Luna lui octombrie în 23 de zile: pomenirea Sfântului Apostol Iacov,
Acest Sfânt Iacov numit "fratele Domnului"(Gal. 1, 19), a fost cel dintâi episcop al Ierusalimului, rânduit a păstori pe credincioşii Cetăţii Sfinte chiar de Sfinţii Apostoli. El nu face parte din cei doisprezece Apostoli ai Domnului şi era frate bun cu celălalt frate al Domnului, cu Sfântul Iuda, scriitorul epistolei din Noul Testament. Din cercetarea Sfintei Scripturi se arată că aceşti fraţi ai Domnului au o altă mamă decât pe Maica Domnului, că mama lor trăia pe vremea părinţilor patimilor Domnului şi că era sora Maicii Domnului şi deci că fiii ei erau nu fraţi de aceeaşi mamă cu Mântuitorul, ci veri şi rude cu Dânsul. Rămâne hotărât de asemenea, că Iacov, fratele Domnului, este altcineva decât Iacov al lui Alfeu şi decât Iacov, fiul lui Zevedei. Ca păstor al creştinilor din Ierusalim şi rudă a Domnului, Sfântul Iacov era mult iubit de popor şi slăvit, pentru evlavia şi viaţa lui aspră. Şi de mult ce se ruga în genunchi şi cu mâinile ridicate în sus, i se îngroşase pielea genunchilor lui, ca la genunchii de cămilă. Şi îşi câştigase atât de mare vază între creştini, încât Iacov, împreună cu Apostolii Petru şi Ioan, era socotit unul din stâlpii Bisericii lui Hristos. Poporul însuşi îl numea "cel drept", pentru viaţa lui curată şi pentru judecata lui nepărtinitoare şi sănătoasă de la Soborul Apostolilor din Ierusalim, ţinut la anul 51. Mulţumită înţelepciunii lui, păgânii care aveau să se întoarcă la Dumnezeu şi să creadă în Hristos, nu mai erau ţinuţi să păzească legea lui Moise. Astfel, începea lupta mântuirii, prin credinţa în Hristos şi prin fapte bune. De la Sfântul Iacov ne-a rămas o Epistolă, care se află în Noul Testament, plină de porunci înţelepte, cum să ducem o viaţă sfântă. Ne-a mai rămas de la el şi o Sfântă Liturghie, numită a Sfântului Iacov, pe care a făcut-o mai pe scurt, mai întâi, Sfântul Vasilie, iar după dânsul, şi mai pe scurt, a făcut-o Sfântul Ioan Gură de Aur. Liturghia Sfântului Iacov se săvârşeşte şi azi în Biserica ortodoxă greacă, o dată pe an, de ziua Sfântului Iacov, la 23 octombrie. Tradiţia Bisericii ne spune că Sfântul Apostol Iacov a pătimit moarte de mucenic, fiind aruncat de pe aripa templului din Ierusalim şi ucis cu pietre, pentru credinţa lui în Hristos, la anul 62, rugându-se ca şi Domnul, pentru ucigaşii săi, că nu ştiu ce fac.
Întru această zi, cuvântul Preacuviosului Părintelui nostru Efrem Sirul,
despre Judecată şi despre Înviere.
Veniţi toţi, fraţii mei, şi ascultaţi-mă pe mine, Efrem cel prea mic, să punem duhul nostru judecător şi să cercăm, cu dinadinsul, inima noastră, dacă umblăm aşa cum zic de Dumnezeu insuflatele Scripturi. Oare nu cumva ne lepădăm de Duhul Sfânt, întru care ne-am pecetluit? Şi dacă a văzut cineva lucruri bune întru sine, sârguiască-se a creşte darul pe care l-a luat de la Iubitorul de oameni, Dumnezeu, întru smerită cugetare. Iar dacă în păcate suntem prihăniţi şi vinovaţi, pentru ce ne lenevim, o, iubitorilor de Dumnezeu fraţi? Că iată a sosit peste noi, fraţilor, ziua aceea, întru care se va întuneca lumina soarelui şi vor cădea stelele, întru care se va strânge cerul ca o carte, întru care va striga trâmbiţa cu mare şi înfricoşător glas şi va deştepta pe toţi cei din veac morţi, întru care se vor deşerta cămările iadului prin glasul Judecătorului, întru care va veni Hristos pe nori, împreună cu Sfinţii îngeri, să judece vii şi morţii şi să răsplătească fiecăruia după faptele lui. Că, în adevăr, înfricoşătoare va fi venirea lui Hristos întru slavă. Că minune va fi, o, iubitorilor de Hristos, să vadă cineva dintr-o dată cerul desfăcându-se şi pământul schimbându-se şi morţii sculându-se. Că va pune pământul de faţă trupul omului, aşa cum l-a luat, chiar dacă fiare l-au rupt sau păsări l-au mâncat sau peşti l-au mistuit, nu va lipsi nici un fir de păr din capul omului înaintea Judecătorului. Că fiecare se va preface la porunca lui Dumnezeu, întru nestricăciune. Că vor lua semne pe trup toţi, după cum sunt şi faptele lor: trupurile drepţilor vor străluci de şapte ori mai mult decât lumina soarelui, iar ale păcătoşilor întunecate se vor afla şi de rău miros vor fi pline. Că trupul omului va arăta faptele lui. Pentru fiecare din noi, faptele noastre sunt scrise în trupul nostru. Că grea cercetare a faptelor noastre se va face atunci. Că de a greşit cineva din noi şi prin grai şi prin gânduri, toate vor sta înaintea lui atunci, şi de a lucrat bine, asemenea şi de a lucrat rău oriunde va căuta, luminat va vedea, toate faptele sale. Deci, să ne nevoim, fraţilor iubiţi, ca să scăpăm de ocară şi de înfricoşătoarea ruşine, care va întâmpina atunci pe toţi păcătoşii, şi să ne facem părtaşi ai bunătăţilor acelora pe care le-a gătit Dumnezeu tuturor drepţilor, acelea pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit, nici la inimă de om nu s-au suit, la care doresc îngerii să privească. Că, atunci când Se va pogorî Hristos din cer, îndată focul cel nestins va alerga pretutindenea înaintea feţei Lui şi va acoperi toate. Că şi potopul, cel ce s-a făcut pe vremea lui Noe, era o închipuire a focului acestuia nestins. Că, precum a acoperit potopul acela toate vârfurile munţilor, aşa şi focul acesta va acoperi toate. Atunci, vor alerga îngerii pretutindeni şi vor răpi pe toţi sfinţii şi credincioşii, spre întâmpinarea lui Hristos întru slavă, pe nori. Deci, să ne sârguim, iubiţilor, a ne afla vrednici de răpirea aceea şi a sta neprihăniţi şi nevinovaţi înaintea înfricoşătorului şi groaznicului judeţ. Că fericit va fi cel ce va întâmpina pe nori pe Împăratul slavei. Precum, cu adevărat, de trei ori ticălos va fi cel ce se va lipsi de răpirea aceea. Că cei ce nu vor fi răpiţi întru slavă, pe nori, aceia sunt păcătoşi. Deci, să nu ne lenevim, o, fraţilor iubitori de Hristos. Că, iată, locul cel de nevoinţă este deschis tuturor. Până avem vreme, să ne sârguim, dar, a ne pocăi. Să biruim patimile cele pierzătoare ale trupului şi dezmierdarea sufletului, făcându-ne înţelepţi precum Iosif nu numai cu trupul, ci şi cu gândul. Că bărbatul cel desăvârşit aşa se sârguieşte a fi, cu totul înţelept. Că cel ce caută la femeie, spre a o pofti, iată, s-a şi defăimat cu ea întru inima lui. Că pe faptele trupului, de multe ori, multe pricini le taie şi frica omenească le opreşte. Iar faptele minţii fără de frică se lucrează şi fără de osteneală se săvârşesc. Adică ce zic, iubiţilor? Iată, de multe ori, cineva se gândeşte la păcat, cu înverşunare, şi se învoieşte cu gândul acesta, dar ispita trece totuşi de la el. Unul ca acesta se aseamănă cu căprioara săgetată, care, de multe ori, scapă din mâinile vânătorilor, dar se duce, luând cu sine săgeata. Că dacă pe cineva din noi l-ar birui gândul, unul ca acesta nu mai este cu totul înţelept faţă de Dumnezeu. Că, deşi de multe ori cineva pentru frica de oameni sau pentru ruşine nu şi-a spurcat trupul împreună cu sufletul, unul ca acela nu se încununează ca un preaînţelept, ci, deşi plăcut oamenilor, se osândeşte neîncetat, de nu se va pocăi. Deci, să fugim fraţilor, de pofta cea rea, că aceasta a dezgolit de slavă pe Eva, că a poftit gustarea unei mâncări. Aceasta a adus şi potopul asupra lumii, că au văzut fiii lui Dumnezeu (fiii lui Set) pe fetele oamenilor şi s-au apropiat de ele şi s-au pângărit. Aceasta şi pe egipteancă a făcut-o să se îndrăcească asupra lui Iosif, celui preaînţelept. Însă, tânărul acela, temându-se de Dumnezeu, a biruit ispita. Aceasta, şi pe viteazul şi nebiruitul nazireu Samson, l-a făcut să cadă în robie. Că, cel ce, mai înainte, despicase pe un leu mâncător de sânge şi a ucis o mie din cei de altă seminţie, numai cu o falcă de asin, acelaşi, când a poftit să locuiască cu vipera (Dalila) îndată a pierdut şi părul nazireului şi lumina ochilor, orbindu-se cu jale şi a ajuns îndată batjocura tuturor. Asemenea încă şi David pe Urie l-a junghiat. Pentru poftă a murit şi Habot. Aceasta şi pe ticălosul Iuda l-a făcut a vinde pe Hristos, stăpânul meu. Deci, fericit este acela ce s-a făcut biruitor a toată pofta, a auzului, a vederii, a pipăirii şi a mirosirii, că, de va câştiga cununa întregii înţelepciuni, va purta această cunună şi înaintea Divanului celui groaznic şi înfricoşător. Veniţi deci, toţi împreună, să ne închinăm Lui, zicând cu un glas: Aliluia! Veniţi toţi să slăvim pe Hristos! Amin !
Întru această zi, istorisire despre aflarea Preacuviosului
Părintelui nostru Macarie Romanul.
În mănăstirea ce se numeşte a Sfântului Asclipie, care este în Mesopotamia, între apele Tigrului şi Eufratului, unde erau mulţi monahi care petreceau viaţă plăcută lui Dumnezeu, erau şi aceşti trei monahi cu viaţă sfântă: Serghie, Ughin şi Teofil. Aceştia, din multă râvnă şi din oarecare descoperiri dumnezeieşti s-au unit între dânşii ca să umble, încojurând pământul până la margini, ca să vadă lucruri dumnezeieşti, spre proslăvirea numelui Domnului. Şi aşa, rugându-se şi chemând numele Domnului în ajutor, au mers mai întâi în Palestina, spre Ierusalim şi, ajungând în hotarele Betleemului, au găsit locul magilor, de unde ei au luat vestire de la înger să meargă pe altă cale în ţara lor. De acolo, mergând la Betleem, s-au închinat sfintei peşteri unde S-a născut Mântuitorul, şi, de la sfânta peşteră, nu departe de acolo, au fost la locul unde au cântat îngerii: "Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu!" Au înconjurat, apoi, tot muntele Eleonului, de unde S-a înălţat Domnul Hristos. De acolo, au intrat în Ierusalim şi, după închinarea la Mormântul Domnului, au văzut toate locurile sfinte şi au cercetat toate mănăstirile, închinându-se şi rugându-se sfinţilor părinţi, să-i binecuvânteze, ca pe unii ce aveau atâtea locuri depărtate de străbătut. Şi, ieşind ei de acolo, au mers mai mult de douăzeci şi cinci de zile, până au trecut apa Tigrului şi au ajuns în părţile Persiei. După aceea, au mers în oraşul Ctesifon, ce este în ţara Babilonului şi, închinându-se acolo, au slăvit pe Dumnezeu, Care i-a învrednicit a ajunge până şi la acel loc. Şi, pornind mai departe, au mers douăzeci şi patru de zile până în părţile Indiei, şi acolo nu au avut pace, că au venit mulţimi de indieni cu prăjini şi, izgonindu-i, i-au petrecut până ce i-au scos afară din ţara lor. Şi, de acolo, călătoreau flămânzi - numai unul Dumnezeu ştie necazul lor - şi aşa au mers patruzeci de zile spre răsărit şi au găsit un loc cu tot felul de pomet şi erau copacii încărcaţi şi roadele erau foarte dulci la gust şi, mâncând, au dat mare mulţumire Mântuitorului Iisus Hristos. Apoi, mergând multă cale şi străbătând ţinuturi neprielnice, dar păziţi de Dumnezeu, au ajuns la o râpă mare, ce era ca o prăpastie adâncă şi au stat acolo şapte zile, nepricepându-se încotro vor merge, fără numai că se rugau lui Dumnezeu, ca să-i scoată de la acel loc rău. Şi, iată, că s-a arătat înaintea lor o ciută mugind şi, luându-se ei după ea, au sosit la o altă râpă şi cu multă nevoie s-au putut coborî până într-un şes, unde se aflau cirezi de elefanţi, de cerbi şi de ciute. Şi au trecut pe acolo, nepătimind nici un rău. Şi nu mai aflau, de acum, nici un drum. Însă, rugându-se lui Dumnezeu, au mers de-a dreptul, fără drum, ca la şaptezeci de zile şi a dat Dumnezeu de au sosit la un loc şes, plin de pomet cu roade şi, mâncând, au mulţumit Domnului Iisus. Şi mai mergând puţin de la acel loc cu pomet au început a se arăta neguri întunecoase şi li s-a închis şi calea. Şi, iată, pe neaşteptate, a sosit o porumbiţă şi s-a aşezat la un loc înalt. Şi, mergând spre dânsa, ea a zburat şi ei se ţineau după ea. Şi au sosit la un loc unde era un stâlp de piatră ce avea slove elineşti scrise pe el: "Acest stâlp l-a ridicat împăratul Alexandru al Macedonilor. Iar, cine va voi a se îndrepta, să meargă, de aici spre partea stânga, de unde curg apele şi aşa va ieşi la loc mai bun". Şi, apucând ei în partea stângă, au mers patruzeci de zile şi au început a simţi un miros greu şi iute. Şi, ajutând Domnul, au scăpat de acel loc. Şi, mai mergând câteva zile, au ajuns la doi munţi foarte înalţi şi plini de fiare şi au trecut pe acolo cu mare frică. Şi, stând la rugăciune, au auzit un glas ce le arăta lor calea. Şi au mers ca la patruzeci de zile, având mare lipsă de mâncare, că numai cu apa îşi mângâiau foamea. Şi au ajuns la un râu mare şi, bând apa cu multă dulceaţă, au dat mulţumire lui Dumnezeu. Şi, stând ei lângă acel pârâu, ca la o sută de zile, au pornit de acolo şi au ajuns într-un loc unde au aflat un fel de buruiană, ca de un cot deasupra pământului, ce avea într-însa roade mai dulci decât laptele şi stridiile şi, mâncând, s-au săturat şi au preaslăvit pe Dumnezeu, Cel ce hrăneşte pe toţi cei ce nădăjduiesc spre Dânsul. Apoi, mergând de acolo înainte, au călătorit multe zile pe căi neumblate şi au dat de o cărăruie şi, ţinându-se de ea, au ajuns până la peştera Cuviosului Macarie. Şi, ajungând ei acolo, şi-au făcut sfânta cruce, bucurându-se. Şi, intrând înlăuntru, n-au aflat pe nimeni. Şi grăiau între dânşii, zicând: "În peştera aceasta se vede că locuieşte om. Să aşteptăm, deci, până seara, ca să vedem, nu va veni cineva?" Aşa stând, au simţit un miros plăcut, ca de un mir foarte minunat. Şi, luând aminte spre răsărit, au văzut un bărbat, care era fericitul Macarie. Şi, apropiindu-se acesta de peşteră, a simţit că sunt călugări acolo şi, stând, nu departe de peşteră, a îngenunchiat la rugăciune şi, sculându-se, a început a-i jura, zicând: "De sunteţi de la Dumnezeu, spuneţi-mi mie. Iar de sunteţi de la satana, fugiţi de la mine, smeritul şi păcătosul." Iar ei, au strigat zicând: "Blagosloveşte, sfinte al lui Dumnezeu, că suntem oameni, iar nu draci." Atunci, apropiindu-se de dânşii, fericitul şi-a întins mâinile spre Cer şi s-a rugat lui Dumnezeu. Şi, desfăcându-şi părul de pe obraz, i-a blagoslovit şi a început a vorbi cu dânşii. Şi ei se minunau de dânsul, văzându-l cu aşa păr alb ca zăpada, şi, de multă bătrâneţe, nu i se vedeau ochii, că erau slobozite sprâncenele peste ochi. Iar mustăţile, acoperindu-i gura, se amestecau cu barba, care ajungea până la pământ. Şi i-a întrebat fericitul de unde sunt şi pentru ce au venit la dânsul. Iar ei i-au spus toate întâmplările lor şi că au gândul să meargă până la marginile pământului. Şi le-a răspuns, zicând: "Fiii mei, nu este cu putinţă a afla aceasta. Că şi eu păcătosul, după ce m-am aşezat în peştera aceasta, mi-am pus în gând să fac aceasta, mergând în multe locuri şi multe văzând. Într-o noapte, mi s-a arătat mie Domnul în vis, zicându-mi: "Nu te apuca a ispiti aceasta, că nu vei putea trece mai departe de acest loc, ci te întoarce la peştera ta." Şi dacă am auzit aceasta de la Domnul, n-am cutezat a merge mai departe." Iar monahii, dacă au auzit aceasta de la Sfântul Macarie, s-au înfricoşat şi au slăvit pe Dumnezeu. Deci, fiind seară, le-a zis bătrânul: "Fiii mei, daţi-vă în lături puţin, că eu am doi copii care vin în fiecare seară la mine şi mă tem ca, nu cumva văzându-vă străini, să vă vateme." Şi, dându-se ei în lături, au văzut doi lei fioroşi, care, venind repede din pustie, îndată s-au închinat la picioarele Sfântului, răcnind. Iar monahii s-au înfricoşat foarte, dar fericitul Macarie, punându-şi mâinile peste lei, le-a zis: "Fiii mei cei buni, au venit aceşti părinţi la noi, din lumea oamenilor, deci voi să nu le faceţi nici un rău, că sunt robi ai lui Dumnezeu." Şi a zis Sfântul Macarie către părinţi: "Veniţi, fraţilor, să citim Vecernia şi nu vă temeţi." Şi, mergând ei, au sărit leii spre întâmpinarea lor. Şi, ca nişte oameni pricepuţi, li s-au închinat lor, iar ei au proslăvit pe Dumnezeu pentru toate acestea. Şi, făcând Vecernie, au început călugării a întreba pe fericitul Macarie, zicând: "Spune-ne nouă, cinstite părinte, cum ai venit aici?" Iar el, răspunzând, le-a zis: "Plecaţi auzul vostru, fraţilor, şi ascultaţi cuvintele mele şi veţi înţelege cum am venit eu aici. Eu, smeritul, sunt fiu al lui Ioan dregătorul din Roma, care voia a mă însura fără voia mea. Şi, făcându-se nunta, seara m-au închis cu mireasa în cameră, iar eu, găsind un loc tainic, am ieşit afară şi, fugind, m-am ascuns la o femeie săracă - Dumnezeu să o pomenească! Şi acea femeie mergea şi la casa părinţilor mei, de îmi aducea veste, cum se tânguiesc, căutându-mă şi nu mă aflau. Iar eu, după şapte zile, sculându-mă într-o noapte, am slăvit pe Dumnezeu şi, mulţumind acelei femei sărace, am ieşit la drumul cel mare. Iar iubitorul de oameni Dumnezeu, Cel ce voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască, prin milostivirea Sa, a trimis pe Arhanghelul Rafail, în chip de bătrân. Şi, aflându-l şezând lângă cale, l-am întrebat: "Unde mergi, părinte?" Iar el a zis: "Unde gândeşti tu, acolo merg şi eu." Iar eu am zis: "Părinte, îndreptează-mă la calea pe care să pot dobândi mântuirea." Si el mi-a poruncit sa merg după dânsul, şi, mergând, am avut toată îndestularea despre cele de nevoie. Şi el mi-a poruncit să merg după dânsul, şi, mergând, am avut toată îndestularea despre cele de nevoie. Şi, în scurt, în trei ani am ajuns aproape de locul acesta şi, stând acolo puţin, am adormit. Iar când m-am deşteptat, nu am mai văzut pe acel bătrân. Şi am început a plânge şi a mă văita. Şi îndată mi s-a arăta el şi mi-a zis: "Eu sunt Rafail Arhanghelul, cel ce, arătându-mă ţie în chip de călugăr bătrân, te-am adus până aici. Deci, nu te teme, ci dă slavă lui Dumnezeu". Şi acestea zicând, Arhanghelul s-a făcut nevăzut. Iar eu am plecat, iarăşi, şi, aşa mergând, am întâlnit un asin sălbatic şi am zis către asin: "Te jur cu numele Domnului ca, mergând, să-mi arăţi calea". Şi a mers cu mine asinul două zile. Şi după două zile, am întâlnit un cerb. Şi, rămânând asinul, m-a povăţuit, trei zile, cerbul. Şi, după trei zile, am întâlnit un balaur. Şi am mers după balaur, până ce am venit la peştera aceasta, şi s-a dus balaurul. Şi eu, intrând înlăuntrul peşterii, am aflat o leoaică moartă şi puii ei amândoi, scâncind de foame, că nu aveau ce suge, şi am luat de i-am hrănit cu cele ce se află în pustiul acesta şi i-am crescut ca pe nişte fii ai mei. Iar pe mama lor am îngropat-o, afară din peşteră, în pământ." Şi, auzind aceasta părinţii, au proslăvit pe Dumnezeu. Şi, încă vorbind ei, a venit un corb mare, aducând o pâine şi jumătate şi, punând pâinea între dânşii, s-a dus. Şi le-a zis fericitul: "Să cunoaştem că nu ne părăseşte Dumnezeu, ci ne-a trimis hrană. Că, iată, sunt mulţi ani de când mi se trimite hrană prin pasărea aceasta, în fiecare zi, câte o jumătate de pâine, iar astăzi ne-a trimis pentru noi toţi. Deci, acum să mâncăm şi apoi voi mai povesti şi alte întâmplări de ale mele." Şi, mâncând ei şi dând mulţumire lui Dumnezeu, a început fericitul a le spune lor, zicând: "După ce s-au împlinit doi ani de petrecere a mea aici, ieşind într-o zi afară, ca pe la al şaptelea ceas, şedeam cu aceşti leişori. Iar satana a început a mă ispiti. Că îndată am văzut înaintea mea o basma femeiască zăcând jos, foarte subţire şi frumoasă, iar eu, ticălosul, n-am cunoscut cursa vrăjmaşului, căci n-am mai fost ispitit vreodată. Şi, nefăcându-mi Sfânta Cruce, am luat-o şi am băgat-o în peşteră şi cugetam ce poate fi, şi de unde să fi rămas acel lucru pe aceste locuri. Şi, ieşind iarăşi a doua zi, după obicei, am aflat nişte papuci frumoşi femeieşti şi iarăşi nu mi-am făcut Sfânta Cruce, că tot creştinul dator este a o face, de orice lucru s-ar apuca (precum scrie fericitul Chiril al Ierusalimului în Catehezele sale: "Tot creştinul în viaţa sa să-şi facă Sfânta Cruce, că dracii de semnul cinstitei Cruci se tem şi fug şi se cutremură." Pentru aceasta şi suntem datori a ţine predania Sfinţilor Apostoli şi a ne apăra cu Crucea şi a o avea pe dânsa în casă şi spre înfrumuseţarea bisericii şi cu dânsa a goni toate vrăjile, cu dânsa să ne sfinţim). Şi, luând papucii i-am dus şi pe ei în peşteră. Şi, ieşind a treia zi de dimineaţă, ca să mă închin lui Dumnezeu, şi încă neputând a-mi face Sfânta Cruce, iarăşi mi-a întins vrăjmaşul mreaja sa: că am văzut o femeie tânără, stând deasupra unei pietre, îmbrăcată cu haine de aur foarte scumpe şi de frumuseţea ei nu mă puteam sătura. Şi am zis către dânsa: "De unde ai ieşit şi cum ai nimerit aici?" Iar ea se arăta că plângea nemângâiată, încât m-a făcut de am plâns şi eu de jalea ei. Şi mi-a răspuns cu foarte umilit glas, zicând: "Eu, ticăloasa de mine, am fost oarecând mireasă lui Macarie şi sunt fiică a unui dregător roman. Deci, m-au logodit părinţii mei fără a voi, nevrând eu a mă mărita. Şi, după facerea nunţii şi închiderea în cameră cu dânsul, nu ştiu ce i s-a întâmplat lui, că am rămas singură. Şi eu, văzând acest bun prilej, m-am tăinuit şi am ieşit de acolo, ascunzându-mă pe unde puteam şi, după aceea, am ieşit noaptea la drumul cel mare. Apoi am rătăcit şi, nemaicunoscând drumul, am luat munţii şi pustiile, neştiind unde să merg; şi, aşa, cale lungă am făcut, până am nimerit aici." Acestea zicând ea, eu ticălosul, fiind uimit de dragostea ei, o credeam în toate cele grăite de dânsa, iar ea, cu mare meşteşug satanicesc, îmi mângâia sufletul meu. Şi eu, îngreuiat de păcatele mele, nicidecum nu am putut pricepe, şi, luând îndrăzneală, am luat-o de mână şi am adus-o întru această peşteră. Şi satana, ca mai bine să mă încredinţez că-i fiinţă omenească, a zis că-i este foame, şi eu i-am dat să mănânce din mugurii acestei pustii, ca să-şi astâmpere foamea, şi ea a mâncat. Iar lacrimile ei nu se mai opreau şi eu căutăm cu suflet umilit la dânsa şi am uitat cu totul a-mi face Sfânta Cruce. Iar după ce s-a înserat, mi-a venit o îngreuiere şi o urâciune de a-mi mai face rugăciunea şi slujba Vecerniei către Hristos Dumnezeu. Dar, cu mare osteneală, deabia am făcut-o şi, culcându-mă ca să mă odihnesc, eu, ticălosul, am adormit. Şi ea îndată s-a aflat lângă mine şi a început a mă ispiti, dar eu, ticălosul, eram îngreuiat ca de un somn greu, fiindcă eram uimit cu gândul. Şi eu, cel ce niciodată n-am poftit măcar urmă de păcat trupesc, biruit fiind de pofta femeii, m-am plecat a mă culca cu dânsa. Şi, când mi se părea că săvârşesc păcatul, atunci ea îndată s-a făcut nevăzută de la mine şi eu, ticălosul, m-am pomenit zăcând cu faţa în jos. Şi, dacă m-am trezit din înşelăciunea satanei, atunci am venit în simţire. Şi, văzându-mi greşeala, că este foarte mare, am ieşit afară din chilie şi am plâns cu amar. Iar acei doi lei n-au venit la mine opt zile, iar după opt zile, venind, stăteau departe, privind la mine ca la un păcătos şi nu voiau a mă asculta ca mai înainte. Şi, văzând eu aceasta, mă rugam lui Dumnezeu ca să-mi ierte mie această greşeală. Şi, iubitorul de oameni Dumnezeu nu a trecut cu vederea rugăciunea mea, ci mi-a trimis iarăşi leii. Deci, după aceasta, am socotit să mă mut aiurea, într-altă parte, ca nu cândva, iarăşi, să mă înşel şi să fiu lepădat de la faţa lui Dumnezeu. Şi, sculându-mă, am ieşit din peştera aceasta şi, mergând cale ca de două zile, mi-a stat înainte îngerul Domnului, zicându-mi: "Unde te duci, Macarie?" Iar eu am zis: "Fug de păcatele mele." Iar îngerul mi-a zis: "O ispită nu ai putut răbda. Întoarce-te la chila ta." Şi eu l-am întrebat: "Cine eşti tu, Doamne?" Iar el a zis: "Eu sunt Rafail Arhanghelul, care te-am ajuns la calea aceasta." Şi, aceasta zicând, s-a făcut nevăzut de mine. Deci întorcându-mă la chilie, am îngenunchiat înaintea Domnului şi m-am rugat patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, nemâncând nimic. Iar după ce m-am sculat de la rugăciune, am văzut peştera aceasta toată plină de lumină şi pe un bărbat îmbrăcat cu porfiră, având pe cap o cunună împodobită cu pietre scumpe, care cânta cântări cereşti şi preaslăvite. Şi, glasul Lui era ca de norod mult, părându-mi-se că mulţi viersuiau împreună cu el. Şi, după săvârşirea cântării, s-a făcut un miros preaplăcut şi îndată bărbatul acela s-a făcut nevăzut. După aceea, a intrat în peşteră un nor ca de foc, care a cules toată acea nepovestită lumină din peşteră. Şi, suindu-se norul, s-au făcut tunete, fulgere şi cutremur şi se părea că munţii şi dealurile şi pietrele răsunau cu glasurile lor, zicând: "Sfânt, Sfânt, Sfânt eşti Doamne." Şi atât m-am înspăimântat, cât am fost ca un mut şaptezeci de zile şi cei doi lei erau ca nişte morţi, zăcând la pământ, din care am cunoscut că aici a fost Însuşi Domnul Iisus Hristos, de a sfinţit această peşteră cu nor şi cu foc. Şi m-am înfricoşat, mirându-mă şi nepricepandu-mă cum m-am învrednicit a vedea nişte minuni ca acestea, om fiind eu şi ca un nimic înaintea lui Dumnezeu. Şi, de atunci, sunt şaptezeci de ani şi mai bine. Iată acestea, câte aţi auzit de la mine, pe toate le-am pătimit eu; iertaţi-mă pentru Domnul, fraţilor." Iar părinţii, dacă au auzit unele ca acestea, au proslăvit pe Dumnezeu. După aceea, venind cei doi lei din pustie, au căzut şi s-au închinat Sfântului Macarie, iar el şi-a pus mâinile peste dânşii şi i-a blagoslovit. Apoi a zis şi către acei călugări: "Puneţi şi voi mâinile pe capetele lor." Iar ei, cu mare frică, au făcut ascultare. După aceea au zis către Sfântul: "Dă-ne blagoslovenie, cinstite părinte, ca să ne ducem înapoi în lume, ca să povestim cele despre tine şi despre sfânta ta petrecere. Şi să vestim în toate bisericile şi mănăstirile şi în Ierusalim la preacuviosul episcop, iar sfinţia ta fă rugăciune mare la Dumnezeu pentru noi." Iar Sfântul le-a zis: "Mântuiţi-vă cu pace, sufleteştii mei fii, şi vă rugaţi pentru mine." Şi aşa au pornit bătrânii, fiind trei zile petrecuţi de lei, care, apoi, le-au sărutat urmele picioarelor şi s-au întors către Sfântul Macarie. Şi părinţii, călătorind către lume vreo câteva zile şi, sosind la un râu, au adormit puţin şi îndată au fost luaţi de dumnezeieşti îngeri şi duşi în Ierusalim. Iar ei, deşteptându-se şi văzând, au cugetat, mirându-se, câtă cale şi câte grozăvii au străbătut ca prin vis, şi au proslăvit pe milostivul Dumnezeu. Şi, făcând rugăciune pe la toate sfintele locuri, s-au întors la mănăstirea de unde erau ei şi au povestit călugărilor de acolo toate câte au văzut şi au pătimit pe drum şi cele despre Sfântul Macarie, toate le-au spus, ca, auzind de sfinţenia lui, să proslăvească pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Căruia este slava, cinstea şi închinăciunea acum şi pururea şi în vecii vecilor! Amin.
Întru această zi, cuvânt al Sfântului Maxim, despre dragoste.
Deplina dragoste este aceea ce nu deosebeşte pe om, zicând: "Pe acela îl ştiu, iar pe celălalt nu-l ştiu," sau: "Acesta mă laudă, iar acela mă blestemă." Ci, spre firea ta de om privind de-a pururea, pe toţi oamenii întocmai să-i iubeşti, pe prieteni, adică, şi pe vrăjmaşi, pe cei buni şi pe cei răi, ca să fii desăvârşit înaintea lui Dumnezeu. Şi de la vrăjmaşi să rabzi răutăţile cele aduse asupra ta şi nicidecum să nu gândeşti că de la ei îţi este făcut răul, ci de la diavolul, pentru păcatele noastre. Drept aceea şi Domnul nostru Iisus Hristos, arătându-Şi dragostea Sa faţă de noi, a pătimit pentru noi toţi oamenii şi tuturor la fel le-a dăruit nădejdea Învierii, întru care nădejde vrednic se face fiecare, ori de cinste, ori de osândă. Că robii lui Hristos îi iubesc pe toţi, curat, măcar că ei nu sunt iubiţi de toţi. Iar prietenii lumii acesteia, nu iubesc din inimă pe nimeni. Iar oamenii duhovniceşti păzesc până la sfârşit dragostea cea de Dumnezeu alcătuită. Deci, să vă sârguiţi a iubi pe tot omul din sufletele voastre, că aceasta este porunca Domnului. Iar dacă nu puteţi să o păziţi, măcar pe nimeni să nu urâţi, ca să primiţi harul de la Hristos Dumnezeu, Căruia este slava în vecii vecilor! Amin.
http://www.ortodoxism.ro/proloagele/octombrie/Proloage23Oct.shtml
http://www.e-icoane.ro/index.php?categoryid=41&p2000_sectionid=27&p2000_imageid=1210
http://www.calendar-ortodox.ro/luna/octombrie/octombrie23.html
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu