adică al noului an bisericesc.
Trebuie să ştim că Biserica lui Dumnezeu prăznuieşte astăzi Indictonul, adică începutul anului nou bisericesc, luând acest obicei de la cei de demult. La romani, indictionul (de la latinescul indictio) era un fel al lor de a număra anii şi anume era o perioadă de 15 ani, pentru adunarea dărilor către stat. Sfânta Biserică serbează însă această zi pentru două pricini: Întâi pentru că luna septembrie este socotită ca începutul anului. Drept aceea, ea mulţumeşte lui Dumnezeu pentru roadele de peste an şi se roagă ca şi anul nou să fie roditor. Cea de a doua pricină a Bisericii este că ea cinsteşte această zi ca ziua în care Domnul a pus început propovăduirii Sale în lume. Astăzi ea face început, astfel, la anul Domnului cel bine primit, deschide împărtăşirea noastră din cununa bunătăţilor dumnezeieşti, a anului nou ce începe, iar scopul ei este plinirea lui Hristos în noi, adică plinirea noastră după chipul şi asemănarea lui Hristos. În cinstea acestui început al propovăduirii Domnului, Biserica aminteşte astăzi de intrarea Domnului, în sinagoga din Nazaret, unde, dându-I-Se cartea Proorocului Isaia, a aflat locul în care Mântuitorul şi lucrarea Lui în lume sunt zugrăvite de Prooroc prin aceste cuvinte: "Duhul Domnului este peste Mine, pentru care M-a uns să binevestesc săracilor. M-a trimis să vindec pe cei zdrobiţi cu inima; să propovăduiesc robilor dezdrobirea şi celor orbi vederea: să slobozesc pe cei apăsaţi şi să vestesc anul cel plăcut al Domnului. Şi, închizând cartea şi dându-o slujitorului, a şezut, iar ochii tuturor din sinagogă erau aţintiţi asupra Lui. Şi El a început a zice către ei: "Astăzi s-a împlinit Scriptura aceasta în urechile voastre". (Luca,4,18-21). Prăznuim deci, astăzi, anul Domnului cel bine primit, dând mulţumire pentru toate bunătăţile pe care le-am luat din mâinile Domnului, măcar că, pentru ele, şi noi singuri suntem datori să ne sârguim, ca să fim bine primiţi înaintea Lui. Dar prăznuim nu indictionul cel moştenit de la împăraţii romani, ci pe cel aşezat nouă de Împăratul slavei, Hristos, iar Indictionul lui Hristos sunt poruncile Lui cele sfinte. Că Împăratul nostru Hristos nu caută de la noi fier şi aramă, argint şi aur. Ci, în loc de fier şi aramă, El caută de la noi bunătatea credinţei celei întemeiate şi tari, în dreapta cinstire de Dumnezeu. Ca, prin credinţa aceasta, ca printr-o aramă de fier şi o pavăză de aramă, să biruim pe cei potrivnici, urmând strămoşilor noştri care, "prin credinţă, au biruit împărăţii, au făcut dreptate, au dobândit făgăduinţele, au astupat gurile leilor, au stins puterea focului, au scăpat de ascuţişul sabiei, s-au împuternicit, din slabi ce erau, şi s-au făcut tari în războaie, au întors taberele vrăjmaşilor în fugă" (Evr.11.33-34). Asemenea, în loc de argint, Împăratul nostru Hristos caută de la noi bunătatea nădejdii celei neîndoite spre Dumnezeu, nebăgând în seamă toate primejdiile şi necazurile ce vin de la lume, de la trup şi de la diavol, care năvălesc asupra noastră. Că, "nădejdea nu ruşinează". (Rom.5,5), dimpotrivă, nădejdea răsplătirii îndeamnă pe ostaşi la luptă şi la nevoinţă, precum şi Sfântul Damaschin zice: "Mucenicii Tăi, Doamne, cu credinţa întărindu-se şi cu nădejdea împuternicindu-se, au stricat tirania vrăjmaşului şi au dobândit cununile" (Octoih, glas trei, miercuri, stihoava vecerniei). Iată de ce "Cei ce se încred în Domnul sunt ca muntele Sionului; nu se va clătina în veac cel ce locuieşte în Ierusalim" (Ps. 124, 1). În sfârşit, în loc de aur, Împăratul nostru Hristos cere de la noi bunătatea cea scumpă a dragostei către Dumnezeu şi către aproapele, cea nefăţarnică. Că, precum aurul este mai cinstit decât argintul, arama şi fierul, aşa şi dragostea este mai cinstită decât nădejdea şi credinţa, precum stă scris: "Şi acum rămân aceste trei: credinţa, nădejdea şi dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea" (I Cor. 13, 13). Că aur ca acesta caută de la noi Hristos, ca să-L iubim nu numai crezând cu inima şi mărturisind cu gura, ci şi cu fapta, dragostea, arătând-o, adică să punem tot sufletul şi să fim gata de moarte pentru dragostea Lui, precum ne învaţă iubitul Său ucenic, Ioan, zicând: "Fiii mei, să nu iubim cu vorba, numai din gură, ci cu fapta şi cu adevărul" (I Ioan, 3,18). Acesta este Indictionul creştinesc pe care Biserica îl cere azi de la noi, în locul indictionului cel vechi al păgânilor: "Dezbrăcaţi-vă, zice ea, de omul cel vechi, dimpreună cu faptele lui", şi îmbrăcaţi-vă în omul cel nou, "după Chipul ce L-a zidit" (Col.3,9-10), "ca să umblăm şi noi întru înnoirea vieţii". (Rom.6,4). Să prăznuim deci Indictionul, împlinind poruncile Domnului Dumnezeului nostru, din toată inima, precum Dumnul Însuşi ne îndeamnă, prin gura lui Moise, în Cartea Leviţilor, zicând: "De veţi umbla după legile Mele şi de veţi păzi şi de veţi plini poruncile Mele, vă voi da ploaie la timp, pământul şi pomii îşi vor da roadele lor. Voi trimite pace pe pământul vostru, veţi alunga pe vrăjmaşii voştrii, căuta-voi spre voi şi vă voi binecuvânta şi sufletul meu nu se va scârbi de voi. Voi umbla printre voi, voi fi vouă Dumnezeul vostru, şi voi poporul Meu" (Lev.26, 3-12).
Întru această zi, pomenirea Preacuviosului
Părintelui nostru Simeon Stâlpnicul (+459).
Slăvitul Simeon a fost din părțile Ciliciei, dintr-un sat ce se numea Sisan, fiu al unor părinți creștini, Susotion și Marta, și de copil era cioban la oile tatălui său. Pe când avea treisprezece ani, într-o vreme de iarnă, când oile, din pricina zăpezilor mari, n-au fost scoase la pășune, fericitul copil a intrat în Biserică, Duminică fiind, cu părinții săi și a auzit pe Domnul din Sfânta Evanghelie, fericind pe cei săraci, pe cei blânzi, pe cei curați cu inima și a întrebat pe un cinstit bătrân: "Ce sunt cuvintele acestea?" Iar bătrânul, fiind călăuzit de Duhul Sfânt, i-a descoperit lui calea cea duhovnicească a vieții, adică urmarea lui Hristos în curăție și înfrânare, în desprinderea de lume și în slujba rugăciunii și a dragostei de Dumnezeu și de semeni, calea cea strâmtă a împăcării, care duce la fericita împlinire a vieții de aici și de dincolo de moarte. Deci, sămânța căzând în pământ bun, a înflorit îndată în el dorința de a trăi după cuvântul Evangheliei și, fără să se mai întoarcă acasă, a intrat într-o mânăstire, la loc singuratic, numit Ograda, primit de starețul Timotei, după șapte zile de așteptare la porțile mănăstirii. În scurtă vreme a învățat pe de rost toată Psaltirea, cum se cerea pe atunci celor ce voiau să fie călugări, și a deprins ușor toată pravila mănăstirii, încât, după doi ani Cuviosul Simeon, simțind nevoia unor osteneli călugărești mai grele, a primit sfatul starețului său să meargă într-o mânăstire cu pravilă mai aspră, ca să nu descurajeze pe frații cei neputincioși. Și așa a intrat fericitul în mănăstirea cu viață mai aspră, a marelui ava Eliodor, dar și aici fericitul întrecea nevoințele tuturor, încât a fost sfătuit să ducă o viață de pustnic. Drept aceea, slujitorul lui Dumnezeu s-a liniștit într-o pustie, la poalele muntelui Telanis, unde a aflat o chilie mică, și a petrecut acolo timp de trei ani. Aici s-a suspus pe sine la încercare cu post de patruzeci de zile, ca Moise, și ca Ilie și ca Însuși Domnul nostru. Și-l rugă Cuviosul pe bătrânul Vassus, îndrumătorul duhovnicesc al locului aceluia, să-i astupe ușa chiliei, ca să stea fără mâncare, în vremea celor patruzeci de zile. Dar acesta nu s-a învoit cu o măsură de ucidere de sine ca aceasta, decât punându-i în chilie zece pâini și un urcior cu apă, că, de va avea nevoie, să guste și să se întărească; și așa i-a astupat ușa. Și, trecând patruzeci de zile, s-a întors Cuviosul și deschizând ușa, l-a aflat pe acesta la pământ, zăcând ca un mort, iar pâinea și apa neatinse. Și, luând un burete, i-a spălat și i-a răcorit gura lui, răsuflând puțin Cuviosul, l-a împărtășit pe el cu Sfintele Taine, după care, primind puțină hrană ușoară, s-a întărit. Și acest dar de înfrânare îl spunea Vassus multor frați, ca un lucru de folos, iar Cuviosul, de atunci, în toți anii, în Postul cel mare, așa postea, douăzeci de zile rugându-se neîncetat în picioare, iar douăzeci de zile șezând, de osteneală. Și, ducându-se vestea despre el, că primise darul tămăduirii bolilor, mulțime de oameni alerga spre dânsul, unii cu bolnavii lor, alții de necazuri și de ispite fiind cuprinși, și fiecare nu se întorcea deșert, ci primea, unul tămăduire, altul mângâiere, altul un ajutor de folos, și cu bucurie se duceau la casele lor. Și puteai să vezi la dânsul, ca râurile de pretutindeni, adunându-se felurimi de popoare, de seminții și de limbi: ismailiteni și perși, armeni și iberici, britani și italieni, creștini și păgâni, luând binecuvântare de la dânsul. Și, tulburat fiind fericitul de o cinstire ca aceasta și de neodihnă, a aflat un chip străin de a scăpa de împresurările omenești: s-a gândit să-și zidească un stâlp. Deci, a zidit stâlpul și pe el o chilioară strâmtă și, acolo suindu-se, petrecea în post și rugăciune; și a fost întâiul stâlpnic. Și era acel stâlp înalt ca de șase coți, iar mai pe urmă și-a zidit Sfântul alți stâlpi și mai înalți. Și așa petrecea, udându-se de ploaie, arzându-se de zăduf și înghețând de frig și vorbind poporului de două ori pe zi; iar hrana lui era lintea muiată și, ca băutură, apa. Și auzind părinții din pustie, se minunau de străina lui petrecere. Și au trimis la dânsul ca să vadă ce duh locuiește în el, zicând: "Pentru ce nu mergi pe calea părinților și altă cale nouă ai aflat? Deci, pogoară-te de pe stâlp și urmează vieții pustnicilor". Și părinții pustnici i-au învățat pe trimiși că, de se va arăta nesupus, cu silă să-l tragă jos de pe stâlp, iar de va asculta și de va voi singur să se pogoare, să-l lase pe el și să stea așa cum a început, cunoscând că este de la Dumnezeu. Deci, ajungând trimișii soborului sfinților pustnici și spunându-i hotărârea lor, el îndată a pășit cu piciorul pe scară, vrând se se coboare. Dar trimișii strigară: "Nu te pogorî, sfinte părinte, ci petreci cum ai început. Acum știm că lucrul tău este de la Dumnezeu, Care de folos să-ți fie pânăƒ la sfârșit". Puterea cuvintelor lui, asprimea vieții lui și strălucirea minunilor lui, marea lui iubire de oameni în suferința și înțelepciunea lui au întors la Dumnezeu un mare număr de necredincioși. Împărații Teodosie cel Tânăr (408-450) și Leon cel Mare (457-474) îi cereau sfatul și rugăciunile, împăratul Marcian (450-457) a îmbrăcat haine străine, ca să-l poată auzi mai bine. Cu sfatul său, Eudoxia împărăteasa s-a lepădat de rătăcirea lui Eutihie, pe care o cinstea, și foarte minunat a fost pentru toți oamenii din vremea lui. Și așa, a trăit Sfântul până în anul 459, când Domnul l-a chemat la El.
Ne-a spus nouă Gheorhe de la Rait de un frate cu numele Mina, care a fost diacon acolo. Că acesta a ieșit de la o slujbă în lume și ce a pătimit nu am aflat, ci numai știu atât că a lăsat chipul călugăresc și a rămas în lume. Iar după ce au trecut multe zile, acesta a mers în cetatea lui Dumnezeu, Antiohia, și, când trecea prin Seleucia, a văzut de departe mănăstirea Preacuviosului Simeon Stâlpnicul și a zis întru sine: "Mă voi sui și voi vedea pe marele Simeon", că niciodată nu-l văzuse. Iar după ce a ajuns el la stâlp și s-a apropiat, dacă l-a văzut pe el Sfântul Simeon, îndată de la Dumnezeu s-a înștiințat că a fost călugăr și a avut slujba diaconiei. Și a chemat pe cel ce-l slujea, zicând: "Adu-mi foarfecele aici". Iar acela le-a adus. Zis-a Sfântul Simeon către slujitorul său: "Bine este cuvântat Domnul, tunde-l pe acela", și-l arătă cu degetul său, că erau mulți stând pe lângă stâlp. Iar acesta, minunându-se de cuvântul Sfântului și de frică mare fiind cuprins, deloc nu s-a împotrivit, cunoscând că Dumnezeu a descoperit starețului despre dânsul. Iar după tunderea lui, i-a zis marele Simeon: "Fă rugăciune, diacone". Și făcând el rugăciune, Sfântul i-a grăit iarăși: "Să mergi la Rait, de unde ai ieșit". Iar el zicând: "Nu pot suferi rușinea de la părinți", Simeon iarăși i-a grăit lui: "Să mă crezi, fiule, că nu e nevoie să te rușinezi de aceasta, că, te vor primi pe tine cu ochi blânzi și vor avea bucurie și veselie de a ta întoarcere. Și să știi fiule, că Dumnezeu va să facă semn cu tine, ca să cunoști că ți-a iertat ție păcatul acesta, că negrăită este bunătatea Lui". Iar, după ce a venit la Rait, l-au primit părinții cu mâinile întinse și l-au dus în Sfântul altar. Iar într-o Duminică, ducând el Preasfintele Daruri ale marelui Dumnezeu și Mântuitorului nostru Iisus, și deodată, au început să-i curgă ochii lui. Și, din acest semn, au cunoscut părinții, că l-a iertat pe el Dumnezeu de greșeală, după cuvântul Sfântului Simeon.
Minunea Sfântului Simeon, cu un preot.
Un preot oarecare, șezând într-o zi în fața bisericii, iată, un duh necurat a venit la dânsul în chip de nor întunecat și înnegrit și s-a pus ca un acoperământ pe capul lui și l-a lipsit de lumină și mintea lui i s-a luat și i s-au slăbit lui toate oasele și nu putea să grăiască; și, intrând unii, l-au aflat pe el ca pe un mort. Și a petrecut în boala aceea nouă ani, neputând a se întoarce pe sine pe altă parte, dacă nu-l întorcea pe el cineva. Și auzind rudele lui, cele despre Sfântul Simeon, au mers la Sfântul, ducându-l și pe el în pat și ajungând ca la trei stadii de mânăstire, zăcea acolo. Iar Sfântul Simeon, stând la rugăciune, i s-a descoperit lui despre preotul acela. Și, la miezul nopții, a chemat Sfântul pe unul din ucenicii lui și i-a zis: "Ia din apa aceasta și mergi degrabă și vei afla acolo pe un preot purtat pe pat; să-l stropești cu apa aceasta și să-i spui: "Îți zice ție păcătosul Simeon, întru numele Domnului nostru Iisus Hristos, scoală-te și-ți lasă patul tău și vino la mine cu picioarele tale". Iar ucenicul, mergând, a făcut după cuvântul Sfântului. Și s-a sculat şi a mers înaintea Sfântului. Și i-a zis lui Sfântul: "Scoală-te, nu te teme, măcar de te-a și mâhnit pe tine diavolul nouă ani, ci iubirea de oameni a lui Dumnezeu nu te-a lăsat pe tine până în sfârșit să pieri. Că nu cu temere de Dumnezeu, ci și prea cu nedreptate ai stat în Sfântul altar și, mai înainte de a afla adevărul, ai ascultat pe clevetitorii cei ce judecau în taină pe aproapele lor și fără de nici o vină asupreai pe unii, îndepărtându-i de împărtășirea Sfintelor Taine. Și aceasta făcând, pe iubitorul de oameni Dumnezeu nu puțin L-ai mâhnit. Drept aceea, se și întărise asupra ta diavolul. Ci iubirea de oameni a lui Dumnezeu și îndurările Lui s-au înmulțit spre tine. Însă pe cei care te-au nedreptățit, mergând, îi vei afla pe ei rugându-se ție, cu multă durere, să-i ierți; precum a făcut Dumnezeu milă cu tine, așa și tu să faci milă cu dânșii, încă și țărână luând de aici, vei presăra peste dânșii". Și a ieșit preotul cu bucurie i-a poruncit lui Sfântul și îndată s-au vindecat și aceia, slăvind pe Dumnezeu.
Despre tâlharul ce s-a pocăit lângă stâlpul Sfântului Simeon.
Un oarecare tâlhar din Antiohia, Ionatan cu numele, pe mulţi oameni îi ucidea pe drumuri şi prin case, tâlhăreşte năvălind năprasnic prin sate şi prin cetăţi; şi nimeni nu putea să-l prindă pe el, măcar că mulţi îi pândeau calea, că era puternic şi viteaz foarte, încât nimeni nu putea să-i stea împotrivă. Deci, s-a pornit toată Antiohia şi a trimis ostaşi ca să-l prindă pe dânsul, iar el neputând să se ascundă de dânşii, ca un leu fugind de la faţa celor ce-l goneau pe el, a alergat în ograda Cuviosului Simeon şi, apucându-se de stâlp, ca păcătoasa de picioarele lui Hristos, plângea cu amar. Deci Sfântul a strigat către dânsul, de sus: "Cine eşti, de unde şi de ce ai venit aici?" Iar el a zis: "Eu sunt Ionatan, tâlharul, cel ce am făcut toate răutăţile şi am venit aici, ca să mă căiesc de păcatele mele". Acestea grăindu-le el, iată au năvălit de la Antiohia ostaşii care-l goneau pe el, strigând către Cuviosul: "Dă-ne nouă, părinte, pe vrăjmaşul nostru, tâlharul, că, iată, şi fiarele sunt gata în cetate să-l mănânce pe el". Răspuns-a lor fericitul Simeon: "Fiii mei, nu eu l-am adus pe el aici, că Dumnezeu, Cel ce voieşte pocăinţa lui, l-a povăţuit aici. Deci, de veţi putea intra înăuntru, prindeţi-l pe el, că eu nu pot să-l scot la voi, că mă tem de Acela Care l-a trimis la mine". Acestea auzindu-le ostaşii şi neîndrăznind nu numai să intre în ogradă, ci nici cuvânt să zică împotrivă, s-au întors cu teamă şi au spus toate în Antiohia. Iar tâlharul a petrecut şapte zile lângă stâlp, căzând la rugăciune către Dumnezeu, mărturisindu-se şi plângând cu plângere mare, cât şi cei ce erau acolo, văzând pocăinţa şi plângerea lui se umileau. Iar după şapte zile, a strigat către Sfântul: "Părinte, îmi porunceşti să mă duc?" Iar părintele i-a zis: "Au, iarăşi, la lucrurile tale cele rele, te vei întoarce?" Iar el a răspuns: "Ba nu, părinte, ci vremea mea a sosit". Şi aşa, vorbind cu dânsul, şi-a dat duhul său la Dumnezeu. Iar ucenicii Sfântului Simeon, vrând să îngroape pe tâlhar lângă ogradă, iată mai marii oştilor veniră de la Antiohia după tâlhar şi începură a striga: "Dă-ne nouă, părinte, pe vrăjmaşul nostru, de care toată cetatea s-a cutremurat". Răspuns-a Cuviosul: "Cel ce l-a adus pe el la mine, Acela în mulţime de oaste cerească a venit şi l-a luat pe el la Sine, curăţit prin pocăinţă; deci nu mă tulburaţi pe mine". Acestea, auzindu-le acei dregători şi văzând pe tâlharul mort, s-au înspăimântat şi au lăudat pe Dumnezeu, Cel ce nu voieşte moartea păcătosului. Şi, întorcându-se, au spus în cetate cele de la Cuviosul ce au auzit şi au văzut.
Sursa:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu