Luna august în 27 de zile: pomenirea Preacuviosului Părintelui nostru Pimen (+454).

Acest Preacuvios a fost egiptean de neam și a trăit în pustia Egiptului, pe vremea împărăției lui Teodosie cel Tânăr (408-450). Tineri fiind, el și cei șapte frați ai săi, într-o bună zi, s-au despărțit de lume și, luând drumul pustniciei, au intrat într-o mânăstire și s-au făcut monahi. Deci, fericitul Pimen își petrecea zilele și anii în pustnicești nevoințe, stăruind neîncetat în rugăciuni, sporind în faptele bune, cele monahicești, și întărindu-se, cu ajutor de la Dumnezeu, împotriva nevăzutului război al diavolului. În scurt, supunându-și trupul în slujba duhului, s-a suit la vârful nepătimirii și a ajuns mare între Părinții pustiei. Deci, a auzit de înțelepciunea și de smerenia lui dregătorul acelui ținut și a vrut, într-o zi, să vadă pe ava Pimen. Dar părintele Pimen a stat și s-a gândit că, de îl va primi pe acest dregător în chilia sa, atunci, vor veni și alții, care vor începe să-l laude pentru darurile lui cele duhovnicești, lipsindu-l de smerenia câștigată, cu atâta osteneală și prinzându-l în mrejele mândriei. De aceea, a trimis vorbă dregătorului să nu vină la el, că nu poate să-l vadă, fiind hotărât să plece din locul acela. Și s-a mâhnit stăpânitorul de un răspuns ca acesta, dar, dorind cu orice preț să-l vadă pe bătrân, a aflat un mijloc ca acesta, adică a prins pe fiul surorii starețului și l-a închis în temniță, ca și când ar fi făcut o faptă rea, nădăjduind că starețul va mijloci pentru nepotul său și, așa, îl va vedea. Auzind aceasta, mama tânărului, sora lui Pimen, a alergat degrabă în pustie, la fratele său, și a început să bată la ușă și să-l roage, cu multă tânguire. Dar starețul nu i-a deschis ușa, nici nu i-a răspuns. Iar ea se jeluia, zicându-i: "Nemilostive, împietritule, neîndurate, fie-ți milă, că acesta este singurul meu copil". Iar Pimen a trimis pe ucenicul lui, să-i zică sorei sale: "Du-te de aici, că Pimen nu are copii". Auzind de aceasta, dregătorul a zis către femeie: "Spune-i bătrânului, că măcar o scrisoare de rugăminte să scrie către mine și voi elibera pe nepotul său". Deci, starețul a scris aceasta: "Cercetează după lege și, de este vrednic de moarte, să moară, iar, de nu, nepedepsindu-l, să-l libereze". Și s-a mirat dregătorul de socotința acestui bărbat și, cunoscând că este cu adevărat plăcut lui Dumnezeu, a eliberat, îndată, pe tânărul acela. Și a avut Cuviosul o mulțime de ucenici, la întrebările cărora, le răspundea prin pilde și asemănări adânci, pentru ca ei să înțeleagă învățăturile Domnului Iisus Hristos și să nu rătăcească niciodată de la dreapta credință în Hristos. Și toți părinții și sihaștrii, din Egipt și din Tebaida îl socoteau ca pe un părinte, luând sfat și îndrumare de la dânsul. Unul din ei l-a întrebat odată: "Cum aș putea să mă păzesc de vicleșugul îndemnătorului la rele?" Părintele Pimen a răspuns: "Când căldarea are foc dedesupt și fierbe, muștele și alte viețuitoare nu se apropie de ea, iar, când se răcește, atunci și muștele stau pe ea și târâtoarele cad înăuntru. Așa este și cu monahul, de cel care se miluiește cu osârdie, la cele duhovnicești, vrăjmașul nu îndrăznește să se apropie și să-l tulbure, iar, de cel ce petrece în nebăgare de seamă și în lenevire, vrăjmașul, cu înlesnire, se apropie și îl supără, precum voiește". Dar, nu numai cu asemenea cuvinte povățuia Cuviosul, cu dragoste, suflete tinere, ci și prin faptele sale, dădea altora pilde de urmat, fapte de care este plin Patericul, la cuvântul "Ava Pimen". Și, în astfel de fapte, petrecându-și viața, de trei ori fericitul a ajuns mare învățător al pustiei, și și-a primit sfârșitul, bătrân și plin de zile.

Întru această zi, istorisire din Limonar, despre un alt Mucenic Pimen.

Sfinții Părinți Sofronie și Ioan, în cartea lor, au scris despre acest Cuvios Pimen. Ava Agatonic, egumenul Lavrei Cuviosului nostru Părintele Sava, ne-a spus nouă: "Am mers, zicea el, într-o zi, în pustia Ruva, la ava Pimen, cel ce viețuia în peșteră și se hrănea cu rădăcini. Și, aflându-l pe el, i-am mărturisit lui gândurile mele și, dacă s-a înserat, m-a lăsat pe mine într-o peșteră, să mă odihnesc, iar el s-a dus într-o altă peșteră. Și a fost, în noaptea aceea, ger mare și grozav am pătimit de frig. Iar, făcându-se ziuă, a venit starețul la mine și mi-a zis: "Cum ai petrecut noaptea aceasta, fiule?" Și i-am grăit lui: "Iartă-mă, părinte, toată noaptea am pătimit de ger". Iar el mi-a zis: "Cu adevărat, fiule, eu nu am pătimit deloc de ger". Și, auzind eu, m-am minunat mult, fiindcă starețul nu era prea îmbrăcat și l-am întrebat, zicând: "Fii bun, părinte, și spune-mi mie cum de n-ai pătimit de ger?" Și mi-a spus mie starețul: "A venit leul și s-a culcat lângă mine și m-a încălzit. Însă, să știi, fiule, că eu de fiară am să fiu mâncat". Și i-am zis lui: "Pentru ce, părinte, ai să fi mâncat de fiară?" Și mi-a grăit starețul: "Când eram în lume, la locul meu, am fost păstor de oi, și, într-una din zile, păscând eu oile, un om mergea alături de mine și câinii mei, năvălind asupra lui, l-au rupt și l-au mâncat. Iar eu, putând să-l apăr pe el de câini, nu l-am izbăvit. Și sunt înștiințat, prin descoperirea lui Dumnezeu, că, și eu, cu același fel de moarte, am să mor, rupt de fiare." Aceasta a spus-o Cuviosul Pimen, despre sine, lui ava Agatonic. Și a fost, după cuvântul lui. Că, după trei ani, s-a făcut cunoscut că Părintele Pimen, viețuitorul din pustie, a fost mâncat de o fiară. Însă sufletul lui cel sfânt s-a rânduit în ceata Cuvioșilor Părinți, prin milostivirea Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia Se cuvine slavă în veci! Amin.

Proloagele de la Ohrida

27 august – Sfântul Cuvios Pimen cel Mare; Sfântul Cuvios Pimen, cel din Palestina; Sfântul Osie, episcopul Cordobei; Sfântul Kukșa și Pimen postitorul; Sfântul Mucenic Fanurie

• Pomenirea Sfântului Precuviosului Părintelui nostru Pimen cel Mare

Sfîntul Pimen a fost de neam egiptean, şi unul dintre marii asceţi ai Pustiei Egiptene. Tînăr fiind, el i-a cercetat pe Părinţii cei mari ai pustiei, culegînd de la ei mierea cea duhovnicească precum albina. Pimen l-a rugat odată pe Avva Pavel să îl ducă la Marele Avva Paisie. Văzîndu-l pe Pimen, a zis Avva Paisie către Avva Pavel: „Copilul acesta pre mulţi va mîntui, căci mîna lui Dumnezeu este cu el”. Peste puţină vreme tînărul Pimen s-a tuns monah, şi i-a atras la viaţa călugărească şi pe doi fraţi ai lui. Odată maica sa a venit la pustie ca să îi vadă pe fiii ei. Dar Preacuviosul Pimen nu a lăsat-o pe maică să intre la ei, ci i-a grăit prin uşă:

„Ce voieşti? Să ne vezi aici, pentru puţină vreme, sau în Împărăţia lui Dumnezeu, veşnic?”.

Auzind acestea maica s-a dus de acolo cu bucurie, zicînd:

„Încredinţată sînt că vă voi vedea acolo, deci nu mai voiesc să vă văd aici, nicidecum!”.

În mînăstirea în care se nevoiau aceşti fraţi, al cărei egumen era Avva Anouv, fratele cel mai mare al Sfîntului Pimen, rînduiala lor călugărească era aşa: noaptea petreceau patru ceasuri lucrând cu mîinile, patru ceasuri le foloseau pentru somn, şi patru pentru citirea Psaltirii. Ziua şi-o petreceau alternînd lucrul mîinilor cu rugăciunea de dimineaţa şi pînă la amiază, citeau sfintele cărţi de la amiază şi până la Vecernie, iar după Vecernie îşi pregăteau puţină cină. Aceasta era singura lor masă din zi, care îndeobşte se făcea dintr-un fel de varză. Avva Pimen a povestit despre masa obştii odată: „Noi am mîncat ceea ce ni s-a pus înainte. Niciodată nu a zis vreunul din noi „vreau altceva” sau „nu-mi place mîncarea aceasta”. Aşa a fost petrecerea noastră călugărească în toate zilele vieţii noastre, în tăcere şi pace”. Avva Pimen s-a nevoit în veacul al cincilea, săvîrşindu-se către Domnul cu pace, la adînci bătrîneţi.

• Pomenirea Sfântului Preacuvios Pimen cel din Palestina

Sfîntul Pimen acesta s-a nevoit în pustia Rouba, care se afla în pustietatea Palestinei, în timpul domniei împăratului Mauriciu (582-602). El în tinereţile lui fusese păstor de oi. Odată cîinii lui au sărit pe un om pe care l-au sfîşiat în bucăţi, iar el, din răutate, nu a sărit ca să scape viaţa nevinovatului aceluia. Pentru aceasta i-a arătat Dumnezeu că şi el va păţi la fel, şi va muri sfîşiat de fiarele sălbatice, cînd va sosi timpul. Precum s-a şi întîmplat. El a fost sfâşiat de fiarele pustiei, şi sufletul lui s-a înălţat la Domnul.

• Pomenirea Sfântului Osie, Episcopul Cordobei

Ca episcop al Cordobei, Sfîntul Osie bine a păstorit Biserica Spaniei timp de peste şaizeci de ani. El a fost unul dintre Părinţii mari de la Sinodul întîi Ecumenic de la Niceea (anul 325 după Hristos) şi a prezidat Sinodul local de la Sardica (Sofia de astăzi, în Bulgaria) din anul 347. El a fost un mare zilot al ortodoxiei, în vremurile în care Biserica era atacată din toate părţile de erezia lui Arie. Atît de rîvnitor a fost Sfîntul Episcop Osie pentru dreapta credinţă, încît simţind că i se apropie sfârşitul, a mai dat o dată anatemei necurata erezie ariană.

• Pomenirea Sfinţilor Sfinţiţi Kuşka şi Pimen Postitorul

Aceştia au fost monahi din Lavra Peşterilor din Kiev. Sfîntul Kuşka a predicat Sfînta Evanghelie printre valahi [în veacul al XH-lea, v. infra] şi a botezat mulţi dintre ei. Dar păgînii l-au ucis şi pe el şi pe ucenicul ce era cu dînsul. Chiar în acele ceasuri Sfîntul Pimen Postitorul stătea în Biserica Lavrei Peşterilor din Kiev; şi văzînd în vedenie moartea mucenicească a Sfîntului Kuşka, ucenicul şi împreună-nevoitorul, a strigat: „Astăzi fratele nostru Kuşka a fost ucis pentru Hristos!” Zicînd acestea, şi-a dat duhul şi el. Faptele descrise s-au petrecut în anul 1113.22

• Pomenirea Sfântului Mucenic Fanurie

Tot în această zi sinaxarul grecesc face pomenire de Sfîntul Mucenic Fanurie. Nu se cunoaşte cine a fost acest Sfînt şi cînd a trăit. El este cu deosebire cinstit în insulele Rodos şi Creta, în anul 1500, Sfîntul Fanurie a apărut oamenilor din Insula Rhodos, făcînd minuni mari de vindecare a bolilor. În acea insulă s-a aflat şi o icoană veche a Sfîntului, în care este înfăţişat ca un soldat tînăr, purtînd cruce în mîna dreaptă, şi lumînare aprinsă în mîna stîngă. Sfîntul Fanurie este foarte cinstit şi în Egipt. În Egipt există despre el tradiţia că a luptat foarte mult pentru mîntuirea mamei lui, care ducea o viaţă necurată. El nu a izbutit să îşi întoarcă mama la o viaţă curată. Dar chiar şi aşa, el nu a încetat niciodată să sufere cumplit pentru mama lui. Cînd păgânii au început să îl omoare cu pietre pentru credinţa lui în Hristos, Sfîntul Fanurie s-a rugat lui Dumnezeu astfel: „Stăpîne Doamne Iisuse Hristoase, Cela Ce pe Cruce moarte ai primit pentru păcatele noastre, primeşte şi moartea mea aceasta pentru Tine, şi ajută tuturor celor care se vor ruga Ţie pentru a lui Fanurie păcătoasă maică”. În Egipt, mulţi creştini aşa se şi roagă: „Mîntuieşte, Doamne, pre maica Sfântului Fanurie, şi ajută-mi şi mie, păcătosului”. Mulţi primesc grabnic şi minunat ajutor prin această rugăciune (nota autorului).

Cântare de laudă la Preacuviosul Părintele nostru Pimen cel Mare

Avva Pimen fîntînă este a înţelepciunii,

Şi făclie aprinsă cu lumina Domnului Hristos.

De cînd el în spate deşartă lume o a lepădat,

Nimănui aspru n-a mai grăit,

Nici un reproş cuiva făcînd.

Odată fraţii de faţă cu el s-au certat,

Pe cînd Avva a rămas tăcut.

Atunci ei către el s-au întors şi l-au certat:

„Cum stai şi taci ca şi cînd nici un rău s-a făcut?!”

Avva Pimen le-a zis:

„Eu demult am murit”.

Un altul l-a întrebat:

„Cum să mă mîntui,

Cum amintirea răului din mine s-o scot?”

Avva Pimen i-a zis:

„La căldarea ce fierbe

Muştele nu vin,

Nici se apropie dracii

De-un suflet ce arde-n rugăciune”.

„Dar ce e mai bine”, a întrebat un altul,

„A grăi cu fraţii, sau a păstra tăcere?”

„Prin una şi alta Dumnezeu Se slăveşte,

Spre a Lui slavă, judecă şi fă”.

„Cum să mă apăr de rău?”

„Nici într-un caz cu răul.

Ci bine să-i faci celui ce ţie-ţi face rău,

Ai grijă inima lui bolnavă să nu i-o aprinzi mai mult.

Nu-ţi vei clădi casa pe cenuşa celeilalte,

Căci de vei face aşa se bucură Satan”.

„Două patimi rele pre om îl otrăvesc,

Al lui suflet e sclav, stînd în a lor putere:

Plăcerea trupească şi-a lumii deşartă slavă.

Doar acela e liber, ce acestea le-a zdrobit”.

Cugetare

În călătoria lor către cer, marii asceţi dreptmăritori din vechime se aseamănă celor care se caţără cu anevoie pe stînci abrupte, cu mîinile şi cu picioarele, înaintînd anevoie, bucăţică cu bucăţică, cărora nici prin gînd nu le mai trece să mai privească înapoi.

Lupta şi detaşarea lor de oricare alte preocupări este uluitoare. Sfîntul Pimen nu a vrut măcar să îi deschidă uşa colibei mamei lui.

Altă dată pe Avva Pimen a dorit să îl vadă prefectul cetăţii lui, dar Avva l-a refuzat. Atunci prefectul l-a arestat pe nepotul lui (fiul surorii Avvei Pimen), şi i-a transmis că nu va da drumul băiatului decît atunci cînd Avva Pimen va accepta să vină şi să stea de vorbă cu el. Sora s-a dus la pustie, rugîndu-l cu lacrimi pe fratele ei să facă pe placul prefectului, şi să vină să-i scape băiatul. Dar Avva nu şi-a părăsit chilia, nici cînd sora a început să-l blesteme cu lacrimi. Cînd prefectul a aflat acestea, a trimis o scrisoare în pustie, zicînd că dacă Avva Pimen îi va cere în scris să îl elibereze pe nepotul lui (avînd în vedere că nu a voit să facă lucrul acesta faţă către faţă), atunci el va da drumul băiatului. Avva Pimen i-a răspuns atunci prefectului şi i-a scris: „O, preaputernice principe, fă cercetare amănunţită asupra băiatului, după lege, şi de îl vei afla vinovat de moarte, dă-l morţii, căci prin pedeapsa trupească cea de puţină vreme, îşi va mîntui şi sufletul şi trupul lui în veşnicie. Iar dacă nu îl vei afla vinovat de moarte, atunci fă cu el cum îţi porunceşte legea şi cugetul” Citind această epistolă dreaptă, prefectul a căzut în uimire. El l-a eliberat imediat pe tînăr, iar faţă de Avva Pimen respectul lui s-a făcut însutit.

Luare aminte

Să luăm aminte la cît de total s-a lepădat Saul de Domnul (I Regi 28:31):

La cum, înfricoşat de iminenţa atacurilor filistene, Saul s-a dus la o vrăjitoare care să proorocească pentru el;
La cum vrăjitoarea, cu vrăjitoriile ei, a chemat un duh care s-a numit pe sine Samuel, şi care a adeverit temerile lui Saul, anume că va pieri;
La cum Saul şi fiii lui au pierit ucişi de mîinile necuraţilor filisteni.

Predică

Despre Ziua Domnului Hristos pe care a prorocit-o Isaia – „Drept aceea poporul va cunoaşte numele Meu, el va înţelege în ziua aceea că Eu sînt Cel Care grăieşte: «Iată-Mă!»” (Isaia 52: 6).

Fraţilor, Dumnezeul nostru este un Dumnezeu al dreptăţii. Deşi chiar şi soarele conţine pete negre, în Soarele Dreptăţii Hristos nu există nici o pată de nedreptate. Toate proorociile despre El, rostite de Însuşi Domnul prin prorocii Lui, s-au împlinit întocmai. Cînd Cuvîntul lui Dumnezeu trup S-a făcut în Persoana Domnului şi Dumnezeului nostru Iisus Hristos, atunci toate prorociile cele despre El – dar socotite de către evrei enigme obscure – s-au văzut împlinite la arătare, limpezi ca lumina zilei. Sfînta Scriptură zice: „Şi Cuvîntul S-a făcut trup”(Ioan1:14). Acestea s-au zis despre Cuvîntul împreună-veşnic cu Tatăl, despre Fiul lui Dumnezeu, Înţelepciunea şi Puterea. În Cuvîntul întrupat al lui Dumnezeu, fiecare cuvînt al prorociei s-a descoperit în formă trupească.

Pînă la venirea în Trup a Domnului nostru Iisus Hristos, cărturarii şi învăţaţii Vechiului Testament au crezut că cele multe proorocii şi vedenii ale prorocilor – atîta amar de vreme încă neîmplinite – nu sînt decît nişte slabe cuvinte omeneşti, iar nu chiar cuvintele lui Dumnezeu. Dar Dumnezeu nu îngăduie nimănui să cugete cele care nu se cuvin despre sfinţii Lui Prooroci, şi de aceea a şi spus: „Poporul va cunoaşte numele Meu, el va înţelege în ziua aceea că Eu sunt Cel Care grăieşte”.

Prin urmare, Dumnezeu a voit să dea greutate fiecărui cuvînt rostit de proorocii Lui, şi să îi înveţe pe oameni răbdarea, întru care să aştepte să vină acea zi, minunata zi în care se va arăta descoperit tuturora venirea pe pămînt în trup omenesc a Domnului Dumnezeu Care zice: „Iată-Mă!”. Cel care L-a recunoscut pe Domnul Care S-a întrupat, L-a recunoscut şi ca Cel Care a grăit prin cuvintele rostite de prooroci: „Iată-Mă!”. Aşa grăieşte Hristos şi astăzi: „Eu sînt Cel Care grăieşte prin toată zidirea! Eu sînt Cel Care grăieşte prin gura tuturor proorocilor! Eu sînt Cel Care, cu buzele de tină ale drepţilor, ale aleşilor şi sfinţilor Mei, grăiesc oamenilor cuvintele mîntuirii. Eu sînt Cel Care grăieşte prin Apostoli, sfinţi şi învăţători. Eu sînt Cel Care grăieşte, şi voi continua să grăiesc, prin Sfîntă Biserica Mea pînă la sfîrşitul vecilor. Eu sînt Cel Care grăieşte şi Eu sînt Cel despre Care s-a grăit”.

O, Stăpîne Doamne Iisuse Hristoase Dumnezeul nostru, Ţie Se cuvine toată slava şi mulţumirea în veci, Amin!