Luna octombrie în 30 de zile:
Sfinţii Mucenici Zenovie episcopul egeilor şi sora lui Zenovia (303-305).
Sfinţii Mucenici Zenovie episcopul egeilor şi sora lui Zenovia (303-305).
Aceştia au trăit pe vremea împărăţiei lui Diocleţian (284-305), şi s-au născut din părinţi dreptcredincioşi, într-o cetate din părţile Ciliciei, numită Egeea şi au fost crescuţi cu bună învăţătură în frica Domnului. Părinţii lor, mutându-se la Domnul pe când erau încă tineri, au lăsat copiilor moştenire multă avere şi ei, sfătuindu-se, au părăsit toate şi au urmat lui Hristos. Drept aceea, Zenovia a încredinţat partea ei de avere fratelui său, pentru săraci, ca să trăiască în neprihănire din lucrul mâinilor ei, după legea călugăriei, iar fratele ei Zenovie, o dată cu împărţirea averii la săraci, propovăduia cuvântul Evangheliei şi pe mulţi aducea la Hristos, cu graiul şi cu pilda faptelor bune. Pentru râvna sa, a fost pus episcop al cetăţii Egeea şi a primit de la Domnul puterea facerii de minuni, că, pe orice bolnav îşi punea mâinile lui, îndată bolnavul acela lua tămăduire. Pornindu-se prigoana cea mare, Sfântul Zenovie a fost adus înaintea dregătorului Lisias, care i-a spus: "Ai în faţa ta viaţa şi moartea, viaţă, dacă te vei închina zeilor noştri, şi moartea, dacă nu te vei închina lor." Iar Sfântul Zenovie a răspuns cu îndrăzneală: "Viaţa cea vremelnică, pe pământ, fără Hristos, nu este viaţă, ci moarte adevărată, iar moartea, pentru credinţa în Hristos, nu este moarte, ci viaţă veşnică." Deci, a fost pus la bătăi şi la chinuri pentru credinţă. Iar Sfânta Zenovia, aflând că fratele ei îndură chinuri pentru Hristos, a alergat la Lisias şi i-a mărturisit că este creştină. Şi i-au chinuit pe amândoi. Deci, păzindu-se, cu harul lui Dumnezeu, nevătămaţi, şi-au primit sfârşitul prin sabie. Şi au luat cununa muceniciei.
Întru aceasă zi, Cuvânt despre o Sfântă bătrână,
care în pustie s-a săvârşit.
Era o mânăstire la patruzeci de stadii depărtare de Ierusalim, care se numeşte Sapson. Doi părinţi de la această mânăstire au mers la muntele Sinai, pentru rugăciune şi blagoslovenie şi, întorcându-se, ne-au spus nouă, zicând: "După ce ne-am închinat la muntele cel sfânt şi am purces pe cale, ni s-a întâmplat nouă de am rătăcit drumul şi ne zbuciumam prin pustie, ca într-o nesfârşită mare, multe zile. Şi, deodată, am văzut de departe o peşteră mică şi, pornindu-ne spre dânsa şi apropiindu-ne am văzut lângă ea un izvor şi împrejurul izvorului puţine rădăcini şi urme de om. Şi am zis către noi înşine: "Cu adevărat, un rob al lui Dumnezeu este aici." Dar, intrând, n-am văzut pe nimeni, fără numai am auzit pe oarecine gemând. Şi, după ce am căutat mult, am aflat un loc, ca un fel de iesle, şi pe cineva zăcând într-însa. Iar, apropiindu-ne de robul lui Dumnezeu, l-am rugat pe dânsul, să ne vorbească! Şi, fiindcă nu ne-a răspuns nouă, ne-am apropiat de dânsul şi, trupul lui încă era cald, iar sufletul lui se dusese la Dumnezeu. Şi, atunci ne-am încredinţat că, după ce am intrat în peşteră, întru acel ceas, îndată a şi răposat. Apoi, luându-i trupul din locul unde zăcea, am săpat în peştera aceea. Iar unul din noi a socotit să învelească pe bătrân cu o haină veche, cu care era îmbrăcat. Şi, după ce am început a-i înveli trupul, atunci am aflat că era femeie şi am proslăvit pe Dumnezeu şi, făcând rugăciuni, am îngropat-o pe ea."
Întru această zi, învăţătură
a Sfântului Efrem Sirul, despre nevoinţa călugărească.
Fraţilor, nevoiţi-vă ca nişte ostaşi împărăteşti, până ce aveţi vreme, aceasta ştiind că nevoinţa ne este pusă înaintea noastră pentru nestricăcioasă cunună, spre curăţirea păcatelor şi spre viaţa veşnică. Deci, în toate faptele faceţi deplină curăţia voastră, care este maica ascultării. Şi lepădaţi de la voi împuţinarea de suflet şi vă îmbrăcaţi cu credinţă peste toţi, ca, văzând Domnul gândul cel întocmit al sufletului vostru, să vă întărească pe voi cu toate darurile cele bune. Pe lenevirea cea rea să o urâţi, ca şi obiceiul cel rău şi zavistia, pentru Domnul, precum aţi lăsat pe părinţii voştri cei după trup, pe prieteni şi averile voastre. Că dacă, la început vă veţi slăbi cu gândul întru ceva, apoi osteneală veţi avea şi pagubă. De ni s-ar întâmpla nouă ceva, cândva, atunci să nu cârtim, pentru Domnul. Că cel ce cârteşte, mustrare lui îşi face, că nu lucrează din dăruirea lui cea dintâi. Tu însă, înţelept fiind, să nu urăşti pe fraţii cei mai slabi, nici să nu râvneşti celor ce vieţuiesc fără frică de Dumnezeu, aceasta ştiind-o, cu dinadinsul, că, cel ce cade, singur se ucide, iar cel ce biruieşte, se încununează. Şi, iarăşi, să nu urăşti pe fratele tău, ca nu cumva să fie el cuprins de vreo patimă, pe care tu nu o ştii şi din care îi vine neputinţa. Ci, mai vârtos, se cuvine a-l milui, şi a te ruga pentru dânsul, măcar că el, cu nemilostivire se scârbeşte şi tu te nevoiesti bine, ştiind la cine ai venit... Că, iată, îţi stă de faţă vremea, spre adunarea bogăţiei celei nestricăcioase, prin slujirea şi aducerea de roadă, cea către fraţi. Drept aceea, iubitule, dacă mături gunoiul din mijlocul casei, mătură-ţi şi poftele cele lumeşti din lăuntrul tău. Sau dacă mături cenuşa bucătăriei, cu multă smerenie să săvârşeşti lucrul acesta, aducându-ţi aminte de Proorocul ce zice: "Că cenuşă în loc de pâine am mâncat şi băutura mea cu plângerea am amestecat-o."(Ps. 101, 10). Încă ia aminte, iubitule, şi la focul cel stricăcios şi adu-ţi aminte de văpaia cea veşnică, ce va să ardă pe păcătoşi. Plângi, că ai păcătuit, încă şi pentru mine păcătosul, ca să ne dea nouă iertare de păcate Domnul, Căruia Se cuvine slava, acum şi pururea şi în vecii vecilor !
Întru această zi, cuvânt din Pateric,
că, după ieşire, sufletul primeşte înfricoşată cercetare în văzduh.
Zicea fericitul Teofil arhiepiscopul: "Fraţilor, câtă frică şi cutremur şi câtă nevoinţă suferă sufletul când se desparte de trup, sau după despărţire? Că vin către dânsul toate începătoriile şi puterile întunericului. Şi îi aduc lui toate păcatele cele întru ştiinţă şi întru neştiinţă, de la naştere până la ceasul cel mai de pe urmă al lui, întru care s-a despărţit de trup şi stau pârând cumplit. Dar stau şi sfintele Puteri înaintea feţei demonilor, aducând împotrivă vreo oarecare faptă bună, ce a lucrat sufletul acela. Deci, ce fel de cutremur ţi se pare a avea atunci aceasta, la o înfricoşătoare cercetare ca aceea şi la o nemăsurată cercare, la judecată fiind supus? Nu este cu putinţă a povesti cu cuvântul sau a înţelege cu cugetul frica aceea ce cuprinde pe suflet atunci, până la dumnezeiasca hotărâre. Deci, de i se va da lui izbăvire, îndată cei ce se împotrivesc celor răi iau putere şi el e răpit de dânşii şi fără opreală se duce întru negrăita bucurie şi slavă, întru care va fi aşezat. Iar dacă, întru lenevire trăind se va afla nevrednic de izbăvire, aude acel glas înfricoşător: "Să fie depărtat necredinciosul, ca să nu vadă slava lui Dumnezeu." Atunci îl ajunge pe el ziua mâniei, ziua necazului şi a durerii celei nesfârşite, că se dă în întunericul cel mai dinafară, în iad pogorându-se, în veşnicul foc osândindu-se, şi într-însul, în veci netrecuţi va fi, muncindu-se. Unde este atunci nălucirea lumii şi lauda? Unde este slava deşartă şi răsfăţarea, dulceaţa deşartei, a nestătătoarei vieţi? Unde sunt banii? Unde e bunul neam? Unde e tata sau mama ? Sau fraţii sau prietenii ? Cine din aceştia va putea să scape sufletul cel ars în foc şi cumplit muncit de alte nepovestite chinuri ? Dumnezeului nostru, slavă !
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu