Rugăciune...

Sfinte Ierarhe Ioan Maximovici Arhiepiscop de Shanghai, Bruxelles şi San Francisco şi Sfinte Părinte Iosif cel Nou de la Partoş, mitropolit şi ocrotitor al Timişoarei şi a tot Banatul, făcătorule de minuni şi Sfântă Preacuvioasă şi Multmilostivă Maică Parascheva ocrotitoare a Moldovei şi a tuturor românilor rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi !

Cuviosul Paisie Aghioritul Ultimii Ani din Viața Pământească

Sursa: https://www.youtube.com/watch?v=TQwzZbJbUco#t=3029

Viaţa Cuviosului Paisie Aghioritul - Partea I - Film rusesc subtitrat.

Sursa: https://www.youtube.com/watch?v=lLUYP8N5XjU

Viaţa Cuviosului Paisie Aghioritul - Partea II-a - Film rusesc subtitrat.

Sursa: https://www.youtube.com/watch?v=WpWemaobFog

Profeţia Cuviosului Paisie Aghioritul despre al treilea război mondial

Sursa: http://www.youtube.com/watch?v=Ldo58VsYbF8

marți, 30 august 2011

Proloagele din 30 august







Luna august în 30 de zile: pomenirea celui dintre Sfinţi, Părintele nostru Alexandru, patriarhul Constantinopolului(+340).
Sfantul Alexandru a fost episcop pe vremea marelui imparat Constantin (313-337) si a Sfantului Mitrofan, intaiul patriarh al Constantinopolului. Si era Sfantul Alexandru barbat cu multa ravna, si impodobit cu o minunata intelepciune si cu fapte bune. Cand s-au adunat la Niceea Sfintii Parinti, la cel dintai Sinod, a toata lumea (325), patriarhul Mitrofan, neputand merge, din pricina batranetilor, pe acest Sfant Alexandru l-a trimis in locul lui, ca marturisitor al dreptei credinte. Si a dovedit acolo multa pricepere impotriva ratacitei invataturi a lui Arie, incât, de mult folos au fost indrumarile date de el pentru statornicia adevarurilor dreptei credinte. Iar, cand, dupa moartea Sfantului Mitrofan, Sfantul Alexandru a fost inaltat patriarh al Constantinopolului, el a pastorit cu parinteasca grija turma lui Hristos, ce i-a fost incredintata, fiind un bun si neadormit pastor, impotriva lupilor eretici si pagani si chiar impotriva imparatului din vremea sa, Constantiu, fiul marelui Constantin, care se lasase inselat de uneltirile partasilor lui Arie. Si asa, dupa o lunga viata de lupte si ravna, pentru apararea credintei, cand anii sai au ajuns la 98, Sfantul Alexandru s-a mutat, cu pace, catre Domnul.




Întru această zi, istorisire din viaţa şi ostenelile Cuviosului Părintelui nostru Hristofor.
Spunea Parintele nostru Teodul, despre acest Cuvios barbat: "Eu, zicea, m-am calugarit in manastirea Sfantului Teodosie si am aflat acolo un staret mare, cu numele Hristofor, roman de neam. Deci, intr-o zi, m-am inchinat lui, zicand: "Fii bun parinte, de-mi spune mie lucrurile tale din tinerete." Si staretul, cunoscand ca pentru folos l-am intrebat, mi-a spus mie, zicand: "Eu, fiule, dupa ce m-am lepadat de lume si m-am facut calugar, ma indeletniceam, in toate zilele, cu slujbele, iar noaptea intram in pestera, pentru rugaciuni, acolo unde fusese Sfantul Teodosie si alti Sfinti Parinti. Iar, cand ma pogoram, ma inchinam lui Dumnezeu pe fiecare treapta, facand o suta de metanii. Si toate treptele sunt optsprezece la numar. Apoi, daca intram inauntru, ma inchinam si faceam rugaciuni. Iar, dupa ce toca de Utrenie, ieseam, indata, la slujba mea. Inca si post castigam pe langa aceasta. Si le-am facut pe toate timp de unsprezece ani, cu infranare si in saracie si in ascultare si intru trupeasca osteneala. Iar, odata, vrand eu sa intru in pestera, am vazut-o toata plina de candele; si unele ardeau, iar altele nu ardeau. Deci, am vazut doi barbati, cu chipuri albe, umbland si ingrijind de candele. Iar eu le-am zis: "De ce va ingrijiti de candelele acestea si nu ma lasati pe mine sa intru, ca sa ma rog?" Iar ei mi-au zis: "Ava, acestea sunt candelele celor ce se ostenesc pentru Dumnezeu." Eu am zis: "Pentru ce unele ard, iar altele nu ard?" Aceia mi-au raspuns mie: "Ale celor ce slujesc bine lui Dumnezeu, acelea ard, iar, ale celor lenesi, nu ard". Apoi am zis: "Oare, candela mea arde, sau nu?" Ei mi-au zis: "Osteneste in rugaciuni catre Dumnezeu si o vom aprinde pe ea." Eu, iarasi, am zis: "Dar cele ce le-am facut până acum, de ce le-am facut?" Si, de acest cuvant, ma minunam, apoi, intorcandu-ma, n-am mai vazut pe nimeni. Dupa aceea, am zis in sinea mea: "O, Hristofor, de mai multa osteneala iti este tie trebuinta." Iar a doua zi, m-am dus la muntele Sinai, neluand nimic, in afara de hainele in care eram imbracat. Si am petrecut acolo cincizeci de ani. Dupa aceea, mi-a venit mie un glas, zicandu-mi: "Hristofor, sa mergi in viata de obste, unde te-ai ostenit bine pentru Dumnezeu, ca, acolo, sa te odihnesti, impreuna cu parintii tai." Deci, acestea spunandu-mi mie, Hristofor si-a dat sufletul său Domnului si a fost pus in pestera".
Iarăşi, acelasi Parinte Teodul, despre acelasi ava Hristofor, intr-o alta vreme, mai inainte de mutarea sa, ne-a spus noua aceasta: "Intr-una din zile, am iesit din manastirea mea, la sfanta cetate a Ierusalimului, ca sa ma inchin si sa sarut Crucea Domnului, cea de viata facatoare. Si, cand am fost acolo si m-am inchinat, si acum ieseam, am vazut pe un oarecare frate stand in usile din mijlocul bisericii, nici intrand, nici iesind, si am vazut doi corbi, zburand fara de frica, aproape pe dinaintea fetei lui si cu aripile amenintand faţa celuia si nelasandu-l pe el sa intre. Si am inteles eu, ca demoni sunt corbii aceia. Si am zis catre cel ce sta: "Spune-mi mie, frate, pentru ce stai in mijlocul usilor si nu intri?" Iar el mi-a zis mie: "Iarta-ma parinte, ca sunt oprit de ganduri. Si un gand imi zice mie: "Mergi si te inchina cinstitei Cruci si o saruta pe ea." Iar, alt gand imi zice: "Ba nu, ci mergi, mai intai, si-ti savarseste lucrul tau, si, la alta vreme venind, te vei inchina." Iar eu, auzindu-le pe acestea, zicea Sfantul Hristofor, l-am luat pe el de mână si l-am dus in biserica. Si indata s-au dus corbii aceia de la dansul. Si, asa, l-a facut pe el sa se inchine cinstitei Cruci si Preasfantului Mormant al Domnului si l-am slobozit sa mearga cu pace. Acestea mi le-a spus mie Cuviosul Hristofor, zicea Teodul, de vreme ce ma vedea pe mine indeletnicindu-ma mult cu lucrurile manastiresti, iar de rugaciuni neingrijindu-ma, ca sa stiu ca se cuvine a cinsti, mai intai, pe cele duhovnicesti si, numai dupa aceia, a săvârşi slujirile cele trupesti". Si acestea auzindu-le, fericitii Parinti Ioan si Sofronie, le-au scris, spre folosul celor ce le citesc si le asculta si spre slava lui Hristos, Dumnezeului nostru.






Întru această zi, cuvânt pentru cei ce doresc arhierii şi egumenii.








Pierit-a pomenirea lui cu sunet, graieste Proorocul David, adica, a pierit pomenirea omului celui trupesc si iubitor de dulceata, cu sunetul lumii trecatoare. Nu pofti, iubitorule de marire desarta, sa te sui la vrednicie inalta, pentru ca de smerenie este mare nevoie. Ca stim pe multi mari si tari, a caror pomenire, astazi, nu se mai face. Pentru ce, dar, te trufesti in desert, nevoindu-te sa poruncesti altora si ca sa ai cinste si marire in lumea aceasta? N-au fost, oare, altii, inainte de tine, cu aceasta vrednicie, si impodobiti cu această înaltă slujire, unde doresti si tu sa te inalti si pe care lumea nu numai ca nu-i pomeneste acum, dar nici nu se gandeste la ei? Socoteste ce sfarsit au avut aceia, si ca tu vei pati asemenea. Ca lumea nu si-a schimbat obiceiul ei cel dintai. Ca trupurile lor s-au facut tarana, precum si tu, maine, te vei face. Nu cinsti fericirea pe care ti-o da lumea, in aceasta viata trecatoare, ci, in mintea ta, gandeste-te ce ti se va intampla, cand te vei duce din aceasta viata trecatoare si scurta. Si sa nu te insele cugetul, ca poti sa-i slujesti lui Dumnezeu mai placut, fiind la vrednicie si la treapta mai inalta, poftind episcopii, egumenii si alte dregatorii, decat in smerenie saracacioasa, cu gandul facerii de bine, parându-ţi că, aşa, vei putea face bunatatile mai lesne, adica, sa indreptezi pe calea mantuirii turma cea incredintata, cum se cuvine lui Dumnezeu, sau sa dai milostenie saracilor, sau alte multe faceri de bine sa savarsesti. Ci, acestea toate sunt cugete mandre, zburatoare in vazduh si mincinoase, cu inselaciune diavoleasca. Pentru ca, daca sarcina cea mica nu o poti purta, pe cea mare, cum o vei duce? Si cel ce nu este rob bun, nici domn bun nu poate fi. Cel ce nu a fost facator de bunatati, in ascultare, nici egumen, placut lui Dumnezeu, nu va fi. Ca ascultatorii cei buni nu poftesc niciodata cinste, cu voia lor. O, ticalosia ta, lume! La cate tocmeli nerusinate ai ajuns, ca sa dea cineva mii de galbeni, sa cumpere stapanii, egumenii si alte ispravnicii, cumparand ei neinteleptii, osanda lor vesnica. In vremile de demult, iubitorii de Hristos parinti nu voiau nicidecum sa ia vreo vrednicie, cu voia lor, ci, cu multa greutate, cu sila, ii puneau numai atunci cand ii vedea ca sunt vrednici. Iar voi, pentru mandrie, va nevoiti a incapea la cinste trecatoare. Spune-mi, o, iubitorule de marire, cat este de cinstit Pavel Tebeul, ca a lepadat cinstea lumii, stand in pustie 99 de ani si vietuind numai cu apa si cu finice. Tot asa, ava Marcu, care a impinit 95 de ani, in pustie, din care 30 de ani a mâncat pământ si de sete a baut apa din mare? Dar Ioasaf, imparatul Indiei, care, lasand imparatia, s-a dus in pustie, sihastrind treizeci si cinci de ani, cu Varlaam, traind numai cu apa si cu verdeturi? Si Alexie, numit "Omul lui Dumnezeu", care a petrecut saptesprezece ani inaintea curtii părintelui său, sărac, nestiut si defaimat de robi? Dar, pe cine lauda lumea? Oare, nu pe acestia? Pe cine lauda cetatile crestinesti si praznuiesc popoarele? Oare, pe imparatii cei slaviti si luminati? Oare, pe dregatorii cei viteji si purtatori de biruinta? Ori pe alti oameni bogati, care se infrumusetau, odinioara, cu bogatie si cu slava? Ba nu. Dar, pe cine? Pe cei simplii, nebagati in seama, saraci, desculti, adica pe Apostoli si pe cei care au lepadat lumea; pe ei, pe care, oarecand, lumea nu ii lua in seama, iar, acum, imparatii arhiereii si bogatii, cu sfanta teama, se inchina acestora. Si toti cati s-au despartit de lume, aceia, acum, primesc laudă si pe acestia ii pomeneste lumea. Că Dumnezeu Se proslaveste in cei ce-L proslavesc pe Dansul. Că mai lesne este sa-si mantuiasca cineva sufletul sau, decat sa ridice jugul tuturor pe umerii lui. Că datoria egumenilor si a celor din dregatorii este, mai mult decat toate, a păzi curatia si dreptatea; aceasta este marea lupta a celor mari si marea intrebare ce stă asupra lor, in ziua Judecatii. Dumnezeului nostru slava!
Sursa:

vineri, 26 august 2011

Proloagele din 26 august




Luna august în 26 de zile: pomenirea Sfinţilor Mucenici Adrian şi Natalia 
şi a celor împreună cu dânşii (+303 - 305).


Mucenicul Adrian şi soţia lui Natalia au fost din cetatea, Nicomidiei, pe vremea împărăţiei lui Maximilian Galeriu, la a doua înconjurare, pe care o făcea împăratul prin împărăţia sa, urmărind pe creştini. Dar, ajungând în Nicomidia şi intrând în capiştea idolească, împăratul s-a închinat necuraţilor zei, aducându-le spurcate jertfe, împreună cu toţi cetăţenii, după care a poruncit ca, pe cei ce cred în Hristos, să-i caute şi să-i aducă la chinuri. Şi s-a apropiat de mai-marele oştilor, un oarecare păgân, şi a zis: "Iată, creştinii s-au ascuns în peşteri şi eu i-am auzit acolo, în noaptea această, citind şi rugându-se Dumnezeului lor." Deci trimiţând ostaşi au prins douăzeci şi trei de bărbaţi creştini, ascunşi în peşteri şi, legându-i în lanţuri, i-au adus în cetate ca să-i înfăţişeze înaintea împăratului. Dar, acolo, mărturisind că sunt creştini, Sfinţii Mucenici au fost crunt bătuţi de ostaşi, iar împăratul a poruncit ca numele şi cuvintele lor să fie scrise în cartea de judecată. Şi, pe când se făcea scrierea numelui lor, Adrian, un bărbat cinstit dintre mai marii curţii şi care ţinea încă de păgânătate, i-a întrebat: "Pentru ce, fraţilor, răbdaţi aceste nesuferite şi grele patimi?" Şi, răspunzând ei, au zis: "Ca să dobândim bunătăţile ce sunt pregătite de Dumnezeu celor ce pătimesc pentru El, pe care nici auzul nu le poate să le audă, nici cuvântul să le povestească." Deci, Adrian, acestea auzindu-le, umilindu-se din dumnezeiescul dar, a zis, către scriitori, să scrie şi numele lui, cu creştinii, arătând că este bucuros să moară şi el, împreună cu dânşii. Deci, scriindu-l, l-au băgat în fiare şi în închisoare. De acest lucru aflând, Natalia, femeia lui, la început s-a îngrijorat, neştiind pricina întemniţării lui, dar, mai pe urmă, înştiinţându-se că pentru Hristos, l-au pus în lanţuri şi în temniţă, îndată, îmbrăcându-se în haine luminate, a alergat la temniţă şi, intrând înlăuntru, i-a sărutat cu bucurie lanţurile de pe grumaji şi-l fericea pentru sfântul îndemn ce a arătat şi-l învăţa să stea neclintit în chinuri şi-i ruga pe Sfinţii, cei ce erau împreună cu el, ca să se roage pentru el. Şi s-a întors Natalia la casa ei, după sfătuirea aceasta cu Mucenicul Adrian, care a încredinţat-o că-i va da de ştire, să vină, să vadă sfârşitul său. Şi era fericitul Adrian tânăr cu vârsta, având numai douăzeci şi opt de ani, şi nu trecuseră decât treiseprezece luni, de când se căsătorise cu Natalia. Deci, cu o zi înainte de întâlnirea cu tiranul, Adrian, dând plata păzitorilor, a ieşit şi s-a dus să dea el însuşi de ştire Nataliei, despre ziua sfârşitului său. Dar ea, văzându-l i-a închis uşa, gândind că el a fugit de chinuri şi s-a lepădat de Hristos şi-l mustra, făcându-l fricos şi iubitor de dezmierdări. Şi zicea: "Ce voi face eu, care m-am însoţit cu acest păgân? Nu m-am învrednicit de cinstea de a mă numi soţia unui mucenic că, iată-mă sunt o ticăloasă femeie, a unui bărbat lepădat de Dumnezeu" Iar fericitul Adrian, stând, bătea în uşă, zicând: "Natalia, doamna mea, deschide, căci n-am fugit de chinuri. Eu am venit, precum ţi-am făgăduit, să te iau, ca să vezi sfârşitul nostru, chezăşuind Mucenicii pentru mine, şi trebuie să fiu acolo, la ceasul hotărât." Acestea auzindu-le, Natalia, îndată, i-a deschis uşa cu bucurie şi, îmbrăţişându-se, s-a dus cu el la tiran. Şi, intrând în temniţă, Natalia săruta lanţurile Sfinţilor şi ştergea cu pânză curată, rănile lor, aducându-le pe cât se putea, uşurare durerilor. Deci, adus fiind Sfântul Adrian la împărat şi mărturisind pe Hristos, că este Dumnezeul Cel adevărat, l-au pus cu faţa în jos, l-au bătut cu toiege şi, întorcându-l cu faţa în sus, atât a fost bătut pe pântece, încât i se vedeau şi măruntaiele; după aceea, i-au tăiat mâinile şi picioarele. Şi, fiind el în temniţă împreună cu ceilalţi Sfinţi, s-a înştiinţat împăratul că cei legaţi au slăbit cu totul şi sunt aproape de moarte. Atunci a dat poruncă să se aducă în temniţă o nicovală şi un ciocan de fier, ca să le zdrobească fluierele şi mâinile şi aşa să moară. Acestea văzându-le, Natalia îi rugă pe ucigaşi să înceapă cu Adrian. Şi, ucigaşii ascultând-o, ea îl rugă pe Adrian să rabde cu tărie. Şi, îndată, din acea durere mare, Sfântul Adrian şi-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu. Deci, poruncind necuratul împărat ca trupurile Mucenicilor să se dea focului, fericita Natalia a ascuns, în taină, mâna bărbatului ei, ca să nu fie aruncată în foc. Dar, stingându-se focul de un potop de ploaie cu tunete şi fulgere înfricoşătoare, unii slujitori ai stăpânirii au fugit, în timp ce alţii mureau ucişi de trăsnete. Iar, un om credincios, anume Eusebiu, luând moaştele Sfinţilor, şi punându-le într-o corabie mică, le-a dus la Arghiropol şi le-a aşezat într-o biserică, aproape de Vizantia. Acolo, mergând, mai pe urmă, Natalia şi-a dat sufletul lui Dumnezeu, sfârşindu-şi alergarea ei cea muceniceasca şi fără de sânge, ca una ce a pătimit mult, slujind pe Mucenici şi fugind din casa ei, pentru întreaga curăţie. Şi a fost îngropată lângă moaştele Mucenicilor.


Întru această zi, cuvânt despre însurătoare şi despre desfrânare.
Veniţi, voi, cei cu minte, şi pricepeţi, că deschizându-vă auzul, ascultaţi cuvintele mele simple, pe care vi le grăiesc, spre folosul vostru, despre însurătoare şi despre desfrânare. Pentru că, zice Apostolul Pavel: "Cinstită să fie nunta întru toate, şi patul nespurcat" (Evr. 13, 4). Iar acestea auzindu-le, fraţilor, să luăm în inimi cele ce ni se grăiesc nouă spre folos, precum, iarăşi, acelaşi Apostol zice: "Cei ce nu pot să se înfrâneze, să se însoare şi să se mărite. Că, mai de folos este să se însoare omul, decât să fie desfrânat, pentru că, pe desfrânaţi îi va judeca Dumnezeu". Deci, dacă această judecată o propovăduieşte Apostolul, celor ce greşesc, înainte de însurătoare şi nu se pocăiesc, cu atât mai aspră este judecata celor ce îşi lasă soţiile şi se duc la altele. Însă, de vom fi vânaţi de diavolul, pentru aceste păcate, apoi, să le părăsim pe acestea şi să râvnim la viaţa bărbaţilor celor buni, că aceia au vieţuit după Lege şi, după Lege, au murit. Oare, Avraam n-a fost însurat? Şi tot aşa, Isaac şi Iacov şi alţi mulţi, pe care noi astăzi îi fericim şi îi cinstim? Însă ei, după lege au trăit, şi nu s-au apropiat decât de soţiile lor, nici n-au căutat la desfrânare, nici n-au fost desfrânaţi. Sau, nu ştiţi că mulţi, din Legea veche şi din Legea nouă, şi-au pierdut plata lor, pentru mulţimea femeilor, petrecând în desfrânări? Şi, însuşi Solomon, oare, nu din pricina mulţimii femeilor a pierit? Iar David, tatăl lui, care atât de mare prooroc şi împărat era, încât şi Sfântul Duh se odihnea întru dânsul, oare, n-a căzut prin acelaşi păcat, păcătuind cu Batşeba şi ucigând pe bărbatul ei? Dar chiar de au greşit, repede îndată au adus şi pocăinţa, nu cu buze împietrite, ci din adâncul inimii, făgăduind că, de acum, nu vor mai face acestea, ci vor plânge. Asemenea şi voi, să nu vă lăsaţi soţiile voastre, mergând la altele. Grăiesc vouă împăraţilor, bogaţilor şi tuturor stăpânitorilor, nu luaţi femeile de la bărbaţii lor, ca să vă însoţiţi cu ele, pentru că, prin aceeaşi lege, ca şi voi, s-au însoţit cu nunta şi la aceeaşi judecată vor sta înainte. Nici să nu luaţi cu sila fetele de la săraci, nici să batjocoriţi, ruşinând fecioare, pentru că vor striga acelea către Domnul şi le va auzi şi va trimite Dumnezeu mânia Lui peste voi, precum zice Ioan, marele Teolog: "Că şi cu o seceră va arde şi va secera pe păcătoşii de pe pământ" (Apoc. 14). Că, dacă ne vom petrece viaţa rău, aici, apoi, acolo, vom fi chinuiţi. Deci, ce răspuns vom da la înfricoşătoarea Judecată? Să ne temem fraţilor, de Judecătorul Cel puternic, Care nu se uită la faţa celui ce este judecat. Să părăsim iubirea de dulceaţă şi pofta cea rea şi să facem pocăinţă adevărată, curăţindu-ne prin milostenie. Şi, aşa, în toate zilele făcând, vom câştiga Împărăţia Cerurilor, pentru Iisus Hristos, Domnul nostru, Căruia Se cuvine slava, acum şi pururea şi în vecii vecilor ! Amin. 





Sursa:

joi, 25 august 2011

Proloagele din 25 august


[2508_bartolomeu.jpg]

Luna august în 25 de zile: aducerea cinstitelor moaşte ale Sfântului Apostol Vartolomeu, 
de la insulele Lipare, la cetatea Venenda

Sfântul Apostol Vartolomeu, numit şi Natanail, a fost unul din cei doisprezece Apostoli. El a propovăduit pe Hristos, o vreme, în Siria, împreună cu Sfântul Apostol Filip şi cu sora acestuia, Mariami, Fecioara, iar de la o vreme, a făcut lucrul Domnului singur. Pe când propovăduia în Asia Mică, suferind bătăi, temniţă, loviri cu pietre, pentru Stăpânul său, Sfântul Vartolomeu a întâlnit pe Sfântul Ioan, Apostolul cel iubit al Domnului, binevestind pe Hristos. Şi a fost întâlnirea aceasta, pentru dânsul, o duhovnicească mângâiere. S-a dus, apoi, în Frigia, şi, intrând în cetatea Ierapolei, propovăduia neîncetat pe Hristos în cetatea cea plină de idoli. Aici a deschis ochii cei trupeşti ai orbului Stahie, iar, prin propovăduire şi Sfântul Botez, i-a deschis ochii lui şi ochii cei sufleteşti. De aici, Apostolul Vartolomeu s-a dus în părţile Indiei şi a zăbovit acolo multă vreme. Deci, luminând pe toţi şi făcând biserici, le-a lăsat Evanghelia Sfântului Matei, pe care o purta cu el, tălmăcind-o în graiul lor. După ce Sfântul Vartolomeu a ieşit din India, s-a dus în Armenia cea Mare şi, tămăduind pe fiica împăratului de duhuri necurate, mulţi au crezut în Hristos, încât, până şi împăratul, cu toată casa lui, s-a botezat. Dar, uneltind, fratele împăratului l-a îndemnat pe acesta să piardă pe Vartolomeu, ca să aibă pace cu păgânii din cetate. Deci, găsind bun prilej, l-au prins pe Sfântul Apostol în cetatea Albana, din Armenia, l-au răstignit pe cruce, cu capul în jos, iar Sfântul pe cruce fiind, îi sfătuia să cunoască adevărul şi să se întoarcă, de la întuneric, la lumina cea adevărată a lui Hristos. L-au osândit, pentru aceasta, să-i jupoaie pielea de pe el, iar el răbda ca, într-un trup străin, binecuvântând neîncetat pe Dumnezeu. La sfârşit, dregătorul a poruncit să i se tăie capul.După sfârşitul mucenicesc al Sfântului Apostol Vartolomeu, cinstitul său trup a fost luat de credincioşi, care l-au pus într-o raclă de plumb şi l-au dus în cetatea Albana, din Armenia cea Mare, în care Sfântul lucrase. Acolo, sfintele lui moaşte, dând tămăduiri bolnavilor, mulţi necredincioşi se întorceau la Hristos. Deci, slujitorii diavoleşti, văzând minunile acelea, se mâniau pe cinstitele moaşte ale Apostolului. Deci, s-au adunat cu vrăjmăşie şi, luând racla de plumb, cu moaştele, le-au aruncat în mare, socotind că se vor duce în adânc şi li se va pierde urma. Şi au mai aruncat încă şi alte patru racle, cu moaştele altor Sfinţi Mucenici. Şi în loc să se afunde, raclele s-au făcut ca nişte luntrii, plutind pe apă, mai presus de fire. Iar, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, racla cu moaştele Sfântului Apostol Vartolomeu a ajuns în insulele Lipare. Toate acestea, descoperindu-se lui Agaton, episcopul insulelor Lipare, acesta a mers, cu clerul şi cu poporul, la malul mării, Şi, aflând racla cu moaştele Apostolului, s-au umplut toţi de mare bucurie, grăind: "Bine ai venit la noi, Apostole al lui Dumnezeu." Deci, luând racla cu moaştele, în laude şi în cântări, au dus-o la biserică. Şi se făceau vindecări bolnavilor, cu mirul ce curgea din cinstitele moaşte. Şi au petrecut sfintele moaşte, în insula aceea, mulţi ani, până pe vremea lui Teofil, luptătorul împotriva icoanelor, când saracinii au prădat insulele Lipare. Atunci, un om bogat, Sicard, din cetatea Venenda, pornindu-se din credinţa lui fierbinte în Sfântul Apostol, a tocmit nişte corăbieri din cetatea Amalfi, să ia sfintele moaşte şi să le aducă la dânsul, plătind cu îndestulare pentru aceasta. Deci, corăbierii aceia au luat din insulă acea dorită bogăţie duhovnicească şi s-au întors la ai lor. Iar, când Sicard a văzut, pe mare, apropiindu-se, moaştele Apostolului, a ieşit în corăbii cu episcopul şi cu poporul, în întâmpinarea lor, primind cu bucurie pe Apostolul lui Hristos. Şi, ducându-le în cetatea Venenda, le-au pus în biserica cea mare, alcătuindu-le praznic luminat. Şi, din acea vreme, s-a aşezat prăznuirea cinstitelor moaşte ale acestui Apostol, la 25 de zile ale lui august, zi în care aceste sfinte moaşte s-au adus în Venenda.






Sursa:
http://www.ortodoxism.ro/proloagele/august/Proloage25Aug.shtml
http://www.calendar-ortodox.ro/luna/august/august25.htm

marți, 23 august 2011

Proloagele din 24 august



[2408.jpg]


Luna august în 24 de zile: pomenirea Sfântului, 
sfinţitului Mucenic Eutihie (sec.I)

Tradiţia Bisericii păstrează pomenirea acestui Sfânt Eutihie, care avea ca patrie Sevastopolul Palestinei. Deci, auzind el de bunavestire a lui Hristos şi-a lăsat părinţii şi rudele şi s-a apropiat de ucenicul iubit al lui Hristos, adică de Sfântul Apostol Ioan, Cuvântătorul de Dumnezeu, şi, urmând obiceiurilor lui, învăţa de la el cereasca înţelepciune. Drept aceea, dezrădăcinând din temelie înşelăciunea idolească şi scoţând darul lui Dumnezeu, ca dintr-un izvor, se umplea de râvna apostolească. Asemenea, aflând şi pe Sfântul Apostol Pavel, l-a urmat şi pe el, ca steaua pe soare, ostenindu-se împreună cu el la propovăduirea Cuvântului şi răbdând bărbăteşte toate primejdiile. Pentru aceasta şi este numit el ucenic al celor doi Apostoli, deşi nu se afla în numărul celor şaptezeci. S-a cinstit, deci, cu numirea de Apostol, ca unul ce s-a ostenit cu cei mai mari Apostoli la bunavestire a lui Hristos şi ca unul ce a fost sfinţit, de dânşii, episcop, la slujirea Cuvântului şi la Jertfe. El a străbătut multe ţări, propovăduind pe Hristos, nu numai cu dânşii, ci şi singur. Dar, chiar şi singur, el avea împreună călător cu sine pe îngerul lui Dumnezeu, care îl întărea şi-i spunea dinainte cele ce aveau să i se întâmple. A suferit pretutindeni legături şi bătăi, dar pătimea cu bărbăţie, pentru Domnul său. Odată, fiind chinuit de foame în temniţă, o mână nevăzută i-a adus pâine şi l-a întărit într-atât, încât socotea chinurile ca nimic. I-au strujit trupul cu unghii de fier, dar sângele lui a îmbălsămat văzduhul, ca un nor de bună mireasmă. A fost aruncat în foc şi dat fiarelor, dar una din ele, grăind omeneşte măririle lui Hristos, i-a ingrozit pe toţi, cei ce priveau. Aşa, săvârşindu-şi nevoinţa alergării sale, Sfântul a fost dus legat de la Efes, în patria sa Sevastopol, din Palestina. Slujba sa din Minei pomeneşte că Sfântul s-a sfârşit prin tăierea capului cu sabia, luând de la Hristos cununa biruinţei.




Întru această zi, cuvânt din Pateric
Ne-a spus nouă fericitul Părintele nostru Luca: "Tânăr fiind eu, zicea, a murit un om bogat din ţara mea, şi l-au îngropat în mormânt. Şi, mergând eu la şcoală am văzut, într-un mormânt, stând un om pârlit cu totul, ca un tăciune, şi, chemându-mă, îmi zicea: "Eu am lăsat în testament scris, ca să se dea milostenie, pentru izbăvirea sufletului meu şi nu au dat nimic; deci, să le spui, să dea. Că de nu vor da, apoi aşa voi fi, precum mă vezi." Iar eu, copil fiind, de frică am fugit şi, din prostimea tinereţii mele n-am spus nimic, încât, acum, după atâţia ani, sunt judecat de cugetul meu." Acestea îmi spunea fericitul Părinte Luca, mitropolitul Anavaziei. Asemenea cu aceasta, ne-a spus şi un alt bătrân mare, un lucru înfricoşător, dar, mai ales, de folos. Că, adică, după ce a adunat fraţii şi a făcut mănăstirea, auzind de dânsul un frate al lui, după trup, a venit la el şi, călugărindu-se în mânăstire, şi-a sfârşit viaţa în multă lipsă de griji şi fără luare aminte. Iar stareţul, cu multă osteneală, purta grijă de dânsul. Şi mult se ruga lui Dumnezeu, ca să-i descopere lui cele despre fratele său adormit. Şi i s-a dat lui de a văzut sufletul aceluia în mâinile dracilor. Deci, după ce a văzut aceasta, a poruncit fraţilor să caute, cu de-amănuntul, în chilia fratelui său şi orice vor afla acolo, să ducă la stareţ. Şi această făcându-se, din purtarea de grijă a lui Dumnezeu, au găsit în faţa chiliei mulţi săraci şi scăpătaţi. Şi stareţul îndată a poruncit să împartă toate cele rămase săracilor, iar fraţilor din mânăstire le-a poruncit ca nimeni să nu ia ceva din acelea, de la mic, până la mare. Iar, după ce au făcut aşa, stareţul, iarăşi, a stat la rugăciune şi a văzut judecata lui Dumnezeu şi pe îngerii lui Dumnezeu luând îndrăzneală, din pricina milosteniei, şi stând împotriva dracilor celor necuraţi, pentru sufletul fratelui mort. Însă, un lucru foarte înfricoşător şi plin de multă spaimă trebuie să spunem. Că dracii cei necuraţi, cu mare glas, strigau către Dumnezeu, zicând: "Drept eşti, cu dreptate să judeci. Acest suflet al nostru este, că faptele noastre le-a făcut." Iar îngerii lui Dumnezeu grăiau împotriva lor zicând: "Dar, pentru el, milostenie multă s-a făcut şi scris este că bogăţia omului, folosită ca milostenie, este izbăvirea lui." Iarăşi, se împotriveau necuraţii draci, zicând: "Dar, el a dat milostenia aceea? Nu el, ci stareţul." Dar marele stareţ a răspuns, zicând: "Că adevarat, eu am facut milostenie, însă pentru sufletul lui am făcut-o." Deci, zicând acestea, îndată au pierit dracii cei necuraţi şi a rămas sufletul în mâinile îngerilor.




Sursa:
http://www.ortodoxism.ro/proloagele/august/Proloage24Aug.shtml
http://www.e-icoane.ro/index.php?categoryid=41&p2000_sectionid=25&p2000_imageid=1150

luni, 22 august 2011

Proloagele din 23 august


[2308_lup.jpg]


Luna august în 23 de zile: pomenirea Sfântului Mucenic Lupu (sec.III)
Sfântul Mucenic Lupu a trăit pe vremea împărăţiei lui Aurelian (270-275), şi era rob la un stăpân, dar liber pentru Hristos, în Care credea. Plin de râvnă dumnezeiască, Sfântul defăima pe zeii cei fără de suflet ai păgânilor. Pentru aceasta, păgânii închinători la idoli, umplându-se de mânie, s-au pornit împotriva lui cu săbiile scoase, iar Sfântul, stând în mijlocul lor, le propovăduia cuvântul lui Dumnezeu, plin de credinţă, de înţelepciune şi de darul lui Dumnezeu, că, voind ei să-l prindă, îi oprea puterea lui Hristos şi nu-i lăsa să se apropie de dânsul. Stând apoi departe, şi-au întins arcurile şi au început a trage în el cu săgeţile, că Sfântul era în mijlocul lor, ca o ţintă pentru săgeţi, dar nu-l nimereau, nici nu-l răneau. Deci, Mucenicul lui Hristos, fiind nebotezat, dorea Sfântul Botez, că nu voia să moară în mâinile chinuitorilor lui, ca un păgân. Drept aceea, s-a rugat lui Dumnezeu, şi, îndată, s-a vărsat din cer, ca o ploaie repede, apă peste dânsul, luând astfel de sus, baia cea dumnezeiască, încât se mirau păgânii, văzând aceasta. Deci, Sfântul Lupu s-a dat, după aceea, singur şi de bună voie, în mâinile păgânilor, ca un miel la junghiere, iar aceia, luându-l, l-au dus la dregătorul lor. Şi încerca dregătorul să-l amăgească, cu îmbunări,pe credinciosul rob al lui Hristos, făgăduindu-i că îl va slobozi din robie, dacă se va închina idolilor. Dar, neputând să-l amăgească, a poruncit să fie bătut cu beţe, fără cruţare. Făcându-i lui, apoi, şi alte feluri de chinuri şi de bătăi şi neputând să-l clintească din credinţă pe ostaşul lui Hristos, l-a osândit la tăierea cu sabia. Deci, plecându-şi capul, şi-a pus, astfel, sufletul pentru Hristos, Domnul nostru.



Întru această zi, viaţa Cuvioşilor Părinţilor noştri Eutihie şi Florentie (+540), arătată din cuvintele Sfântului Grigorie Dialogul
În hotarele Nursiei, vieţuiau împreună, în sihăstreasca pustietate, doi bărbaţi cu chipul monahicesc, unul cu numele Eutihie, iar altul Florentie. Deci Eutihie, aprinzându-se cu căldură de râvna dumnezeiască, se îngrijea nu numai de a sa mântuire, ci şi de a altora şi se sârguia să aducă multe suflete la Dumnezeu, prin cuvintele şi îndemnurile sale, cele de suflet folositoare, iar Florentie, în simplitatea lui, numai la sine luând aminte, îşi trăia viaţa lui în rugăciune. Şi nu departe de locuinţa lor, era o mânăstire, în care murise stareţul, iar monahii, adunându-se, au venit la Eutihie şi l-au rugat pe el, ca să le fie lor stareţ, în mănăstirea lor. Şi, ascultând rugămintea acelora, Eutihie a mers la ei şi a luat cârmuirea mănăstirii, iar, pe Florentie, l-a lăsat să trăiască la acel loc sihăstresc, ca să nu se pustiască biserica cea mică, pe care o aveau acolo. Deci, rămânând singur, Florentie se ruga Atotputernicului Dumnezeu, să-i dea ajutor, să poată trăi, fără supărare, în singurătatea aceea. Şi, într-o zi, după săvârşirea obişnuitelor rugăciuni, ieşind el din biserică, a văzut, în faţa uşii, un urs, cu capul plecat la pământ şi nearătând nimic din năravul său de fiară, ci, aievea, prin blândeţea lui, făcea să se înţeleagă că a venit, fiind trimis de Dumnezeu, spre ascultare şi spre slujbă. Deci, cunoscând aceasta, robul lui Dumnezeu Florentie a mulţumit Domnului, că i-a trimis un împreună vieţuitor ca acesta şi, fiindcă rămăseseră la chilia lui cinci oi şi nu era cine să le pască pe ele şi să le păzească, a poruncit ursului, zicându-i să meargă să mâie oile acelea la păşune şi să le pască, iar, la ceasul al şaselea, să se întoarcă, împreună cu ele. Şi a început fiara aceea să facă aceasta totdeauna, având grija păstoririi oilor, cea hotărâtă lui. Şi ursul, obişnuit, ca o fiară ce era, să mănânce carne, acum, flămând, păştea oile, biruindu-şi năravul lui de fiară. Şi când omul lui Dumnezeu voia să postească până la ceasul al nouălea, poruncea ursului, ca la ceasul al nouălea să se întoarcă cu oile. Şi aşa făcea fiara aceea. Iar când nu voia să flămânzească, până la ceasul al nouălea, ci, în ceasul al şaselea voia să mănânce, la acel ceas se întorcea şi ursul. Şi la toată porunca omului lui Dumnezeu se supunea fiara şi niciodată nu a greşit. Pentru că niciodată nu a venit la ceasul al nouălea, când îi poruncea să vină la ceasul al şaselea, şi nici la ceasul al şaselea, când îi poruncea să vină la al nouălea ceas. Pentru că Dumnezeu, pe fiara aceea, pe care a supus-o plăcutului Său, a înţelepţit-o ca să priceapă porunca stareţului, şi să facă voia lui. Şi, slujind aşa stareţului, multă vreme, a început, în părţile acelea, să se ducă vestea pretutindenea, despre omul lui Dumnezeu, Florentie. Şi toţi se mirau de minunea aceea, cum paşte fiara oile, slujind bătrânului. Dar diavolul, vechiul vrăjmaş, i-a pornit pe unii spre invidie. Pentru că el, când vede pe cei buni luminaţi cu slavă, atunci, îi prinde, prin invidie, pe cei ce sunt răzvrătiţi cu năravul şi cu viaţa, şi-i trage la pierzare. Deci, cu îndemnarea diavolului, patru monahi, din ucenicii fericitului Eutihie, s-au pornit cu pizmă mare asupra lui Florentie, zicând că stareţul lor nu făcea semne, iar Florentie, rămânând singur în chilia cea sihăstrească, se arăta slăvit prin atâtea minuni. Deci, ascunzându-se într-un loc pe unde mâna ursul oile la păşune, l-au ucis. Neîntorcându-se ursul la stareţ, la ceasul în care avea poruncă să se întoarcă, stareţul era la mare nedumerire, aşteptând până seara şi, nevăzând întoarcerea ursului cu oile, a început a se mâhni, că ursul, pe care se obişnuise a-l numi frate, nu s-a întors. A doua zi s-a dus la câmp, ca să caute fiara, împreună cu oile, şi, găsind pe urs ucis, s-a întristat foarte mult. Cercetând cu de-amănuntul, a aflat cine a ucis ursul, şi a început a plânge şi a se tângui, nu atât pentru moartea ursului, cât pentru răutatea sufletului celor patru fraţi. Şi, când a aflat ava Eutihie de necazul lui Florentie, l-a chemat pe el la sine, şi-l mângâia. Iar omul lui Dumnezeu, stând înaintea stareţului şi fiind cuprins de mare durere, a zis: "Nădăjduiesc spre Atotputernicul Dumnezeu, că acuma în viaţa aceasta, înaintea ochilor tuturor, cei care mi-au ucis ursul, deşi nu le făcuse nici un rău, să-şi ia răsplătire de la Domnul, pentru răutatea aceasta." Deci, acestea zicându-le plăcutul lui Dumnezeu, Florentie, îndată, după glasul lui au urmat faptele. Pentru că acei monahi s-au acoperit, de la Dumnezeu, cu lepră mare şi au putrezit toate mădularele lor şi cu rana aceea au şi murit. Şi aceasta făcându-se, omul lui Dumnezeu Florentie s-a înspăimântat mult, fiindcă a blestemat pe acei fraţi. Deci, n-a încetat a se tângui toată viaţa sa, pentru fraţii aceia, iar pe sine se numea ucigaşul lor sălbatic. Aceasta a făcut-o Dumnezeu, ca bărbatul acela simplu şi îmbunătăţit să nu mai îndrăznească, în orice fel de necaz, să arunce săgeata cuvântului de blestem asupra cuiva. Deci, vieţuind întru toate zilele vieţii sale, ca un mare plăcut al lui Dumnezeu, a trecut la viaţa cea nesfârşită. Asemenea şi Cuviosul Părinte Eutihie, păscând turma cea încredinţată lui, ani îndestulaţi, şi pe mulţi povăţuindu-i şi îndreptându-i la calea cereştii Împăraţii, s-a dus către Domnul. Deşi în viaţa sa el nu a făcut minuni, însă, după mutare s-a arătat făcător de minuni, Domnul preamărind pe robul Său, că, din hainele lui, care rămăseseră după el, se dădeau tămăduiri la multe neputinţe. Când nu ploua şi se făcea uscăciune mare, peste tot pământul, atunci poporul din ţara aceea, adunându-se, lua haina Cuviosului Eutihie şi, ducând-o la biserică şi înaintea Domnului rugându-se, umbla cu ea prin sate, prin ţarini şi prin grădini, şi, îndată, se da, de la Dumnezeu, ploaie îndestulată, adăpând pământul. Din acest lucru se vede ce fel de putere aveau cei plăcuţi lui Dumnezeu, a căror îmbrăcăminte, aducându-se înaintea Domnului, potolea mânia Ziditorului. Aşa se proslăvea Dumnezeu, prin minunile celor plăcuţi ai Săi. Iar, acum, pentru aceleaşi minuni, Dumnezeu este şi va fi proslăvit de noi, robii Săi, în vecii vecilor ! Amin.


Întru această zi, cuvânt din Pateric
Spunea un părinte oarecare, către altul, zicând că la anul 1072, era un frate, anume Ioan, pe care-l numeau Ciprian, care, fiind cărturar, avea rânduială de citeţ. Deci, a murit acest frate şi, după câtăva vreme, se arăta aievea şi, la arătare, duhovnicescului frate, Sava, pe care şi tu îl ştii. Şi se arăta în uşa chiliei lui, stând gol, cu totul pârlit de foc, ca un tăciune. Şi, strigând cu amar, cerea milă şi iertăciune. Şi, spunând pricina osârdiei lui, zicea: "Mă împotriveam şi grăiam împotriva Legii şi a Scripturii." Deci, o vedenie înfricoşătoare ca aceasta văzând, duhovnicescul nostru părinte, o vreme n-a spus nimănui aceasta, nicidecum, nici măcar mie, care eram cu dânsul, temându-se, precum zicea mai pe urmă, să nu fie cumva vreo înşelăciune drăcească. Dar, după ce a mai trecut multă vreme, pe faţă i-a spus lui: "De nu vei arată la toţi păcatul acesta al meu, vei da seamă." Şi, fiindcă îmi spusese mie toate cu de-amănuntul, am căutat, ca duhovnic şi am aflat pricina, precum şi el singur îmi spusese. Şi, cu adevărat, nimeni altul, ca el, nu se împotrivise celor zise şi scrise de legile lui Dumnezeu şi de dumnezeieştile Scripturi, care, deşi, se grăiesc şi se scriu şi de noi nevrednicii, însă nu este cu putinţă a scoate sau a adauga ceva, la cele ce s-au hotărât şi s-au aşezat de Duhul Sfânt. Că se zice: "Blestemat să fie, dacă cineva ar adăuga ceva la acestea sau ar scoate ceva." Pe care blestem să nu-l pătimească şi el, asemenea, în acest fel. Iar noi, auzind acestea, am făcut pentru el tot cea am putut. Dumnezeului nostru, slavă, acum şi pururea şi în vecii vecilor ! Amin. 


Sursa:

Proloagele din 22 august


[2208_agatonic.jpg]
Luna august în 22 de zile: pomenirea Sfinţilor Mucenici Agatonic, Zotic, Zinon, Teoprepie, Achindin, Severian şi a celor împreună cu dânşii (+303-305)
Aceşti Mucenici ai lui Hristos au pătimit pe vremea lui Maximian împăratul şi a dregătorului împărătesc Evtolmie, trimis, din Nicomidia, cu poruncă de a prinde şi ucide pe toţi, care s-ar dovedi că se închină lui Hristos. Acolo, în Nicomidia, Evtolmie, a găsit atât de mulţi credincioşi ai Domnului Hristos, încât s-a înspăimântat. Că se afla pe atunci, în împărăteasca cetate Nicomidia, un ucenic al lui Hristos, Agatonic, care întorcea pe mulţi de la păgânătatea idolească, şi-i aducea la Hristos. Până şi cârmuitorul împărătesc al acestor ţinuturi avea lângă el, ca duhovnic al său, pe Agatonic şi se închina cu multă evlavie lui Hristos. Multă vreme s-a frământat dregătorul Evtolmie, văzând că însuşi cârmuitorul se află printre creştini, dar, în cele din urmă, s-a hotărât să-l prindă, atât pe cârmuitor, cât şi pe duhovnicul său Agatonic, şi, de asemenea şi pe alţi creştini, printre care se aflau Teoprepie, Achindin şi Severian. Cu toţii au fost aruncaţi în temniţă. Mergând, apoi, în ţinuturile Pontului, pentru uciderea creştinilor, Evtolmie a călătorit cu corabia şi a ajuns la locul care se numea Carpin. Acolo, a aflat pe Zotic cu ucenicii lui, mărturisind pe Hristos. Deci, i-a osândit pe ucenici la moarte pe cruce, iar, pe Zotic, luându-l cu sine, s-a întors în Nicomidia. Acolo l-a legat alături de Agatonic şi de ceilalţi creştini, între care erau Teoprepie, Achindin şi Severian şi i-a dus în Tracia, unde venea şi împăratul, ca, acolo, să judece pe Sfinţi. Deci, după oarecare timp, au fost scoşi din temniţă şi au fost bătuţi cumplit şi au pornit apoi la drum. Dar calea fiind lungă şi grea, creştinii care aveau răni şi erau slăbiţi de suferinţa, şi-au dat duhul pe drum, primind lovituri de moarte. Aşa au fost Sfinţii Zotic, Teoprepie, Achindin şi Severian, care au mărturisit pe Hristos cu îndrăzneală. Cu mare greutate a ajuns Sfântul Agatonic şi cârmuitorul, împreună cu ceilalţi creştini, în Silivria, unde se afla împăratul. Iar acesta, văzând că nici un chin nu poate îndupleca pe creştini să se lepede de Hristos, a dat judecată de moarte, să li se taie capetele, pentru Hristos, Domnul nostru. Şi aşa s-au învrednicit a primi cununa muceniciei.



Întru această zi, cuvânt despre un sihastru, care s-a jurat faţă de dracul
A fost, în muntele Eleonului, un stareţ sihastru, foarte nevoitor şi se lupta cu el dracul desfrânării. Iar, într-o zi, dracul a năvălit asupra lui foarte tare. Deci, a început stareţul a se tângui şi a zice dracului: "Până când mă vei chinui pe mine? Ai îmbătrânit împreună cu mine". Apoi, i s-a arătat lui dracul, la vederea ochilor, şi a zis bătrânului: "Jură-te mie, bătrâne, că nu vei spune nimănui ceea ce vreau să-ţi spun ţie, şi, după aceea, nu mă voi mai lupta cu tine". Şi i s-a jurat lui stareţul, zicând: "Nimănui nu voi spune, aşa mă jur pe Cel ce locuieşte întru Înălţime, că nu voi spune nimănui, orice îmi vei spune mie". Deci, a zis lui dracul: "Să nu te închini la această icoană şi, apoi, nu mă voi mai lupta cu tine". Dar, icoana era a Preasfintei, Stăpânei noastre de Dumnezeu Născătoare şi Pururea Fecioară Maria, care a născut pe Domnul nostru Iisus Hristos. Şi a zis sihastrul către dracul: "Depărtează-te de la mine, ca să nu te mai văd". Şi, îndată a pierit dracul.Iar, a doua zi, a mers sihastrul la Teodor Sicheotul şi i-a spus lui toate cele ce i se întâmplaseră. Deci, a zis stareţul către sihastru: "Cu totul ai fost batjocorit, de vreme ce te-ai jurat dracului şi este bine că ai mărturisit. Că, mai bine ţi-ar fi fost ţie să fi intrat în vreo cetate şi să nu fi lăsat nici o desfrânată, decât să te lepezi de cinstirea icoanei Domnului nostru Iisus Hristos şi a Preacuratei Maicii Lui". Apoi, întărindu-l pe el şi întemeindu-l cu mai multe cuvinte, s-a dus la locul său. Iar dracul s-a arătat, iarăşi, sihastrului şi i-a zis lui: "Oare, cum te-ai jurat mie, că nu vei spune nimănui şi, iată, ai spus călugărului aceluia? Dar, să ştii că vei fi judecat în ziua judecăţii, ca un călcător de jurământ". Şi, răspunzând, sihastrul i-a zis lui: "Ştiu că m-am jurat, însă, Stăpânului şi Făcătorului meu m-am jurat, iar, pe tine, ticălosule, nu te voi asculta". Şi a fugit dracul ruşinat de la el. După aceea, s-a uşurat stareţul de război, şi, cealaltă vreme a vieţii, plăcându-I lui Dumnezeu s-a mutat la Domnul. Dumnezeului nostru, slavă !


Sursa:
http://www.ortodoxism.ro/proloagele/august/Proloage22Aug.shtml
http://www.calendar-ortodox.ro/luna/august/august22.htm

sâmbătă, 20 august 2011

Proloagele din 21 august




Luna august în 21 de zile: pomenirea Sfântului Apostol Tadeu, 
din cei şaptezeci de Apostoli



Sfântul Apostol Tadeu a fost unul din cei şaptezeci de Apostoli ai Mântuitorului, de neam evreu, din cetatea Edesa şi bun cunoscător al Legii vechi. Să se ştie deci, că, după Tradiţia Bisericii, acest Sfânt Tadeu este altul decât Sfântul Iuda sau Levi Tadeul, cel numărat între cei doisprezece Apostoli, şi altul decât Iuda, fratele Domnului, scriitorul Epistolei lui Iuda, din Noul Testament, şi fratele lui Iacov, zis, uneori, şi Tadeul. Suindu-se el în Ierusalim, pe când Sfântul Ioan Botezătorul propovăduia pocăinţa şi apropierea Împărăţiei lui Dumnezeu, Tadeu a primit, şi el botezul lui Ioan. A cunoscut, apoi, învăţătura Domnului nostru Iisus Hristos şi, văzând faptele Lui cele fără de asemănare, Tadeu a mers după El, şi s-a numărat în ceata celor şaptezeci de Apostoli. Mai târziu, după Pogorârea Duhului Sfânt peste Apostoli, Tadeu s-a dus, trimis de Duhul Domnului, în cetatea Edesa, propovăduind Evanghelia. Primit bine de stăpânitorul cetăţii, cu numele Avgar, Sfântul Tadeu a istorisit tuturor pătimirea Domnului Hristos, Învierea şi Înălţarea Lui la cer. A botezat pe domnitorul Avgar şi pe cei din casa lui, vindecându-l, totodată, şi de orice urmă de lepră. A botezat, de asemenea, şi pe toţi cei care ascultau cu evlavie învăţăturile sale şi credeau în Hristos. Cât timp a stat în cetatea Edesei, Apostolul Tadeu n-a încetat să propovăduiască sfânta credinţă, îndemnând, pe cei ce credeau la, zidirea lăcaşurilor de închinare şi sfinţind, prin punerea mâinilor, slujitori la altarele Domnului. Deci, după o oarecare vreme, Sfântul Apostol, voind să răspândească sămânţa Evangheliei şi în alte părţi, s-a pregătit de drum lung. Iar, la plecarea sa din cetate, domnitorul Avgar, drept mulţumire pentru lucrarea sa, de zidire sufletească, a vrut să-i dăruiască lui mulţime de aur. Dar Sfântul Tadeu n-a primit, zicând că, dacă pe ale noastre toate le-am lăsat, cum am putea primi cele străine? Plecând, astfel, din Edesa, Sfântul Tadeu a ajuns în Mesopotamia, unde a adus pe mulţi la credinţă şi a zidit biserici, iar, de acolo, a mers mai departe, prin satele şi oraşele Siriei, ostenindu-se mereu cu bunăvestirea lui Hristos, până ce a ajuns la Berit, cetatea Feniciei. Aici şi-a încheiat Sfântul Tadeu apostoleasca lui strădanie şi, botezând pe mulţi, a adormit, cu pace, în Domnul.

Întru această zi, pomenirea Sfintei Muceniţe Vasa 
şi a fiilor ei Teognie, Agapie şi Pistos (303-305)


Sfânta Muceniţa Vasa a trăit în zilele împăratului Maximian, în cetatea Edesa şi, însoţindu-se cu un slujitor idolesc, anume Valerie, a născut trei fii, pe Teognie, Agapie şi Pistos. Ea i-a crescut pe ei în credinţa creştinească, căci era creştină, încă de la strămoşii săi. Deci, a fost pârâtă de bărbatul ei şi a fost adusă înaintea judecătorului, unde a mărturisit că este creştină. Pentru aceea, a fost aruncată în temniţă, împreună cu fiii ei. După aceasta, scoţând-o la judecată, au fost chinuiţi fiii ei, sub privirile ei. Pe Teognie, cel dintâi, l-au bătut şi după aceea, l-au spânzurat. Pe celălalt, Agapie, l-au jupuit de pielea capului, până la piept, dar el nu zicea nimic. Apoi, pe cel de-al treilea, l-a muncit în tot chipul. Iar maica lor, privind la pătimirea fiilor ei, îi întărea pe ei spre nevoinţă, şi-i îndemna cu rugăminte. Şi toţi aceşti trei copii, suferind, cu bărbăţie, chinurile pentru Hristos, au fost tăiaţi cu sabia. Şi s-a bucurat Sfânta aşa, maica lor, că a trimis, mai înainte, la Hristos pe iubiţii săi fii. Şi, punând-o din nou în legăturile temniţei şi chinuită fiind cu foamea, a luat hrana din mâna îngerului şi s-a întărit spre pătimirea cea mare. Deci, a fost dusă în Macedonia, după porunca judecătorului, şi acolo, silind-o să aducă spurcata jertfă, ea nu s-a supus. Drept aceea, a fost aruncată în mare şi apoi în foc; şi din toate pătimirile acestea nevătămată a rămas. Au luat-o, apoi, în capiştea idolească şi, acolo, Sfânta, luând pe idolul lui Jupiter, l-a aruncat la pamânt şi l-a sfărâmat. Deci, au dat-o spre mâncare fiarelor şi ele nu s-au atins de ea. Drept aceea, văzând-o pe ea că nicidecum nu se pleacă, au poruncit ca să-i lege mâinile la spate şi i-au sfărâmat toate mădularele, cu bătaie cumplită. Iar, la sfârşit, i-au tăiat cinstitul ei cap. Şi aşa, Sfânta şi-a dat sufletul în mâinile lui Hristos Dumnezeu. Căruia Se cuvine slava, acum şi pururea şi în vecii vecilor ! Amin.


Întru această zi, cuvânt din Pateric


Un oarecare stareţ, având dar duhovnicesc, zicea că la început, de când au venit în părţile acelea, intrând în vestita cetate Antiohia şi îndemnat de multa sa credinţă, s-a sălăşuit în părţile de sus, în peştera Sfântului Ioan Gură de Aur, ca să trăiască acolo. Iar, iubitorul de oameni Dumnezeu, Cel ce vroia mântuirea sa, ca să scape el de sminteli şi de vrajbă, i-a arătat ce se întâmpla în Antiohia, tuturor celor ce trăiau acolo. Şi iată cum: "Am văzut o fiară, ca un balaur foarte mare, fiindu-i tot trupul ca un râu de foc şi gros, care înconjura şi zbura prin toată cetatea Antiohiei şi mânca fără de saţiu pe toţi, de la mic până la mare, pe bărbaţi, pe femei, pe copii, pe preoţi, pe călugări, şi nu scăpa nimeni de mâncarea lui. Însă, acesta era dracul iubirii de desfătări, pe care, văzându-l, m-am înspăimântat şi am fugit afară din cetate. Deci, am văzut pe cineva care îmi zicea: "Vei face bine, dacă vei fugi de aici şi te vei sui la munte, căci acest drac are putere numai aici, în cetate, nu şi la munte." Apoi, fugind, am mers la munte, într-o mânăstire, dar nu eram încă deprins cu viaţa călugărească şi nu mă pricepeam ce voi face. Deci, mi-a venit un gând ca acesta, zicându-mi să mă socotesc, acum, ca şi când aş fi pe vremea Apostolilor, de la început, să caut, dar, să văd ce au învăţat şi ce au propovăduit Apostolii pentru mântuirea oamenilor. Deci, acestea gândindu-le, m-am aşezat în mânăstire şi, citind cele patru Evanghelii, mi-am ales, din ele, pentru mine, poruncile Domnului şi le purtam cu mine pe acestea neîncetat. Şi de la început, adică, mi-am ales desăvârşită neagonisire, precum se cuvine călugărilor; şi, după aceea, desăvârşită şi cu dinadinsul pustnicie". Şi toate acestea, adică, le spunea acel mare stareţ, despre începutul petrecerii sale în călugărie. Şi cele ce a dobândit prin acestea, înfricoşătoare şi mari daruri şi descoperiri, nu avem vreme să le spunem acum, aşa cum ne-a spus el viaţa lui, cea mai dinainte. Că şi hrană a luat din mâna îngerului şi alte înfricoşătoare lucruri, precum zice marele Apostol Pavel, pe care nu este slobod omului să le grăiască. Numai aceste puţine cuvinte, ne-am silit a le spune, fiindcă am slujit noi la un stareţ mare, ca acesta, care ajunsese la atât de mari daruri. Să mai spunem, iarăşi, şi faptul că acest mare stareţ, precum spunea el însuşi, a făcut o mânăstire şi avea cu sine un ucenic, care petrecea singur în colibă. Iar stareţul, singur, se liniştea şi auzea pe draci, strigând şi zicând că s-au supărat pe aceşti călugări, că, nu numai de stareţ nu se puteau apropia, dar nici de ucenicul lui, fiindcă risipeşte şi zideşte şi nu-l află pe el stând degeaba. Acestea grăindu-le dracii, stareţul a cunoscut cele despre sine, adică, faptul că darul lui Dumnezeu, cel ce era într-însul, gonea şi risipea pe draci şi ei nu puteau să se apropie de el. Dar, despre ucenic nu se pricepea ce înseamnă acel lucru, că, adică, risipeşte şi zideşte. Iar, după ce a înserat, mergând la ucenic, l-a întrebat pe el: "Cum îţi petreci vremea?" Iar el, răspunzând, a zis: "Bine, părinte". Apoi, stareţul l-a întrebat pe el despre trândăvie. Iar acesta arătând cu degetele la nişte pietre a zis: "Cu aceste pietre, zidesc un zid şi, iarăşi, îl risipesc şi, aceasta făcând-o, nu simt trândăvirea". Acestea, auzindu-le, marele stareţ a cunoscut pentru care pricină nu puteau dracii să se apropie de el, fiindcă nu-l aflau niciodată pe el stând în zadar. Drept aceea, bine zicea că risipeşte şi, iarăşi, zideşte. Şi, de acestea înştiinţându-se, stareţul şi mai mult a îndemnat pe ucenic, la un lucru bun ca acela. Iar nouă de zicea: "Ştiu că ucenicul nu avea nici un folos sau câştig trupesc, nici pentru el, nici pentru alţii, dar, fiindcă nu stătea degeaba, necuraţii draci nu aflau vreme ca să-i facă rău. Iarăşi, un alt stareţ, de care scrie la Pateric, făcea acelaşi lucru, în alt chip, că, aflând o colibă lângă un lac, cu trestii, stătea şi împletea coşniţe şi le arunca pe ele în râu. Şi aceasta o făcea nu pentru câştig, ci ca să se ostenească şi să se liniştească. Dumnezeului nostru, slavă !

Sursa:
http://www.ortodoxism.ro/proloagele/august/Proloage21Aug.shtml
http://www.e-icoane.ro/index.php?categoryid=41&p2000_sectionid=25&p2000_imageid=1147
http://www.calendar-ortodox.ro/luna/august/august21.htm

vineri, 19 august 2011

Proloagele din 20 august


[2008_samuel-profet.jpg]
Luna august în 20 de zile: pomenirea Sfântului şi slăvitului Prooroc Samuel
           Acesta a trăit cu mai bine de o mie de ani înainte de întruparea lui Hristos, pe vremea când poporul iudeu era cârmuit de Judecători. Sfântul Prooroc Samuel, feciorul lui Elcana şi al proorociţei Ana, a fost cel de al 15-lea şi cel din urmă Judecător al evreilor. Copil născut prin rugăciunea maicii sale, Sfântul Samuel a fost încredinţat marelui preot Eli şi a crescut în Legea Domnului, fiind foarte sârguincios, atât la carte cât şi la săvârşirea sfintelor slujbe. Dar, pe cât era Eli de bucuros pentru ascultarea şi râvna lui Samuel, pe atât era de mâhnit, din pricina celor doi fii ai săi, Ofni şi Fineea, care, măcar că erau preoţi, nu păzeau sfintele rânduieli şi săvârşeau multe fapte urâte.
În scurt timp, urgia lui Dumnezeu s-a abătut, nu numai asupra casei lui Eli, dar şi asupra întregului Israel. Poporul vecin cu israelitenii, adică, filistenii, au pornit război împotriva lor şi i-au învins. Peste 30000 de luptători israeliteni au căzut în bătălie şi chiar Chivotul Legii, adus în mijlocul taberii, a căzut în mâinile filistenilor. Dar, odată cu această nenorocire, s-au prăpădit şi cei doi fii ai lui Eli, precum şi marele preot însuşi, care, numai auzind de pieirea Chivotului sfânt, a căzut şi a murit. Filistenii, din pricina multor nenorociri ce s-au abătut asupra lor, au adus înapoi Chivotul. Dar Israelul a rămas în robia lor, vreme de aproape 20 de ani. În aceşti ani de grea robie, singura nădejde a poporului israelitean a fost Samuel, ajuns Judecător, în locul bătrânului Eli. Şi Samuel nu înceta a-i îndemna să se lepede de păcate şi să se întoarcă la străbuna credinţă. Filistenii au mai pornit şi altădată, război, dar, acum, a biruit Israel. Şi, aşa, a fost toată vremea, cât a trăit Proorocul. 
Anii au trecut şi Proorocul Samuel a ajuns la adânci bătrâneţi. A încercat să împartă puterea cu fiii săi, dar aceştia semănau cu cei doi fii ai lui Eli, marele preot. Pe de altă parte, bătrânii poporului s-au gândit să ridice, pentru Israel, un rege cum aveau multe neamuri, din vremea aceea. Sfântul Samuel a întârziat un timp să ia o hotărâre, dar, în cele din urmă, insuflat de Dumnezeu, a uns ca rege pe Saul. Acesta, însă, făcându-se vinovat de fapte, pe care nu se cuvenea să le săvârşească, Proorocul Samuel, purtat de aceeaşi dumnezeiască insuflare, a uns pe cel de-al doilea rege al lui Israel, pe David, fiul lui Esei, din Betleem. Şi, ajungând la adânci bătrâneţi, s-a săvârşit în pace.
                 



Întru această zi, cuvânt al Sfântului Nil
Dacă vom vieţui bine în viaţa creştinească şi vom iubi adevărul lui Hristos şi vom urma poruncilor Lui, atunci, vom fi pentru El şi maică şi fraţi. Că El Însuşi a zis: "Tot cel ce face voia Tatălui Meu, Îmi este Mie şi frate şi soră şi maică." Frate, ca unul ce împărăţeşte împreună; soră, ca unul ce împreună-moşteneşte; şi mamă, ca un fiu foarte iubit. Deci, precum maica îşi iubeşte pe fiu, aşa şi noi să iubim pe Hristos. Apoi, atunci Tatăl şi Fiul şi Sfântul Duh vor veni la noi şi lăcaş Îşi vor face întru noi. Atunci, se va lumina sufletul şi se va lămuri mintea şi se va sfinţi inima. Se va îndulci cugetul, va înflori ştiinţa, vor sălta gândurile, se va veseli duhul, se vor bucura toate mădularele sufleteşti, cele gânditoare. Se va înnoi omul cel nou şi va fugi cel vechi. Vor dănţui îngerii, vor fi goniţi dracii, vor sălta drepţii, se va tângui potrivnicul. Se vor bucura Mucenicii, va plânge vrăjmaşul. Vor lăuda Patriarhii, vor slăvi Proorocii, se vor întrista duhurile cele viclene şi înşelătoare. De un suflet ca acesta se va bucura Tatăl, se va veseli Fiul, bucuros va fi Duhul Sfânt. Într-un suflet ca acesta râul darurilor va creşte şi izvorul vieţii va curge. Soarele dreptăţii va străluci, stelele, raze vor da, luna va lumina. Îngerii se vor mira, Arhanghelii se vor minuna, Serafimii vor lăuda, Începătoriile şi Stăpâniile se vor umple de dulceaţă şi, împreună cu un suflet ca acesta, vor zice: "Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Savaot, plin este cerul şi pământul de mărirea Lui" şi, iarăşi, "Slavă întru cei de sus, lui Dumnezeu, şi pe pământ pace, întru oameni bunăvoire." "Cu un suflet ca acesta, Scaunele şi Domniile vor binecuvânta, zicând: "Slavă puterii Celei atotputernice a Tatălui şi măririi celei dumnezeieşti a Fiului şi stăpânei Sfântului Duh." Atunci, de negrăită bucurie, se umple un suflet ca acesta, şi cu totul se luminează. Tot se înfrumuseţează şi se întăreşte, laudă şi se minunează, se mângâie şi se măreşte. Atunci îşi va lua plata ostenelilor şi a durerilor pământeşti; locul cel de odihnă, Împărăţia cea neschimbată, viaţa cea fără de sfârşit şi netrecătoare. Atunci, se va vedea dulceaţa cea pururea fiitoare, limanul cel cu bună adăpostire şi locul cel fără de vrajbă, luminat şi nefăcut de mână, cununa nemuririi, Raiul cel preadulce, florile cele frumoase, crinii cei binemirositori, bucuria cea negrăită, îndrăznirea cea nesfârşită. Atunci, cu îndrăzneală va vorbi cu Dumnezeu şi se va lumina cu lumina feţei Lui. Şi izvorul cuvântătoarelor Lui gânduri se va înnoi. Atunci, tămâia cea curată, a jertfei lui, bine va mirosi şi rugăciunea cea adevărată, a gurii lui, se va arăta pe Jertfelnicul cel de Sus, ca o ardere tot grasă. Atunci, plată multă pentru privegherea lui va lua de la Dumnezeu, atunci, rugăciunile lui din miezul nopţii şi rugăciunile cele de dimineaţă şi de slavoslovie vor lua vrednica odihnă. Şi, cine este meşter să spună sau ce limbă va putea să grăiască sau care minte omenească va înţelege bucuria, odihna, veselia, slava, lumina cea pururea fiitoare, care se vor da, de la Dumnezeu, unora ca aceştia? Pentru că ochiul nu le-a văzut şi urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit, cele ce a gătit Dumnezeu, celor ce-L iubesc pe El, care drept şi cu nelenevire, din tot sufletul şi cu toată puterea, cu osârdie şi cu frică, îi slujesc Lui. Sau cine, iarăşi, va putea să spună sau să mărturisească, sau să socotească necazul, durerea, strâmtorarea, ruşinea, ocara, pedeapsa, plângerea, tânguirea, chinurile, gheena, scrâşnirea dinţilor, râul cel de foc, prăpastia iadului, tartarul, întunericul cel mai dinafară, viermele cel mâncător şi neadormit, chinurile cele amare şi diavolii cei nemilostivi, care sunt gătite celor ce nu se îngrijesc de mântuirea lor? Şi, ce să zic mai mult? Că se vor chinui împreună cu însuşi diavolul aceia care trăiesc în veacul de acum, fără de nici o frică şi nu iau în seamă îndelunga răbdare a lui Dumnezeu şi nu vor să se pocăiască cinstit. Iar, pe noi, să ne izbăvească Domnul de relele acestea şi să ne îndrepteze la calea mântuirii.
A Căruia este slava, acum şi pururea şi în vecii vecilor! Amin.
Sursa: