Proloagele din 26 septembrie

Luna septembrie în 26 de zile: Mutarea sfântului şi întru tot lãudatului 

Apostol şi Evanghelist Ioan Teologul

     Acest Sfânt Ioan Teologul era din Betsaida Galileii, fiu al lui Zevedei, care era pescar. Deci, pescuind el, odată, peşti la marea Tiberiadei cu fiii săi, a venit Iisus şi, stând pe ţărm, a chemat pe fiii lui Zevedei, zicând: "Iacob şi Ioan, veniţi după Mine şi vă voi face pe voi pescari de oameni". Deci, lăsând ei pe tatăl lor în corabie, au mers după Iisus şi mult i-a iubit pe dânşii. Acest Ioan a fost, mai întâi, ucenic al Sfântului Ioan Botezătorul şi învăţase de la acesta să creadă în Iisus, că El este Mielul lui Dumnezeu, Care ridică păcatele lumii, şi aşa, cunoscându-L pe Iisus, împreună cu Andrei, au vorbit amândoi, pentru prima dată cu Domnul. Sfântul Ioan Evanghelistul a fost însă unul din cei doisprezece Apostoli, aleşi de Iisus şi era cel mai tânăr din ceata Sfinţilor Apostoli, drept aceea, şi tradiţia Bisericii arată că el a trăit până aproape de sfârşitul veacului apostolic (adică până aproape de anul o sută). Sfântul Ioan era, apoi, unul din Apostolii cei mai apropiaţi ai Domnului Iisus, încât, în Evanghelia sa, el se numeşte "ucenicul pe care îl iubea Iisus (Ioan, 21, 20), negreşit pentru fecioria şi darurile lui. Este ucenicul care la Cină s-a rezemat pe pieptul Domnului şi aşa s-a adăpat din Tainele lui Hristos. Este ucenicul căruia Domnul, când era răstignit pe Cruce, i-a încredinţat pe Preacurata Sa Maică, iar, după Înălţarea Domnului la Cer, Ioan era unul din stâlpii Bisericii lui Hristos, împreună cu Sfântul Petru şi Iacov, ruda Domnului. La rândul ei, Tradiţia Bisericii ne dă ştirea că, după moartea Maicii Domnului, Sfântul Apostol Ioan a mers la Efes, în Asia, propovăduind credinţa lui Iisus. Aceeaşi Tradiţie mai spune că, din porunca lui Domiţian împăratul (81-96), "Apostolul dragostei" a fost surghiunit în insula Patmos şi că acolo a vieţuit el multă vreme. Tot acolo a scris el şi Evanghelia sa, cele trei Epistole şi cartea Apocalipsei. Deci, murind Domiţian şi venind împărat Nerva (96-98) Sfântul Ioan s-a întors la Efes şi, aşezând episcopi şi preoţi, i-a învăţat să păzească toate câte le-au auzit de la dânsul şi să aducă pe oameni la Hristos. Sfântul Ieronim istoriseşte că Sfântul Ioan, ajuns la adânci bătrâneţi, la vârsta neputinţelor, cerea să fie dus la adunările creştinilor şi, în loc de lungi cuvântări, se mulţumea să repete mereu: "Fiilor, iubiţi-vă unii pe alţii". Ascultătorii îl întrebau de ce repetă el mereu aceleaşi îndemnuri. Iar el răspundea, zicând: "Aceasta este porunca Domnului. Împliniţi-o şi este de-ajuns". Sfântul Ioan a murit în pace, la Efes, în alt treilea an al împărăţiei lui Traian (98-117), după ce a ieşit nevătămat dintr-un cazan cu untdelemn în fierbere, la Roma (Tertullian). El este singurul Apostol, care a mers cu Iisus până la piciorul Crucii, marele martor credincios al Evangheliei a 4-a şi al Apocalipsei.

 Întru aceastã zi, Cuvânt despre un tânãr, mântuit de Sfântul Evanghelist Ioan

       Marele Mucenic al lui Hristos, Ioan Evanghelistul, venind în cetatea Asiei (Efes), a aflat pe un tânăr de bun neam, mare la trup şi frumos la chip şi voia sufletul lui să fie credincios. Deci, învăţându-l din destul pe el poruncile lui Dumnezeu, mai pe urmă l-a dus pe el la episcopul cetăţii aceleia şi i-a zis lui: "Episcope, pe acest tânăr ţi-l dau ţie, martor fiindu-ne Sfântul Duh, ca să-l păzeşti pe el de tot lucrul rău." Şi, acestea zicând, Ioan Apostolul s-a dus în alte părţi, ca să-i înveţe pe oameni a crede în Hristos. Iar episcopul luându-l pe acel tânăr, îl învăţa şi-l povăţuia cu tot dinadinsul. Şi, nu după multe zile, l-a botezat. Deci, socotind că l-a întărit pentru totdeauna cu botezul pe tânăr, episcopul după aceea nu-l mai povăţuia pe el, ca la începutul învăţăturii. Dar, nu după multă vreme, tânărul a slăbit în credinţă şi s-a lipit de nişte tineri, oameni fără de minte şi a început împreună cu dânşii a umbla la ospeţe scumpe, la vin mult şi la desfrânări de toată noaptea, iar, după aceea, la tâlhărit, încât mai pe urmă l-au luat acei răi prieteni până şi în munte. Şi, pentru că era mare la trup, tâlharii şi l-au pus vătaf şi cu totul nemilostiv l-au făcut pe el şi fără de Dumnezeu, amarnic şi cumplit. Şi, trecând un an, a venit Ioan la Efes şi înaintea tuturor a zis episcopului: "O, episcope, să-mi aduci mie datoria, care ţi-am încredinţat-o". Iar episcopul s-a mirat de acel cuvânt, ca şi când Ioan îl întreba pe el, despre lucruri scumpe sau despre aur. Şi dacă Ioan l-a văzut că nu se pricepe, i-a zis: "Să-mi aduci mie pe tânărul pe care ţi l-am încredinţat". Iar episcopul, auzind, a suspinat foarte şi a zis către Ioan: "A murit tânărul". Iar Ioan i-a zis: "Cum şi în ce chip? Cu moarte sufletească sau trupească?" Şi a zis episcopul: "Adevărat este, cu moarte sufletească. Că foarte vrăjmaş s-a făcut şi, mai ales, tâlhar cumplit". Şi a zis Ioan episcopului: "Au nu te pusesem păzitor sufletului tânărului acestuia şi bun păstor la oaia lui Hristos? Deci acum să-mi aduci mie un cal, ca să încalec pe el, şi voi merge la locul unde este tâlharul". Şi, încălecând Ioan pe cal, a alergat degrabă, căutând oaia cea pierdută a lui Hristos. Şi, ajungând la munte, unde făcea tâlhării, îl prinseră străjile tâlhăreşti. Şi se ruga Ioan, zicând: "Să mă duceţi pe mine la căpetenia voastră". Şi, luându-l pe el, l-au dus. Iar el sta întrarmat. Şi cum l-a văzut pe Ioan la sine venind, ruşinându-se, a fugit. Iar Ioan, uitându-şi bătrâneţile, alerga tare după tânăr, zicând: "Pentru ce fugi de mine, o, fiule, al bătrânului tău? Şi pentru ce-mi faci mie osteneală, fiule? Stai, miluieşte-mă pe mine străinul, neputinciosul bătrân. Stai, nu te teme, ai nădejde de mântuire. Pentru tine voi răspunde eu înaintea lui Dumnezeu, pentru tine eu îmi voi pune sufletul meu, precum Domnul Iisus Hristos pentru noi. Nu te teme, fiul meu, nu te înspăimânta. Hristos m-a trimis pe mine, ca să-ţi dau ţie slobozire păcatelor. Eu voi pătimi pentru tine: asupra mea să fie sângele pe care tu l-ai vărsat, pe grumajii mei să fie sarcina păcatelor tale, fiul meu". Şi aceasta, auzindu-le, a stat tânărul şi şi-a aruncat armele, tremurând foarte şi plângând. Şi s-a apropiat de Ioan, sărutându-l pe el cu lacrimi, iar dreapta lui şi-o ascundea, pentru că era încă pătată de sânge. Deci, luându-l pe el de la tâlhărit, s-au întors în Efes şi l-a dus pe el la Biserică, dându-ne nouă tuturor chip de pocăinţă adevărată, ca nimeni din noi, căzând în multe păcate, să nu deznădăjduim de a noastră mântuire, ci, la pocăinţă venind, să câştigăm mila lui Dumnezeu. Că El voieşte să ne mântuiască pe noi şi la cunoştinţa adevărului să ne ducă.

Întru aceastã zi, Cuvânt despre Sfântul Ioan Teologul, 

care învãţa pe un copil sã facã icoane

      Este o cetăţuie mică, aproape de Constantinopol, şi în aceea era un oarecare copil sărac, cu numele Gusar. Deci, avea el un obicei, că se tocmea să păzească gâştele. Însă la porţile cetăţii aceleia era chipul Sfântului Ioan Teologul, făcut cu vopsele. Şi el, când trecea cu gâştele pe dinaintea porţii, scria totdeauna cu degetul pe nisip, căutând la chipul Teologului şi zicând: "Doamne, dă-mi mie ca să învăţ să zugrăvesc doar chipul acesta, că mult îmi doreşte sufletul meu." Şi, uneori, nu-i potrivea mâinile, ori capul, sau ochii, ori celelalte semne nu le izbutea. Şi, iarăşi ştergând, scria. Şi aceasta a făcut-o el în trei ani. Deci, odată, scriind el, a venit la dânsul chiar adevăratul Sfântul Ioan Teologul cu chipul cărunt, cum era şi zugrăvit pe porţile cetăţii, şi i-a zis lui: "Ce este acesta, ce faci Gusar, scriind pe nisip?" Iar Gusar a zis: "Mă uit la poarta cetăţii şi văd chipul lui Ioan Teologul, că aceasta învăţ de trei ani, scriindu-l pe nisip". Şi, iarăşi, i-a zis Sfântul Ioan: "Au, doară, voieşti să zugrăveşti chipul icoanei?" Zis-a lui Gusar: "Aşa, stăpâne, foarte mult doresc aceasta". A luat atunci Ioan condei şi cerneală şi a scris o scrisoare aşa: "Eu, Ioan Teologul, cel ce m-am rezemat de cinstitul piept al Domnului şi am băut paharul cel de taină al Lui, am trimis la tine, Hinare, pe acest copilaş, Gusar, să-l înveţi pe el să zugrăvească icoane, mai bine decât tine". Şi, pecetluind-o cu pecetea, a dat-o lui Gusar, zicându-i: "Mergi la Constantinopol, că este acolo un zugrav împărătesc, anume Hinar, care zugrăveşte în palatele împărăţiei cele aurite şi merge totdeauna la Utrenie, în Sfânta Sofia. Şi, după ce va sosi el, să-i dai lui scrisoarea aceasta şi spune-i: "Mi-a dat-o mie Ioan Blagoslovul; şi să mergi după el". Şi acestea zicând el, s-a făcut nevăzut. Deci, a alergat Gusar degrabă în cetate şi, făcându-se dimineaţă, a văzut pe acel zugrav împărătesc, mergând de la Sfânta Sofia şi i-a dat lui scrisoarea şi a mers după dânsul. Iar zugravul, citind scrisoarea, s-a minunat cum era scrisă. Deci, Gusar i-a spus lui toate cele ce i s-au întâmplat, pe când păştea gâştele. Însă zavistia a cuprins inima zugravului, încât gândea de ar fi putut să nu-l înveţe pe el. Iar întru acea vreme, un om împărătesc făcuse o biserică de piatră şi a dat zugravului să-i zugrăvească o icoană din cele patru icoane mari, în numele Sfântului Ioan Teologul. Şi, ducându-se după unelte, i-a poruncit lui Gusar să-i facă vopsele. Însă, după purtarea de grijă a lui Dumnezeu, acela a zăbovit acolo la masă. Iar, pe când ucenicul freca vopsele albe, a venit la dânsul Ioan Teologul şi i-a zis: "Ce faci, Gusar?" Iar Gusar a zis: "Frec vopsele, ca să zugrăvească meşterul meu icoana lui Ioan Teologul". Iar Ioan i-a grăit lui: "Scoală şi scrie". Iar Gusar, tremurând, a zis: "Eu, Stăpâne, nici condei n-am luat, nici n-am învăţat". Iar Ioan i-a zis: "Caută la mine şi scrie". Şi luând condeiul şi apucându-l pe el de mână, scria chipul pe scândură. Şi, după ce l-a zugrăvit, a ieşit de la dânsul şi s-a luminat palatul de icoană, ca de soare. Iar Gusar a început a plânge, gândind: "Ce-mi va fi mie de la meşter?" Deci, venind zugravul, a început a se minuna de ceea ce s-a săvârşit; că îndată Gusar s-a făcut mai bun decât meşterul. După aceea, s-a spus împăratului: "Este, la zugravul tău, un ucenic ce a venit să înveţe, de trei zile, iar ieri a zugrăvit icoana lui Ioan Teologul, cât şi palaturile s-au luminat de dânsa, ca de soare şi mintea omenească nu pricepe". Şi, luând icoana, au dus-o la împărat. Şi pe împărat l-a cuprins frica de strălucirea icoanei. Şi s-a făcut defăimare împărătescului zugrav de către oamenii împărăteşti, unii, adică, ziceau că ucenicul este mai bun decât meşterul. Iar alţii ziceau că meşterul este mai bun. Deci, a zis împăratul: "Eu voi judeca drept, care este mai bun". Şi a zis zugravilor: "Să zugrăviţi doi vulturi în palatele mele şi pe fiecare din vulturi să-l puneţi pe perete. Iar eu, luând corbul, îl voi slobozi şi pe al cărui vultur va începe corbul a-l apuca, acela va fi cel mai bun". Şi toţi au zis: "Drept ai grăit, împărate". Deci, mergând degrabă, au zugrăvit doi vulturi, fiecare pe al său şi toţi se minunau, căutând la amândoi. Şi priveau la zugrăveala meşterului şi ziceau: "Nu este ca acesta în lume". Iar, după ce veneau la al ucenicului în uimire cădeau, că-i vedeau zugrăveala lui foarte vrednică de cinste. Iar împăratul, luând corbul, l-a slobozit, iar corbul a început a apuca pasărea după peretele ucenicului. Şi, de atunci, a luat împăratul pe Gusar, la sine, să zugrăvească palatele; şi a fost pictura lui mai bună decât a lui Hilar dascălul. Iar icoana aceea, a Sfântului Ioan Teologul, a dus-o în Biserica unde o zugrăvise. Şi au sfinţit biserica cu hramul Sfântului Ioan Teologul şi au prăznuit cu bucurie, întru Hristos Iisus, Domnul nostru, Căruia Se cade slava, cinstea şi închinăciunea, acum şi pururea şi în vecii vecilor ! Amin.

Viaţa Sfântului Voievod Neagoe Basarab

        Sfântul Voievod Neagoe Basarab – Binecredinciosul voievod Neagoe Basarab s-a născut în ultimul sfert al veacului al XV-lea, probabil în 1481 sau 1482. Tatăl său era din neamul Basarabilor, iar mama sa era din familia Craioveştilor. La urcarea sa pe tron, în 1512, el şi-a revendicat descendenţa din domnul Ţării Româneşti Basarab cel Tânăr (noiembrie 1477 - septembrie 1481, a doua domnie în noiembrie 1481 - aprilie 1482, când e ucis de boieri la Glogova) fiul lui Basarab II (decembrie 1442-primăvara 1443) şi nepotul lui Dan al II-lea (1420-1431). Neagoe a fost unul dintre cei patru copii ai părinţilor săi. Înrâurit de credinţa mamei sale, el a deprins din fragedă vârstă învăţăturile mântuitoare si virtuţile creştine. Mănăstirea Bistriţa din Oltenia, ctitorie a străbunicilor săi, a devenit şcoală duhovnicească pentru evlaviosul Neagoe. Voia lui Dumnezeu a făcut ca în acele vremuri la Mănăstirea Bistriţa să fie retras marele între patriarhi, Nifon al Constantinopolului, chemat în Ţara Românească pe la anul 1502, de voievodul Radu cel Mare pentru a reorganiza şi întări viaţa bisericească. De la Sfântul Ierarh Nifon, Neagoe a deprins taina rugăciunii isihaste, evlavia şi trezvia sufletului, învăţătura şi înţelepciunea lui Hristos, dobândind înalt spor duhovnicesc. Înzestrat cu daruri intelectuale deosebite, el şi-a agonisit mai toată ştiinţa şi cultura teologică a vremii sale. De aceea, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, iubitorul de Hristos, Neagoe, în anul 1512, a fost chemat la demnitatea de Domnitor şi Voievod al Ţării Româneşti. În această calitate a încurajat dezvoltarea comerţului şi a meşteşugurilor, iar pe plan diplomatic a încercat să menţină relaţii de prietenie cu Ungaria. A încercat să stabilească relaţii diplomatice cu Veneţia și Roma și chiar să medieze conflictul dintre creștinii ortodocși şi catolici. Continuând viziunea şi obiectivele politice iniţiate de Ştefan cel Mare, a încercat să realizeze o coaliţie a statelor răsăritene împotriva expansiunii turceşti. În 1517 cere şi obţine de la Patriarhia ecumenică canonizarea fostului său învăţător, patriarhul Nifon. Pe racla în care au fost aşezate moaştele şi care se păstrează la Dionisiu, domnul român este reprezentat închinându-se sfântului. În anul 1519, Neagoe Basarab împreună cu Ştefan al IV-lea al Moldovei (Ştefăniţă Vodă) au trimis un ambasador la Vatican prin intermediul căruia „Basarab și aleşii săi fii Theodosie și Petru și urmaşii săi și Ştefan și fiii săi” promiteau că vor participa alături de ceilalţi principi creştini și de papă la „sfânta expediţie împotriva lui Selim, tiranul turcilor”. Totuşi, Ţara Românească rămâne pe perioada domniei lui vasală Imperiului Otoman. Neagoe Basarab a făcut donaţii generoase mănăstirilor ortodoxe din Ţara Românească şi din toate ţările din Balcani. În timpul domniei sale a fost construită Mănăstirea Curtea de Argeş, unde se odihnesc şi sfintele moaşte ale voievodului. În şedinţa de lucru a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, întrunit la Reşedinţa patriarhală din Bucureşti, în zilele de 8-9 iulie 2008, s-a hotărât canonizarea Sfântului Voievod Neagoe Basarab, domnitorul Ţării Româneşti. Cancelaria Sfântului Sinod a editat Tomosul de proclamare a canonizării Sfântului Voievod Neagoe Basarab, „care a rămas în memoria poporului român şi a tradiţiei ortodoxe prin opera sa intitulată Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie, prima creaţie de valoare universală a literaturii române, un adevărat testament duhovnicesc, pedagogic, filosofic şi enciclopedic”. Proclamarea oficială a canonizării a avut loc la 26 octombrie 2008, la Catedrala Patriarhală din Bucureşti.

Sursa: http://www.ortodoxism.ro/proloagele/septembrie/Proloage26Sep.shtml http://www.calendar-ortodox.ro/luna/septembrie/septembrie26.htm

http://www.e-icoane.ro/index.php?categoryid=41&p2000_sectionid=26&p2000_imageid=1183