Luna martie în 10 zile: Sfântul Mucenic Codrat,
cel din Corint şi cei împreună cu dânsul:
Ciprian, Dionisie, Pavel, Anecton şi Crescent.
cel din Corint şi cei împreună cu dânsul:
Ciprian, Dionisie, Pavel, Anecton şi Crescent.
Aceştia erau de fel din Corint şi au trăit în zilele împăraţilor Decius şi Valerian (250-260) şi ale lui Iason, stăpânitorul Greciei. În acele zile, fiind prigonire asupra creştinilor, mulţi din cei credincioşi, temându-se de chinurile cele cumplite, părăseau cetăţile şi averile lor şi se ascundeau prin pustietăţi şi prin munţi, ca să-şi păzească fără prihană sfânta lor credinţă a iubirii, a dreptăţii şi a libertăţii, dată nouă de Dumnezeu, prin trimisul Său, Domnul Iisus Hristos. Deci, Sfântul Codrat, rămânând foarte mic, la moartea maicii sale, care umbla prin munţi, a fost crescut de rudele sale şi, venind la vârsta tinereţii, s-a împrietenit cu alţi tineri, care ardeau de aceeaşi dragoste pentru credinţă, ca şi el. Dar Codrat şi cei cinci prieteni ai săi au fost prinşi şi, în temniţă fiind, toţi şase povăţuiau, cu multă râvnă, pe creştinii închişi, să nu se lepede de Hristos. Deci, după câteva zile, au fost scoşi la păgâneasca judecată a stăpânitorului Iason. Şi mărturisind, ei toţi, cu tinerească putere, aceeaşi credinţă în Hristos, şi fiind bătuţi, strujiţi, arşi în foc şi târâţi prin cetate, în cele din urmă, au fost daţi spre tăierea capului lor cu sabia. Şi aşa au luat cununa biruinţei, din dreapta lui Hristos, Dumnezeu.
Pentru aceastã zi, Preacuvioasa maică noastră Anastasia patriciana,
care, luând chip bărbătesc, s-a făcut Anastasie famenul (+567).
În zilele împăratului Justinian (527-565) a fost o văduvă oarecare în Constantinopol, Anastasia cu numele, binecredincioasă şi temătoare de Dumnezeu, din părinţi de bun neam şi bogaţi, cu dregătorii înalte în palatele împărăteşti. Aceasta, având în inima sa frica de Dumnezeu, cu râvnă păzea dumnezeieştile porunci, umblând întru ele, fără de prihană. Şi a fost dăruită şi cu frumuseţe trupească, la vedere; şi încă şi mai frumoasă era cu faptele bune, cele sufleteşti. Că atât de bună era la obiceiuri, încât toţi se foloseau, văzându-i viaţa ei, şi mulţi se sârguiau să urmeze faptelor ei bune şi împăratul însuşi o cinstea pe ea mult. Iar semănătorul de neghine, diavolul, cel ce zavistuieşte pe cei buni şi nu încetează a se lupta cu neamul omenesc şi învrăjbiri a face între oameni, a adus şi asupra acestei fericite Anastasia război de vrajbă; că a pus în inima împărătesei Teodora, ură asupra ei şi vrăjmăşie împotriva roabei lui Dumnezeu cea nevinovată. De care lucru Anastasia înştiinţându-se, de la un oarecare cunoscut al ei şi plină fiind de dumnezeiască cunoştinţă, şi-a adunat gândurile sale, zicând: "O, Anastasia, pricina aceasta venind la vreme, osteneşte-te, mântuind sufletul tău, iar pe împărăteasă slobozeşte-o de păcatul urii, cel pe nedrept, şi mijloceşte-ţi ţie cerească Împărăţie." Nişte gânduri ca aceastea cugetând, şi-a tocmit în taină o corabie şi luând din aurul său o oarecare parte, iar pe celelalte toate lăsându-le, a plecat la Alexandria, neştiind nimeni. Şi la un oarecare loc, ca la cinci stadii departe de cetate, zidindu-şi o mică mânăstire, vieţuia acolo slujind lui Dumnezeu şi sârguindu-se numai Lui a-I plăcea. Şi avea totdeauna cu sine lucru de mână potrivit îndemânării femeieşti, iar pe buzele ei, cântarea neîncetată de psalmi şi laudă lui Dumnezeu. Şi s-a întâmplat mai pe urmă, ca acea mânăstire a ei, mare şi slăvită a ajuns a fi, îmbelşugată cu toată îndestularea, până la venirea turcilor, având numire patriciană, după fericita Anastasia patriciana. Trecând câţiva ani după ieşirea Sfintei Anastasia din Constantinopol, împărăteasa Teodora, cea care a fost învrăjbită asupra ei, s-a sfârşit. Şi, împăratul aducându-şi aminte de Anastasia patriciana, a trimis în toate părţile, căutând-o cu multă stăruinţă. De aceasta, mieluşeaua lui Dumnezeu înştiinţându-se iarăşi, a lăsat noaptea mănăstirea sa şi s-a dus în Schit, la ava Daniil şi toate cele despre dânsa, le-a spus acelui fericit stareţ. Iar el, îmbrăcând-o pe ea în haine bărbăteşti, în loc de Anastasia a numit-o pe ea Anastasie famenul şi a dus-o într-o peşteră, ce era departe de lavră şi a închis-o acolo, dându-i ei pravilă şi rânduială de viaţă. Şi i-a poruncit ei să nu iasă nicăieri din peşteră, nici să lase pe cineva să vină la dânsa. Şi a însemnat unuia dintre fraţii ce slujeau lui, un loc în faţa peşterii şi i-a poruncit ca să aducă sihastrului, o dată pe săptămână, puţină pâine şi un vas cu apă şi să le pună înaintea peşterii, la locul acela, apoi luând de la sihastru blagoslovenia cea de rugăciune, îndată să plece. Deci, acolo, acel suflet ca de diamant a petrecut, fără să iasă douăzeci şi opt de ani, rânduiala cea dată păzind-o neschimbată... Şi n-a fost văzută de nimeni că nimeni nu mergea la dânsa, nici altcineva nu ştia de dânsa, fără numai fratele care-i aducea pâine şi apă. Încă şi acela nu ştia, că era femeie cu firea, ci socotea că este bărbat famen. Dar cine va putea ajunge, cu mintea sa, ostenelile şi nevoinţele făcute de dânsa întru acei douăzeci şi opt de ani, în peştera aceea, sau, cu limba să povestească, sau va putea să dea în scris felul vieţuirii sale, pentru Dumnezeu: lacrimile, suspinele, tânguirile, privegherile, cântările, rugăciunile, citirile, starea în picioare, plecarea genunchilor, postul, lipsirea celor de trebuinţă, iar, mai mult decât toate, năpădirile cele drăceşti şi luptele cu diavolii, care îi aduceau mereu aminte de dulceţile de mai înainte, din lume şi de desfătările trupeşti şi de toate celelalte pofte lumeşti şi cum, pe acelea toate, Sfânta le gonea şi biruia pe vrăjmaş? Pe lângă acestea, n-a ieşit din peşteră în toate zilele anilor acestora, ea care, mai înainte, ani de-a rândul, petrecea în împărăteştile palate, ca o doamnă ce era, fiind şi cea dintâi dintre patriciene şi cu mulţime de bărbaţi şi de femei, la mese şi la veselii lumeşti, se adunau. Toată mintea şi gândul se înspăimântă de lucrul acesta, cum adică, toate acelea le-a trecut cu vederea şi pomenirea lor din mintea ei a şters-o, cum a ajuns la o atât de mare smerenie, la post, la înfrânare şi la toată strâmtorarea căii celei înguste şi cu necazuri. Aşa, Sfânta, nevoindu-se bine, s-a făcut vas al Sfântului Duh şi, plăcând lui Dumnezeu până la fericitul sfârşit al ei. Deci, mai înainte văzând mutarea ei către Domnul, a scris pe o scândură, către stareţul, aşa: "Cinstite părinte, să iei împreună cu tine, cu sârguinţă, pe ucenicul cel ce-mi aduce mie pâine şi apă, încă să iei şi uneltele cele trebuitoare de îngropare şi să vii ca să îngropi pe fiul tău, Anastasie famenul." Acestea scriind, a pus-o în afara peşterii, înaintea uşii. Iar stareţul, noaptea, înştiinţându-se de aceasta, prin descoperire de la Dumnezeu, a zis către ucenic: "Aleargă fiule degrabă la peşteră, unde petrece fratele nostru Anastasie famenul şi caută dinaintea uşii peşterii şi vei afla acolo o scândură scrisă: pe aceea, luând-o, cu multă sârguinţă să te întorci la noi." Iar fratele, ducându-se şi, după cuvântul stareţului, aflând scândura aceea scrisă, a adus-o pe ea la bătrânul. Şi, citind-o, stareţul a lăcrimat şi, luând cele trebuincioase de îngropare, s-a dus cu fratele acela. Şi, deschizând peştera, au aflat pe famenul cuprins de durere înfocată şi căzând pe pieptul lui, ava Daniil plângea, zicând: "Fericit eşti, frate Anastasie, că de această zi şi ceas al morţii totdeauna îngrijindu-te, n-ai luat seama la împărăţia cea pământească." Iar ea a zis: "Fericit eşti tu, noule Avraam." Şi a zis iarăşi stareţul: "Roagă-te, dar, pentru noi, către Domnul." Iar ea a grăit: "Cinstite bătrâne, eu mai multă trebuinţă am de ale voastre rugăciuni, în ceasul acesta." Deci, şezând ea pe rogojină, a sărutat capul stareţului şi, rugându-se pentru dânsul, grăia cuvinte binecuvântate. Apoi, pe ucenicul său luând, stareţul l-a plecat pe el la picioarele ei, zicând: "Blagosloveşte pe acest ucenic al meu şi al tău fiu."Iar ea a zis: "Dumnezeul părinţilor mei, Cel ce îmi stă mie înainte în ceasul acesta, ca să mă despartă pe mine de trupul acesta, Cel ce ştie paşii mei în peştera aceasta şi strâmtorarea vieţii, cea pentru Numele Lui şi această durere trupească o vede, Acela să odihnească pe Duhul Părintelui Lui peste dânsul, precum s-a odihnit duhul lui Ilie peste Elisei." Şi, întorcându-se către stareţ, a zis: "Pentru Domnul, părinte, să nu dezbrăcaţi de pe mine, după moarte, haina, cu care sunt îmbrăcat, ca nimeni să nu ştie cele despre mine." Apoi, împărtăşindu-se cu preacuratele lui Hristos Taine, a zis: "Însemnează-mă pe mine părinte, cu semnul lui Hristos şi vă rugaţi pentru mine." După aceasta, privea spre răsărit şi a strălucit faţa ei ca focul. Apoi, însemnându-se cu semnul crucii, a zis: "Doamne în mâinile Tale dau duhul meu." Şi îndată cu acel cuvânt şi-a dat sufletul. Iar ava Daniil şi ucenicul, au săpat înaintea peşterii o groapă şi stareţul, dezbrăcând de pe sine rasa pe care o purta, a zis ucenicului: "Îmbracă pe fratele, fiule." Şi ucenicul, îmbrăcând pe Sfânta, din întâmplare, a văzut că este femeie şi a tăcut, nespunând stareţului. Şi au îngropat sfântul trup al Anastasiei, cu cântarea cea obişnuită deasupra gropii. Iar după îngropare, ducându-se la locurile lor, a zis ucenicul către stareţ: "N-ai ştiut părinte, că famenul Anastasie a fost femeie?" Iar stareţul a răspuns: "Am ştiut, fiule, şi pentru aceasta în haină bărbătească am îmbrăcat-o pe ea şi am numit-o pe ea Anastasie famenul, ca să nu fie de sminteală, nici să ştie cineva despre dânsa şi să nu străbată vestea în toate părţile. Că multă cercetare a fost pentru dânsa de la împăratul, prin toate părţile, iar, mai ales, întru aceste hotare, dar, iată, cu Darul lui Dumnezeu, la noi s-a păzit. Şi atunci a spus stareţul ucenicului său toată viaţa Sfintei, cu deamănuntul, care lucru, după aceea, a fost ştiut şi în toată lavra. Şi i-au scris viaţa spre folosul celor ce vor citi şi o vor asculta şi întru slava lui Hristos Dumnezeu Celui între sfinţii Săi proslăvit, în veci ! Amin.
Se spune despre Marcu monahul din Egipt, că a petrecut treizeci de ani neieşind din chilia sa. Însă, avea obicei, un preot, de venea la dânsul şi, săvârşindu-i Sfânta Liturghie, îl împărtăşea pe el cu Sfintele Taine. Iar diavolul, pizmuind bunătăţile lui şi răbdarea, a voit să-l ispitească pe el cu osândirea. Că a adus la el un om, ce avea duh viclean, cu chip de a primi rugăciune de la el. Deci, omul fiind învăţat de diavolul, mai înainte de toate, a zis acestea către stareţ: "Preotul tău este plin de toată stricăciunea păcatului şi, de acum, să nu-l mai primeşti pe el să intre la tine." Însă, bărbatul cel de Dumnezeu insuflat, Marcu, a zis către dânsul: "Fiule, toţi oamenii aruncă afară spurcăciunea, iar tu la mine ai adus-o. Că scris este: "Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi". Însă, chiar de este el păcătos, Dumnezeu îl va mântui pe el, că scris este: "Rugaţi-vă unul pentru altul, ca să vă vindecaţi."" Şi, acestea zicând, a făcut rugăciune şi a gonit pe dracul din om şi l-a slobozit pe el sănătos. Iar, după ce a venit preotul, îndată l-a primit pe el stareţul, cu bucurie. Iar bunul Dumnezeu, văzând lipsa de răutate a stareţului, i-a arătat lui un semn, precum însuşi ne-a povestit. "Când preotul stătea înaintea Sfântului prestol, am văzut," zicea el, "pe îngerul Domnului, din cer pogorându-se şi punându-şi mâna pe capul preotului. Şi s-a făcut preotul, cu totul, ca un stâlp de foc. Iar eu, minunându-mă de vederea aceea, îndată am auzit un glas, zicându-mi mie: "O, omule, ce te minunezi de lucrul acesta? Că dacă un împărat pământesc nu lasă pe dregătorii săi să stea întinaţi înaintea sa, de s-ar întâmpla să nu fie ei cândva cu ştiinţă curată şi cu slavă multă, apoi, cu atât mai mult, Împăratul ceresc nu-Şi va curăţi El, oare, pe slujitorii Sfintelor Taine, pe ei care stau înaintea scaunului Său, şi nu-i va lumina cu slava cerească ? " Iar viteazul şi nevoitorul lui Hristos, Marcu Egipteanul, s-a învrednicit de semnul acesta, mare făcându-se, pentru că n-a osândit pe preot şi a propovăduit tuturor să nu osândească de nici un păcat pe preoţi, de vreme ce, înaintea lui Dumnezeu sunt stătători şi împreună petrec cu îngerii. Dumnezeului nostru, slavă !
Sursa:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu