu atingerea mâinii, a vindecat pe fratele argintarului de o boală grea; asemenea, a vindecat şi un îndrăcit. Apoi, argintarul şi femeia lui au murit şi, în testamentul lor, a fost trecut, împreună cu fiii lor, şi Sfântul acesta, ca moştenitor al averii lor. El însă, dăruind partea sa de moştenire fiilor argintarului, s-a dus în locurile cele mai adânci al pustiului şi, acolo, petrecea viaţa sa pustniceşte. Iar fiii argintarului, nerăbdând din invidie să vadă pe Sfântul cinstit de către toţi, când s-au dus la târg pentru neguţătorie, au înduplecat şi pe Fericitul Modest să meargă împreună cu ei. Şi, acolo ducându-se, l-au vândut pe Sfântul, ca rob la un răucredincios, de la care a suferit multe necazuri, vreme de şapte ani. Însă, Sfântul, prin fierbinte şi stăruitoare rugăciune, a izbăvit pe stăpânul său de înşelăciunea relei credinţe şi l-a înduplecat pe el ca să creadă şi să se boteze. Încă, pătimind el de o grea boală, l-a făcut şi sănătos. Iar, după ce a murit stăpânul său, s-a dus Sfântul la Ierusalim, ca să se închine purtătorului de viaţă Mormânt şi, de acolo, a plecat la muntele Sinaiului, unde, retrăgându-se şi numai la Dumnezeu căutând, multe minuni a făcut. Deci, murind atunci patriarhul Ierusalimului, din dumnezeiască iconomie, a fost hirotonit patriarh al Ierusalimului, Sfântul Modest, având el, atunci, cincizeci şi nouă de ani. Şi a făcut încă multe minuni, arhiereu fiind. Aşa, unui om din Ierusalim îi piereau vitele, pentru că apa fântânii din care beau era otrăvită de un şarpe, prin lucrarea diavolului. Şi Sfântul, mergând la acea fântână, şi vitele pierite le-a înviat şi pe şarpe l-a omorât, iar pe diavolul l-a făcut să se arate înaintea tuturor celor ce stăteau de faţă. Şi se jura diavolul, că nu se va mai apropia vreodată de locul acela, unde ar fi chemat numele Sfântului Modest. Acest Sfânt nu săvârşea niciodată răul. Că, iată, fiii argintarului, care l-au vândut pe el, s-au dus la Ierusalim, fără să ştie ei că cel de ei vândut se află acolo patriarh. Iar cel ce niciodată nu pomenea răul, Sfântul Modest, nu numai că nu i-a pedepsit pe ei, pentru răul ce-i făcuseră lui, ci, dimpotrivă, i-a primit cu dragoste, i-a găzduit cu osârdie şi le-a făcut bine cu dărnicie. Deci, aşa vieţuind cu sfântă cuviinţă, fericitul a trăit nouăzeci şi şapte de ani, şi a fost patriarh treizeci şi opt, după care s-a mutat la veşnicele locaşuri.
Întru aceeaşi zi, cuvânt din Pandoc, despre buna grãire.
Cuvintele cele bune, din comoara cea bună a inimii ies. Iar dacă cineva nu-şi va curăţi inima sa de cuvintele cele rele, acela nu poate să grăiască bine de la sine. Că, măcar că i se pare lui a grăi ascultătorilor, cuvintele lui nu sunt primite, ci lepădate, fiindcă nu au darul Sfântului Duh. Deci, cel ce vrea ca să folosească cuiva prin cuvinte, să ceară mai întâi, de la Dumnezeu binecuvântare spre deschiderea gurii sale, precum şi Isaia grăieşte: "Domnul mi-a dat mie limba şi învăţătura ca, adică, să ştiu vremea când se cade a grăi cuvântul." Şi zice: "Ascultaţi-mă pe mine, ca să vieze întru bunătăţi sufletul vostru." Iar la Pilde zice: "Faguri de miere sunt cuvintele cele bune, iar dulceaţa lor este vindecarea sufletului. Şi cel ce le-a cunoscut pe ele, cu lucrul este aflător de bunătăţi şi va iubi gurile celor ce grăiesc cuvinte bune. Că buzele cele dulci acopăr inima cea mâhnită." Şi iarăşi a zis: "Cuvântul cel aspru deşteaptă mânie, iar limba celor înţelepţi învaţă cele bune." Şi iarăşi: "Din gura drepţilor picură înţelepciune, iar gura celor smeriţi învaţă a mulţumi." Şi iarăşi: "Din roada buzelor, sufletul omului se va sătura de bunătăţi şi, după cuvântul gurii lui, i se va răsplăti. Pentru că buzele cele adevărate îndulcesc mărturia şi, cei ce vor să fie în pace, se vor veseli." Iar David zice: "Răspuns-a inima mea cuvânt bun". Şi tot el: "Domnul va da cuvânt celor ce binevestesc cu putere multă." Şi iarăşi: "Doamne, buzele mele vei deschide şi gura mea va vesti lauda Ta." Încă scrie şi Pavel, zicând: "Cuvântul vostru totdeauna să fie cu dar, dres cu sare, ca să ştiţi cum se cade, fiecare din noi să răspundem". Şi către romani zice: "Am dorit să vă văd pe voi, ca să vă dau vouă oarecare dăruire duhovnicească, ca să va întăriţi voi şi ca să vă mângâiaţi cu credinţa cea împreună cu noi". Şi iarăşi: "Rogu-vă, dar, pe fiecare din voi, mângâindu-vă, cu vrednicie să umblaţi înaintea lui Dumnezeu." Iar celui ce i se pare că a luat darul învăţăturii, să vorbească, dar cu smerită înţelepciune. Ca, zidindu-i pe alţii, pe sine să nu se osândească, adică, precum ca cel ce a ascuns talantul. Iar cel ce nu a luat un dar ca acesta de la Dumnezeu, să tacă, deci, şi să nu scoată cuvânt deşert din inima sa, ca să nu audă vreodată acest cuvânt: "Iar păcătosului i-a zis Dumnezeu: "Pentru ce propovăduieşti poruncile Mele şi porţi legea Mea în gura ta, că tu urăşti aşezământul Meu şi cuvintele Mele le nesocoteşti". "Că omul cel bun, a zis Domnul, din comoara cea bună a inimii sale (adică din Duhul Sfânt) scoate cele bune. Întru Iisus Hristos Domnul nostru, a Căruia este slava, acum şi pururea şi în vecii vecilor ! Amin.
Întru aceeaşi zi, Sfântul Daniil Sihastrul.
Acest cuvios părinte s-a născut din părinţi dreptmăritori creştini într-un sat nu departe de Rădăuţi. Din copilărie cuprins de o deosebită râvnă către cele duhovniceşti a părăsit casa părintească şi a trăit o vreme în obştea cuvioşilor părinţi de la biserica Sfântul Nicolae din Rădăuţi, nevoindu-se la sporirea credinţei şi a faptelor bune, iubind foarte mult rugăciunea şi privegherile de toată noaptea. Îmbogăţindu-se în cunoştinţele teologice din citirea cărţilor de slujbă şi din Sfinţii Părinţi, arătând ascultare şi smerenie în toate cele încredinţate de stareţul acestei sfinte obşti călugăreşti de la Catedrala din Rădăuţi, a primit chipul îngeresc al vieţii călugăreşti, cu numele de David. Râvna spre şi mai multe nevoinţe duhovniceşti l-a mânat la mănăstirea Sfântului Lavrentie, aproape de satul Laura de astăzi. În acest loc de sihăstrie, ziua lucra împreună cu toţi ostenitorii sfintei mănăstiri, iar noaptea, în chilia sa, petrecea în necontenită rugăciune şi priveghere. Cunoscându-i râvna şi simţindu-i dorinţa neîncetată după Dumnezeu, la sfatul părintelui său duhovnicesc, stareţul acestei Lavre i-a dat schima cea mare, primind numele de Daniil. Nu după multă vreme de la primirea stării de schimnic, cu binecuvântarea stareţului său, se retrage în locurile tainice ale codrului, lângă pârâul cu numele Viteu, localitatea Putna, unde cu ajutorul ciobanilor şi al altor iubitori de viaţă duhovnicească şi-a săpat într-o stâncă o chilie pe care o vedem şi astăzi, nu departe de Mănăstirea Putna. Cunoscut ca mare nevoitor şi stăruitor în rugăciune, Cuviosul Daniil este cercetat de foarte mulţi credincioşi spre a-i cere sfat şi îndrumare de învăţătură şi trăire creştinească şi a se ruga lui Dumnezeu pentru vindecare de bolile sufleteşti şi trupeşti. Un alt loc unde a sihăstrit Cuviosul Daniil este şi stânca Şoimului, lângă Voroneţ, unde, de asemenea, era căutat de credincioşi pentru folosul lor duhovnicesc. Între nenumăraţii săi fii duhovniceşti care-l cercetau adesea, pomenim pe dreptcredinciosul voievod Ştefan cel Mare, aşa cum arată cronicile şi multe alte însemnări din paginile de istorie a neamului şi Bisericii noastre strămoşeşti. Cuvintele încrustate pe piatra de mormânt a cuviosului Daniil, pusă de Dreptcredinciosul Voievod Ştefan cel Mare: "Acesta este mormântul părintelui nostru David, schimnicul Daniil", arată legătura duhovnicească a fiului cu părintele său duhovnicesc. De aici şi rânduiala statornicită de Biserica noastră ca aceşti doi mari bărbaţi preaiubitori de Dumnezeu să fie cinstiţi deopotrivă ca unii care au fost uniţi în rugăciune, în credinţa curată şi în iubirea de Biserică şi de neam. După îngroparea sa, în biserica mănăstirii Voroneţ, unde a povăţuit multă vreme pe ostenitorii acelei obşti, Sfântul Cuvios Daniil a fost şi este cinstit ca părinte duhovnicesc, pomenit fiind împreună cu Sfântul şi Marele Mucenic Gheorghe, ca ocrotitori ai acelei Sfinte Mănăstiri. La mormântul său străjuieşte un sfeşnic cu lumânare aprinsă, iar credincioşii vin continuu spre a primi binecuvântare şi ajutor duhovnicesc, dobândind vindecări de bolile sufleteşti şi trupeşti, aşa cum se arată în diferite scrieri până în vremea noastră. Chipul Cuviosului Părinte Daniil Sihastrul este zugrăvit alături de cel al Mitropolitului Grigore Roşca, alt fiu duhovnicesc al său, pe peretele exterior al Bisericii Voroneţ, deasupra uşii de intrare, pe latura de sud a acesteia. Pe pergamentul pe care Cuviosul Daniil îl ţine în mână stă scris: "Veniţi fraţilor, de mă ascultaţi, învăţa-vă-voi frica Domnului...". Această frică de Dumnezeu, care este începutul înţelepciunii, să ne călăuzească în toate zilele vieţii noastre cu rugăciunile Sfântului Cuviosului Părintele nostru Daniil Sihastrul. Amin.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu