Ioachim şi Ana.
Drepții Ioachim și Ana au fost părinții Maicii Domnului și strămoșii Domnului Hristos. Este drept, că în Sfânta Scriptură nu găsim nimic despre ei, dar tradiția creștină a descoperit multe știri adevărate, în scrierile necanonice, ce înfloareau la începutul creștinătății, în jurul Bisericii. Din tradițiile sfinte cu privire la părinții Maicii Domnului aflăm că aceștia erau drepți înaintea lui Dumnezeu și că bogați fiind ei, la toată sărbătoarea luau două părți din averea lor, o parte o dădeau săracilor, iar pe cealaltă o dădeau lui Dumnezeu, adică Bisericii. Dar însoțirea acestor Sfinți s-a ținut multă vreme, prin dumnezeiasca voință, întru nerodire de prunci, ca să se arate și puterea darului lui Dumnezeu. Că a naște pântecele cel neroditor și sterp este puterea harului dumnezeiesc. Deci, petrecură ei întru însoțire, neavând fii, cincizeci de ani și încă nu deznădăjduiau, aducându-și aminte de Sfântul patriarh Avraam și soția lui, cinstita Sara, care, la bătrânețe, a născut fiu pe Isaac, după făgăduință. Dar, la această vrednicie nu au ajuns, pânăƒ ce nu au rugat pe Dumnezeu, în amărăciunea sufletului lor, cu mult post și rugăciune. Deci, s-a dus Ioachim cu daruri la Ierusalim, la un praznic mare, arhiereu fiind atunci Isahar, dar arhiereul n-a voit să-i primească darurile, ocărându-l pentru nerodire, asemenea și un evreu a ocărât pe Ioachim, zicându-i: "De ce apuci înaintea mea, au nu știi că nevrednic ești să aduci cu noi daruri, de vreme ce nu ai lăsat seminție în Israel?" Și a plecat Ioachim foarte întristat și rușinat și defăimat de la praznicul acela, și, de mâhnire, nu s-a întors la casa sa, ci s-a dus în pustie și s-a rugat lui Dumnezeu patruzeci de zile și striga către Dumnezeu cu lacrimi, ca să-i dea lui rod pântecelui. Asemenea și Ana, în casa și în grădina sa, se ruga lui Dumnezeu. Și i-a auzit pe dânșii Domnul și a trimis pe îngerul Său, binevestindu-le lor nașterea Maicii Domnului, care a și fost, spre mântuirea a tot neamul omenesc.
Întru această zi, cuvânt ca să nu osândim, ci să miluim pe cei ce greşesc.
Nimeni cu adevărat nu urăște așa păcatul, precum Sfinții. Ei însă nu urăsc pe cei ce greșesc, nici îi osândesc, nici îi gonesc pe dânșii, ci încă și pătimesc cu dânșii și îi învață și-i mângâie, precum un doctor, vrând să vindece un mădular bolnav, nu arată nebăgare de seamă și nesârguinţă, ci râvnă spre cela ce boleşte și toate le face ca să-l tămăduiască. Asemenea și pescarul, când aruncă undița în râu și prinde un pește mare și-l simte că se tulbură și se afundă, nu îl trage pe el dintr-o dată și cu silă, ca să nu i se rupă sfoara și să-l piardă cu totul. Ci, slobozind sfoara cu meșteșug, pânăƒ umblăƒ el unde voiește, după ce socotește că s-a obosit și a încetat cu mișcările, atunci începe iarăși a-l trage pe el încetișor. Așa și Sfinții cu îndelungă răbdare și cu dragoste învață pe fratele ce greșește și nu se întorc de la dânsul, nici nu le este lor urât, nici nu se scârbesc de el, ci îl acoperă și-l sprijinesc, ca la vreme să-l îndrepteze pe acesta și nici pe alții nu-i lasă ca să-l vădească pe el, ca și aceia mai mult să sporească în dragostea lui Hristos. Deci, iată ce a făcut Sfântul Amon, când au venit la dânsul frații, zicându-i: "Egumene, mergi de vezi în chilia cutărui frate, că are înlăuntru o femeie și spurcă locul acela". Și ce fel de îndurare a arătat sfântul suflet acela? Că înțelegând că fratele acela păzește muierea sub un butoi, venind, a șezut deasupra și le-a poruncit lor să o caute în toată chilia, iar după ce nu o aflară, le-a zis lor: "Dumnezeu să vă ierte pe voi", și aceasta zicându-le: "Să nu credeți lesne cele despre aproapele vostru". Iar acestea le-a făcut ca pe cel greșit să-l înţelepţească, acoperindu-i lui greșelile. Deci, luând de mânăƒ pe fratele, după ieșirea tuturor, i-a zis lui: "Grijește-te de sufletul tău, o, frate". Și umilindu-se fratele, a intrat în el frica de Dumnezeu și a făcut pocăință pentru sufletul săƒu. Drept aceea și noi, fraților, să câștigăm îndurare și dragoste spre cei ce greșesc, ca să ne păzim de osândire. Ca și pe noi Dumnezeu să ne păzească de tot răul și de cumplitul păcat.
Întru această zi, o învăţătură a Sfântului Ştefan.
Să nu ai însoțire cu femeia, ca să nu te arzi de focul ei. Să nu ai tovărășie cu copiii, ca să nu cazi în laț cu dânșii. Să nu ai tovărășie cu cel mai bătrân al tău, ci numai ascultă-i cuvintele lui, iar după faptele lui să nu faci. Să nu iubești a merge la târg, nici să zici, că mie curat îmi este ochiul, că-l vei face pe el vrăjmaș. Să nu bei vin, ca să nu ți se facă ție inimă spurcată, poftitoare de dulceți. Să nu mănânci de două ori pe zi, ca să nu ți se îngrașe ție trupul și să nu se nască în minte gânduri necuvioase. Să nu-ți închizi ușa către cel străin, ca să nu-Și închidă Domnul ușile Sale către tine, că, zice: "Cu ce măsură veți măsura, se va măsura vouă". Să cercetezi pe cel bolnav, ca Dumnezeu să te cerceteze pe tine. Să nu dormi mult, ci roagă pe Dumnezeu cu dinadinsul spre ajutorul tău, ca să scapi ca o pasăre din laț. Să petreci pururea în Biserica lui Dumnezeu, că zice: "Pe cel ce Mă proslăvește pe Mine, îl voi proslăvi", pentru că, aceasta făcând, și pe tine te vei mântui și pe cei cu tine. Încă să petreci în supunere și în tăcere și orice vei cere, să fii ca un începător, ca un sărac cu duhul. Să nu aduni mai presus de trebuință, ci mai bine să vieţuieşti cu smerenie. Ostenește-te cu mâinile tale, ca să ai să dai și celor ce au trebuință. Așa de vei face, vei fi viu în Domnul Dumnezeu, Căruia Se cuvine slavă acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
Întru această zi, pomenirea Fericitului Nichita, cel ce se ascundea,
plăcutul lui Dumnezeu (sec. XII).
Plăcutul lui Dumnezeu cel ascuns, Fericitul Nichita, care se numea Hartularie, era născut în Constantinopol şi crescut de părinţi de bun neam. Şi în lume petrecând şi în taină slujind Domnului, atât era de plăcut lui Dumnezeu, cât şi uşile bisericii singure i se deschideau, când venea el, în miezul nopţii, la rugăciune şi sfeşnic neaprins de mâini omeneşti îi lumina lui; şi a avut putere ca, pe preotul cel mort, să-l arate, ca pe un om viu, lui Sozont diaconul, lucru despre care povestirea este aceasta: Un preot dreptcredincios şi un diacon cucernic câştigaseră dragoste, de la Dumnezeu, unul pentru altul, iar după câtăva vreme, prin drăceasca uneltire, amândoi în vrajbă s-au aflat. Şi era numele diaconului Sozont, iar numele preotului nu se ştie. Deci, multă vreme în vrajbă petrecând ei, s-a întâmplat de a murit preotul în supărarea aceea. Atunci, a început a se tulbura diaconul cu gândul, şi a se mustra că nu şi-a dezlegat vrajba cu preotul şi nu-şi împăcase mânia prin iertăciune. Deci, s-a dus să caute un părinte duhovnicesc iscusit, căruia să-i poată descoperi cugetul său, şi, a străbătut locurile cele pustii, căutând doctor la rana inimii sale. Şi, aflând un stareţ îmbunătăţit, destoinic şi sfânt, aceluia i-a mărturisit păcatul mâniei şi al vrajbei pe care a avut-o cu preotul şi cerea iertăciune. Iar stareţul i-a grăit lui: "Tot cel ce cere cu credinţă primeşte şi celui ce bate i se deschide; şi bine faci, frate, îngrijindu-te de grabnica dezlegare a acestui mare păcat. Să-ţi ajute ţie Domnul, însă nu este al meu lucrul acesta, o, fiule, ca, adică, să te împac pe tine cu cel mort. Drept aceea, întoarce-te la Constantinopol, de unde ai venit, şi, mergând la Biserica cea mare a Sfintei Sofii, noaptea să stai lângă frumoasele uşi cele mari şi pe care-l vei vedea mai întâi la uşă venind, aceluia să te închini şi să-i spui de noi şi să-i dai lui această scrisoare pecetluită. Şi-ţi va fie ţie de la dânsul îndreptare de păcatul tău." Iar diaconul, împlinind această poruncă a părintelui său cel duhovnicesc, a mers în cetate şi noaptea, înainte de vreme, a ajuns la uşile Bisericii Sfintei Sofii şi sta aşteptând venirea feţei celei neştiute şi, iată, a văzut pe un bărbat apropiindu-se de uşă; şi acela era fericitul Nichita, despre care ne este nouă această vorbire. Aceluia, diaconul, închinându-se şi sărutându-l pe el, i-a dat scrisoarea stareţului şi i-a spus lui mâhnirea sa. Iar bărbatul acela, ascultând şi socotind cele spuse de diacon şi citind scrisoarea cea dată de la stareţ, se uda pe sine cu lacrimile şi zicea: "Cine sunt eu ca să îndrăznesc un lucru ce covârşeşte puterea mea? Însă, nădăjduindu-mă în rugăciunile celui ce te-a trimis pe tine, pe cât îmi va ajuta Dumnezeu, de mă voi nevoi la lucrul acesta ce mi se porunceşte". Aceasta zicând, a stat înaintea uşii şi mâinile spre cer ridicând, se ruga şoptind. Apoi genunchii plecându-şi şi capul de pământ lipindu-şi, făcea rugăciune încet. Şi după puţin sculându-se, a zis: "Deschide nouă, Doamne, uşa milostivirii Tale". Şi îndată, uşa cea dintâi, s-a deschis de la sine, iar el, luând pe diacon, a intrat în tindă şi, apropiindu-se numai de uşile bisericii, a zis diaconului: "Aici să stai nemişcat". Iar el singur a făcut închinăciune în pragul Bisericii şi s-a deschis uşa şi a intrat înlăuntru. Şi pe când sta în mijlocul Bisericii, rugându-se, de la bolta bisericii, un sfeşnic luminos s-a pogorât deasupra capului bărbatului aceluia şi a luminat toată biserica. Apoi a mers la Jertfelnic şi acolo uşile singure i s-au deschis şi, plecându-şi capul şi rugându-se în taină, a ieşit venind la diacon şi iarăşi toate uşile, văzând cu ochii, s-au închis singure. Aceasta văzând, diaconul s-a mirat şi nu îndrăznea să se apropie de bărbatul acela, că o frică mare îl cuprinsese pe el. Încă şi faţa lui o vedea ca pe o faţă de înger, proslăvită de rugăciune. Şi gândea întru sine diaconul de nu cumva acest chip văzut este înger, iar nu om; şi acest gând nu a rămas tăinuit pentru bărbatul acela, căci a zis către diacon: "De ce te tulburi cu cugetul pentru mine, omule? Vezi că şi eu sunt om de ţărână, din sânge şi carne, în casă luminată născut şi crescut în această cetate, iar darul lui Dumnezeu lucrează câte voieşte şi întru cei neputincioşi. Ci să mergem pe calea ce ne stă nouă înainte". Şi a mers la locul târgului, iar diaconul urma după el. Apoi, ajungând acolo, iarăşi, cu rugăciunea, a deschis uşile bisericii Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu şi, intrând în biserică şi ieşind, uşile singure s-au închis. Iar diaconul, la aceasta privind, nimica alta nu zicea cu spaimă, întru sine, fără numai: "Doamne miluieşte". Au mers apoi la Biserica Vlahernei. Şi adeverea, după aceea, diaconul că, atât de grabnic i se părea a se face mergerea lor pe la biserici, încât se asemăna cu zborul unei păsări. Deci, sosind ei la uşile bisericii Vlahernei, când bărbatul acela a făcut rugăciune cu lacrimi, îndată, ca şi la celelalte biserici, s-au deschis uşile singure şi, aşezând pe diacon în uşi, i-a poruncit să privească cu dinadinsul înlăuntru şi, intrând el singur în Biserică şi plecându-şi genunchii, se ruga cu osârdie. Iar diaconul, stând în uşi şi privind, a văzut lumina înlăuntrul bisericii, luminând-o toată, şi un diacon strălucitor ieşind din altar şi cădind toată biserica. Iar, după puţină vreme a văzut o ceată de preoţi îmbrăcaţi în haine albe, ieşind din altar în mijlocul bisericii. Apoi a văzut altă ceată de preoţi îmbrăcaţi în veşminte mohorâte şi toţi împreună adunându-se în mijlocul bisericii, cântau cântări alese, din care n-a putut diaconul să înveţe nici una, fără numai "Aliluia". Deci, bărbatul acela, sculându-se de la rugăciunea sa, a zis către diacon: "Frate, să intri înlăuntru bisericii fără de temere şi, spre ceata cea de-a stânga privind, ia aminte la preoţii cei ce stau, doar vei putea cunoaşte pe preotul acela cu care ai avut vrajbă." Iar diaconul cu cutremur intrând şi de omul lui Dumnezeu apropiindu-se, privea spre ceata de-a stânga şi n-a aflat pe preotul cel căutat. Apoi bărbatul cel în chip de înger a poruncit diaconului să ia seamă la ceata preoţilor din dreapta. Şi căutând diaconul, a văzut pe preotul acela cu care avea vrajbă şi l-a arătat pe dânsul cu degetul omului lui Dumnezeu. Iar acesta a zis diaconului: "Mergi de spune preotului pe care l-ai cunoscut: Nichita Hartularie stă afară şi te cheamă pe tine să vii la dânsul". Iar diaconul, mergând după poruncă, a luat pe preot de mâna dreaptă şi l-a dus la omul lui Dumnezeu, care ieşise afară din biserică. Iar acesta, căutând cu ochii blând, cu glas lin i-a zis: "Părinte, să vorbeşti cu fratele tău diaconul şi să dezlegaţi vrajba pe care aţi avut-o între voi". Şi îndată preotul şi diaconul şi-au plecat genunchii, unul la altul şi cu deplină sărutare şi-au dezlegat vrajba. Deci, preotul, după iertăciune, a intrat în biserică şi a stat în ceata sa, iar omul lui Dumnezeu, Nichita, a făcut închinăciune pe pragul bisericii şi îndată uşile bisericii s-au închis. Iar el, luând pe diacon, a pornit să se întoarcă. Şi trecând o parte din cale a zis către diacon: "Frate Sozont, mântuieşte-ţi sufletul tău şi să-mi fii şi mie de folos. Iar părintelui celui ce te-a trimis pe tine, să-i spui: Curăţia sfintelor tale rugăciuni şi îndrăzneala cea către Dumnezeu poate şi pe morţi a-i ridica"; şi aceasta zicând, s-a dus de la ochii diaconului. Iar diaconul, închinându-se la locul acela unde au stat picioarele acelui minunat bărbat, a mers la stareţ, înspăimântat şi bucuros, slăvind şi mulţumind lui Dumnezeu că s-a învrednicit a se împăca cu preotul cel mort, în acest chip minunat, cu rugăciunile robului lui Dumnezeu, Nichita Hartularie, cel ascuns în mijlocul poporului şi al gâlcevilor lumii şi atât de plăcut lui Dumnezeu, Căruia Se cuvine slava în veci ! Amin.
Sursa:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu