Proloagele din 23 iunie

      Sfânta fecioară Agripina s-a născut și a crescut în preaslăvita cetate a Romei. Din tinerețe, s-a închinat pe sine lui Dumnezeu, făcându-se "bună mireasă a lui Hristos" (II Cor.2,15) printre cei ce se mântuiesc. Că, precum într-o grădină un trandafir cu bun miros împodobește toată grădina, tot așa și ea, prin chipul vieții sale curate, desfăta inimile credincioșilor, stingând ispitele patimilor. Că și-a înfrumusețat sufletul cu curăția fecioarei, logodindu-se mireasă neprihănită lui Hristos și s-a ales bucuria cea nepieritoare a rugăciunii și desfătarea faptelor bune în smerenie. Și așa pe mulți îndemnându-i să părăsească robia patimilor și închinarea la idolii cei înșelători, fericita Agripina lumina cu glas blând cugetele altora, aducându-i la Legea cea nouă a creștinilor și la harul eliberării de păcate. Deci, pornindu-se în anul 257, o nouă și înverșunată prigonire împotriva creștinilor, în zilele împăratului Valerian, a fost prinsă și Agripina și dusă înaintea prigonitorului. Mărturisind, cu îndrăzneală, că este creștină și nevrând să se despartă de dragostea lui Hristos, a fost supusă la grele casne. A fost bătută cu toiege, a fost strânsă cu legături, până la desfacerea oaselor și, în acele chinuri, și-a dat duhul său lui Dumnezeu. Iar celelalte mirese ale lui Hristos, Vasa, Paula și Agatonica, luând, pe ascuns, trupul Sfintei, din Roma, l-au dus în Sicilia, unde, prin rugăciunile ei, se dau vindecări tuturor celor ce cer de la el ajutor, cu credință. Dumnezeului nostru, slavă! 

   

Întru această zi, povestirea despre pocăința lui Teofil, iconomul Bisericii din cetatea Adam, cea din Cilicia (Din Minunile Maicii Domnului).. 

    După venirea cea în trup a Domnului nostru Iisus Hristos, în anii 537, era, în eparhia Ciliciei, un epitrop, iconom al episcopului cetății Adaminilor, cu numele Teofil, om cinstitor de Dumnezeu și cu fapte bune. El chivernisea, cu înțelepciune, averile bisericești și, cu atâta frică de Dumnezeu, încât toți îi mulțumeau. Și voiau să-l hirotonească episcop, dar Teofil n-a primit, ca un om smerit, ce era. Deci, arhiepiscopul, văzând socotință lui nestrămutată, a hirotonit episcop pe altul și i-a spus acestuia să-l iubească pe Teofil și să-l aibă pe el mai departe epitrop, așa încât Teofil a trăit, multă vreme, în fapte bune.  

    Vrăjmașul adevărului, însă uneltind, niște oameni învrăjbitori au început a-l vorbi de rău, pe iconomul lor, către episcop, defăimând fapta lui cea bună. La început, episcopul nu credea, dar de vreme ce nu încetau a-l vorbi de rău, episcopul a început a asculta defăimările lor. Și atâta a ajuns să-l urască noul episcop pe Teofil, încât l-a izgonit cu nedreptate și din biserică, lipsindu-l pe dânsul de toată dregătoria și alegând epitrop pe altul. 
    Surparea aceasta nedreaptă, Teofil, mai întâi, a răbdat-o și nu s-a necăjit, dar, mai pe urmă, l-a stârnit pe el dracul mâniei, zicându-i: "Te-a necinstit pe tine, episcopul, disprețuind ostenelile tale și făcându-te de râs și de batjocură la toți." Și, Teofil a început a lua aminte la cuvintele și gândurile cele rele, pe care i le insuflase diavolul și l-au adus într-atâta, încât, uitând obișnuita lui nădejde spre Dumnezeu, se împuțina cu sufletul și, din mâhnirea cea fără măsură a căzut în deznădăjduire. Acestea, și altele, mai multe, i-a pus vrăjmașul în minte lui Teofil, încât l-a plecat să facă episcopului o oarecare vrăjitorie, ca să-l primească, iarăși, în dregătoria lui, ca mai înainte. 

   Deci, era în acea cetate un necredincios, care făcea mari vrăjitorii. Pe acesta, l-a întrebat Teofil, dacă are puterea să-l ajute. Și acela i-a zis lui: "Eu te voi face să te întorci la dregătoria ta și să ai, chiar mai multă cinste, ca înainte, numai să te închini învățătorului meu și să faci orice-ți va cere el; să te păzești să-ți faci cruce, că, altfel, rămânem fără de folos." Teofil a primit, fiind biruit de mânie. Și, ducându-se într-un loc pustiu, a început spurcatul vrăjitor să strige pe draci, care îndată, s-au adunat, mulțime nenumărată, iar, în mijlocul lor, a stat cel mai mare, cu multă îngâmfare. Atunci a zis vrăjitorul către Teofil: "Închină-te domnului nostru." Aceasta făcându-se, a zis vrăjitorul, către demonul cel mare: "Stăpâne al nostru, omul acesta a fost izgonit de episcopul său și ți l-am adus ție, ca să-i ajuți." A zis demonul: "Dacă se va mărturisi rob al meu și se va lepăda de Hristos, o să-l fac să aibă mai multă cinste decât înainte și o să-i dau toată îndulcirea, așa cum, cunoști puterea mea. Numai să-și facă înscris, cu a sa mână, cum ca se leapădă de Fiul Mariei, ca să nu mă batjocorească pe urmă." 

   Atunci, Teofil, îngâmfat fiind de slava lumii cea deșartă și, mai bine-zis, îngâmfat de acel începător al mândriei, a scris, nebunul, lepădarea lui de Hristos și s-a unit cu dracul, apoi, iscălind înscrisul, i l-a dat vrăjitorului, care l-a îmbrățișat și l-a sărutat, zicându-i: "Acum, ai să cunoști puterea mea." Acestea zicând, s-a făcut nevăzut cu toate duhurile răutății, iar Teofil, cel lepădat și vânzător, s-a întors în cetate. Deci, a doua zi, l-a chemat episcopul pe Teofil și l-a rânduit iconom, cerând de la el iertare, pentru necinstea care i-a făcut-o, și i-a făcut metanie până la pământ, încât s-a minunat cei ce stăteau de față. Aceasta s-a făcut din lucrarea demonului, care s-a dus noaptea și l-a înspăimântat. 
    Deci, s-a înălțat Teofil la o cinste mai mare ca cea dinainte, dar nu era smerit, ca atunci, ci mai mult, mândru și se temeau toți de el, și îl cinsteau, mai ales episcopul. Iar vrăjitorul se ducea de multe ori și-l sfătuia să păzească făgăduința, față de acela, care i-a dat lui din nou cinstea, precum și ca să nu cugete, în mintea lui, să se lepede de demon și să nu se facă nemulțumitor, către acest făcător de bine al lui. Iar nebunul acela, mai întâi, i-a mulțumit, dar, mai pe urmă, socotind adâncul pierzării pe care i l-a pricinuit, a început să-l urască, aducându-și aminte de munca cea veșnică și zicea, întru sine, acestea: "Vai mie, nebunul, cum am rătăcit și m-am făcut rob vrăjmașului, pentru cinstea aceasta vremelnică? Nu puteam eu, mai bine, să sufăr pierderea epitropiei și să mă fi gândit, eu, cel de trei ori ticălos, la paguba fericirii celei veșnice, când mă va judeca Împăratul cel ceresc, ca să mă ardă în focul nestins? O, nebunia mea! Cine nu mă va plânge pe mine, cel fără de minte?" 

    Acestea gândindu-le, se tânguia, ziua și noaptea, și se temea să facă rugăciune, ca un nevrednic. Ci, numai plângând cu amar, zicea: "Vai ție, ticălosule Teofil, cum ai înnebunit, de te-ai lepădat de Stăpânul tău? Cine poate să ia înscrisul, cel scris cu mâna ta, din mâna diavolilor? Vai mie, ticălosul. Mai bine îmi era mie de s-ar fi deschis pământul, ca să mă înghită, sau să cadă văpaie din cer să mă piardă, decât să mă fi lepădat de Ziditorul și Mântuitorul meu." Acestea, și altele, mai multe, zicând, a luat puțină îndrăzneală și nădejde de la dumnezeiască milă, și, ducându-se la o biserică a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, a căzut înaintea Sfintei icoane plângând cu amar, și suspinând din adâncul inimii și mărturisind fărădelegea lui, și zicea, că nu se va scula de la pământ, până ce nu va vedea o cât de mică milostivire de la Maica milei. Și, a petrecut patruzeci de zile, rugându-se. Cu ajutorul Presfintei, care i-a dat putere să postească atâta vreme, nu a lăsat pe demonul să-i facă vreo supărare. Deci, după patruzeci de zile, adormind, a văzut pe Doamna luminii, scăparea păcătoșilor, izvorul milei, care i-a zis: "Tu te-ai lepădat de Fiul meu, cum să mă rog eu pentru tine?" Iar acela, cu lacrimi, i-a zis ei: "Doamna și Stăpâna, mântuitoarea lumii, cunosc că mare este fărădelegea mea, am greșit Stăpânului meu, dar cunosc și milostivirea Lui, cea nemărginită, și nemăsurată Lui iubire de oameni și că, pentru păcătoși, a pătimi și pe tâlhari și pe vameși i-a mântuit. Măcar că fărădelegea mea este mai mare și mai grea decât a tuturor și mai rea, însă, la acoperământul și ajutorul tău alergând și la noianul milostivirii Atotînduratului Fiul al tău aruncând deznădejdea sufletului meu, nădăjduiesc să aflu puțină milostivire, iar, puțina mea pocăința și cu marele tău ajutor, vor îndupleca nemărginita milă a Făcătorului și mântuitorului meu. Da, Stăpâna mea, chezașă celor ce se pocăiesc, dă-mi mie o mică mângâiere și, precum nu te scârbeşti de cel desfrânat, să nu întorci față ta de la mine, cel întinat. Și făgăduiesc, Doamna mea, ca prin mica pocăință, să amăgesc pe dracul acela, pe care l-am veselit cu făgăduința și unirea mea cu el, cea fără de pricepere și nebunească. Și, după cum am mâhnit pe îngeri, așa, iarăși, să-i veselesc cu faptele pocăinței mele, care, deși nu va ajunge să fie mare cât este fărădelegea mea, rog milostivirea preabunului Stăpân, care Și-a vărsat, pentru păcătoși, sângele Său, cel preascump, să plinească lipsa mea. Și pe Acela de care, pentru nebunia mea, m-am lepădat, pe Acela, din toată inima mea.   Îl mărturisesc și Îl cred Dumnezeu și Mântuitorul lumii. Și sunt gata să-mi vărs sângele meu pentru dragostea Lui, ca să se încreadă în mărturisirea mea. Iar, pe vrăjmașul meu îl defaim și mă lepăd de el, iar pe tine, cinstită Împărăteasă a întregii zidiri, te cinstesc și mă închin rugându-mă ție să-mi dai ajutorul tău." Acestea zicând, i-a răspuns Stăpâna: "Fiindcă, iarăși, cu tot sufletul, mărturisești pe fiul meu, Dumnezeu adevărat, voi face rugăciune pentru tine, ca să-ți primească pocăința." 
    Așa zicând, s-a deșteptat Teofil și, luând nădejde și îndrăzneală de mântuirea sa, a adăugat lacrimi peste lacrimi. Și, după trei zile, iarăși, asemenea, a văzut pe Stăpâna, care a zis către dânsul, cu fața lină: "Să te bucuri, că a primit Fiul meu pocăința ta, și-ți iartă fărădelegea. Deci, sârguiește-te, până la sfârșitul vieții tale, să faci lupta și nevoința ta, precum se cuvine, aducându-ți aminte de o facere de bine, ca această." Iar el mulțumind, a zis ei: "Fiindcă mi-ai alungat întristarea mea cea nemăsurată, mă rog ție, atotputernică Stăpână, poruncește ca să pot lua zapisul meu cel prea nebunesc, spre încredințarea iertării mele, că aceasta mă necăjește și mă întristează de moarte, când îmi aduc aminte că îl are în mână vicleanul demon." I-a zis lui Născătoarea de Dumnezeu: "Teme-te de Dumnezeu, că face voia celor ce se tem de El." 

  Atunci, s-a sculat cu multă bucurie, Teofil și rugându-se alte trei zile, i s-a arătat, că și mai înainte, în vis, Prealăudata, zicându-i: "Pentru ca să te încredințezi că ți-a primit Domnul pocăința ta și te-ai izbăvit de robia demonului, iată și zapisul, cel scris de mâna ta." Iar el, deșteptându-se l-a văzut în mâinile sale, cum era făcut și iscălit. Deci, cine va povești veselia care l-a cuprins? Că slăvea pe Domnul și mulțumea Pururea-Fecioarei, propovăduind mila cea nemăsurată a ei și puterea cea neasemănată. De acestea aflând episcopul, și toți ai cetății, au slăvit pe Dumnezeu, Cel ce face niște minuni ca acestea. Iar Teofil a murit, cu totul, pentru lume, urând toate voile trupului și lepădându-se de toată slava deșartă și de cinstea cea vremelnică și a slujit, în biserică Preacinstitei, toată viața lui, cu multă sârguință și smerenie. Și, mutându-se din viață, și-a dat sufletul său în mâinile lui Dumnezeu și a Preacuratei Maicii Sale. Și a fost îngropat înaintea icoanei Preacuratei fecioare, la locul unde și-a adus pocăința. Și, din marea pocăință și pentru alte fapte bune, au slobozit moaștele lui bună mireasmă, întru slava lui Dumnezeu, Cel cu totul milostiv, și a Maicii Lui, celui fără de prihană. 
    Această povestire a scris-o un ucenic al lui, Eutihian cu numele, care a fost de față la toate, ca să le știm noi păcătoșii, cât poate Stăpâna îngerilor și folositoarea noastră. Pentru ale cărei rugăciuni să ne învrednicim fericirii celei cerești. Amin. 

   

 Întru aceasta zi, cuvânt din învăţăturile Sfântului Grigorie Dialogul si ale lui Petru..

   După bucuria cea din Rai, strămoșul neamului omenesc, făcând păcatul neascultării, a fost izgonit și a ajuns în surghiunul orbirii și mâhnirii, de care pătimim acum. Pentru că, după ce a greșit și afară din Rai a ieșit, n-a mai putut să vadă bucuria patriei aceleia cerești, pe care o vedea mai înainte. Pentru că, în Rai fiind, omul se obișnuiește a auzi cuvintele dumnezeiești și era, acolo, întru așezările fericiților îngeri, cu curăția inimii și cu înălțimea vederii. Iar, după ce a căzut el din rânduielile acelea, s-a depărtat de așezămintele prin care se umplea de lumină. 
    Drept aceea, noi, din trupul lui Adam și întru acest surghiun al orbirii născându-ne, auzim de patria cea cerească și de locuitorii aceleia, adică de îngeri, încă, și de părtașii fericiților îngeri, adică, de duhurile drepților, celor ce s-au săvârșit, auzim. Dar unii, fiind trupești, și neputând să vadă pe cele nevăzute și, pentru neiscusinţa lor, cad în frică și în îndoiala credinței, socotind a fi acelea, ca unele ce se pot vedea cu ochii trupești. Dar, această frică nu era la strămoșul nostru. Că, deși au fost izgoniți din desfătarea Raiului, părinții neamului omenesc își aduceau aminte de ceea ce văzuseră, deși erau lepădați din desfătare. Iar noi nu putem a gândi și a ne aduce aminte de cele auzite, fiindcă nici o vedere adevărată a Raiului nu avem, precum avea strămoșul nostru, din cele ce petrecuse. Pentru că, precum un prunc născut într-o temniță și crescut acolo, nu știe decât numai de întunericul temniței, și, măcar că ar auzi, de la mama sa despre soare, lună și stele, de munți și câmpii, de păsări zburătoare și de cai alergători, nu le crede, că sunt, pentru că nu le-a văzut cu ochiul, așa oamenii, în acest surghiun, al orbirii lor, născându-se și, auzind de cele înalte și nevăzute, nu le cred cu înlesnire că sunt cu adevărat, pentru că văd numai pe cele proaste și văzute, adică, pe acelea întru care s-au născut, iar, de cele de acolo, era rânduit ca, numai singur Ziditorul celor văzute și nevăzute, Unul născut Fiul Tatălui, să vină, spre ajutorul neamului omenesc, și sălăşuind Duhul Lui în inimile noastre și, prin el, vii făcându-ne, să credem în acelea, la a căror înțelegere, încă, n-am ajuns. Deci, câți am luat Duhul și arvuna aceasta, a moștenirii noastre, să nu ne îndoim de viața cea nevăzută, iar cel ce nu este, încă, întărit, întru adeverirea aceasta, dator este să primească în sine, fără îndoială, cuvintele cele despre credință ale bărbaților, celor desăvârșiți, care, adică, de la Sfântul Duh au iscusința în cele nevăzute, și printr-înșii să se întărească. Dumnezeului nostru slavă, acum și pururea și în vecii vecilor! Amin. 

Proloagele din 23 iunie de la Ohrida

 Pomenirea Sfintei Muceniţe Agripina

          Sfânta Agripina s-a născut la Roma, unde şi-a primit şi aleasa educaţie. Ea din fragedă copilărie a fost crescută după poruncile Sfintelor Scripturi, alungând afară din inima ei duhoarea grea a păcatului şi umplându-se de buna mireasmă a curăţiei şi a întregii feciorii. Ea s-a logodit Mirelui Ceresc şi a luat pentru aceasta mucenicia sub împărăţia lui Valerian. Ea a îndurat bătăi cu vergele de oţel pînă la zdrobirea oaselor, îngerul Domnului s-a pogorît la ea şi a întărit-o. Fiind mai departe supusă la cele mai bestiale torturi, ea şi-a dat sfântul ei duh în timpul lor. Însoţitoarele ei Vassa, Paula şi Agathonika i-au luat sfintele rămăşiţe ale trupului ei şi le-au dus în Insula Sicilia, unde le-au îngropat cu cinste. Mai după aceea, deasupra mormântului s-a ridicat o sfântă biserică, cu Hramul Sfintei Muceniţe Agripina. Mari şi nenumărate au fost minunile ce s-au lucrat la sfintele ei moaşte. Cu puterea lor, chiar şi agarenii au dat dosul şi au fugit mâncând pământul din cetatea unde se aflau ele. Sfânta Muceniţă Agripina a luat cununa muceniciei la anul 275, şi s-a încununat cu mare slavă.

Pomenirea Sfinţilor Mucenici Eustochie şi Gaius, şi a celor împreună cu dânşii

          Eustochie a fost popă idolesc ce a trăit în vremea împărăţiei lui Maximian, dar văzând el ce fel este vitejia mucenicilor creştini, s-a lepădat de idolatria lui şi a dorit şi s-a învrednicit de Sfîntul Botez, însuşi Eudoxie Episcopul Antiohiei l-a botezat pe el. După acestea, Eustochie, încetul cu încetul, a început să le aducă la Sfînta Credinţă pe toate rudeniile lui. Ruda lui Gaius s-a botezat cu toţi cei trei copii ai lui: Probus, Lollius şi Urban. Ei toţi, împreună şi cu alţii, au fost aduşi înaintea necuraţilor judecători, torturaţi şi omorîţi prin tăierea capului la Lystra, vina fiind credinţa lor nezdruncinată în Hristos. Aşa s-au înălţat la ceruri sfintele lor suflete, strămutându-se întru locaşurile cele cereşti ale Veşnicei şi Fericitei împărăţii a Stăpânului Hristos.

Pomenirea   Sfintei   Icoane   din   Vladimir   a   Maicii   Domnului   şi  Dumnezeului nostru Iisus Hristos

         Când hanul tătar Ahmet a asediat Moscova, Cneazul Ivan Vasilievici s-a pornit cu oştire să apere cetatea. Şi chiar dacă armata cneazului era mai mică şi mai slabă decît cea a hanului tătar, ea a ieşit biruitoare. Căci fără de veste a căzut asupra tătarilor o spaimă năpraznică, care i-a mânat la rugă în dezordine, călcându-se unii pe alţii. Toţi au pus această nemaiauzită victorie pe seama Sfintei Icoane a Maicii Domnului, la care îngenunchease tot poporul ca să-i scape Maica Domnului de urgia sălbaticilor tătari. Auzindu-le ruga, Maica Domnului i-a mântuit, iar poporul a însemnat această zi, a douăzeci şi treia din luna iunie, cînd s-a întîmplat minunea, ca sărbătoare de-a pururea a Bisericii Ruse

Pomenirea Pocăinţei lui Teofil 

          Acesta, din invidie faţă de episcopul şi întîi stătătorul lui, şi-a dat sufletul diavolului şi s-a lepădat şi în scris de Domnul Hristos şi de Preacurata Lui Maică. Dar mai târziu el s-a pocăit cu amar şi a plâns timp de patruzeci de zile cu post şi cu rugăciune la Maica Domnului ca să se primească pocăinţa lui; drept pentru care Maica Domnului nu doar că i-a primit-o, dar şi hârtia pe care scrisese lepădarea de Hristos înaintea lui i-a pus-o; iar cu această hîrtie Teofil a alergat la sfînta biserică, unde înaintea episcopului şi a tot poporul a mărturisit cu umilinţă şi cu glas mare fărădelegea lui, cerând şi a lor iertare. Când Episcopul a pronunţat cuvintele de dezlegare şi i-a dat lui Teofil Sfintele Taine, faţa lui a strălucit ca soarele. Iată aici exemplu minunat de marea milostivire a lui Dumnezeu, care nu doar că iartă păcatele celor care se pocăiesc cu adevărat, dar şi cu harul sfinţeniei îi îmbracă!

Cântare de laudă la Sfânta Agripina

        Sfânta Agripina decît albul crinului Mai albă este, Ea este mireasa Fiului lui Dumnezeu. Sufletul ei mai strălucitor decât flamura focului este, Iar credinţa ei mai tare decât stânca. Biciuită fiind ea Domnului se roagă; Ea cîntă Psalmi şi-ndură răni adânci. Ea pre toţi îi iartă, şi pre toţi binecuvântă, Ca un stâlp de marmură însîngerată înaintea tuturor. Dar îngerul Domnului la ea coboară Şi rănile-i vindecă. Dar schingiuiri şi mai mari primeşte, Iar Agripina îndurând, moare. Agripina duhul ei cel sfânt în mîinile Domnului îl pune, Iar trupul ei de suflet rămîne gol. Dar golul ei trup, ale ei rămăşiţe sfinte, Paza şi strajă ale Siciliei sînt. Ele vindecare grabnică sînt Bolilor şi nenorocirilor poporului, Apărare contra hoardelor păgîne. O Stăpîne Doamne Iisuse Hristoase, Acoperă-ne pre noi întru necazurile noastre cu ale Agripinei muceniţa sfinte rugăciuni.

Cugetare

         Răbdarea creştină este o răbdare blândă, pe cînd răbdarea aceea care ascunde o neputinţă plină de răutate nu se deosebeşte cu nimic de răzbunarea drăcească. Sfinţii noştri sînt mari în toate evangheliceştile virtuţi, dar mai ales întru blândeţea răbdării lor! Poate că aceasta ne pare nouă ca cea mai mare virtute a lor tocmai pentru că noi înşine suntem atît de mici în ea. Când Părinţii pustiei s-au strâns odată în jurul Avvei Ioan cel Pitic ca să audă cuvânt de învăţătură, un oarecare invidios a cârtit: „Vasul tău, o, Ioane, este plin cu otravă!" La aceasta blândul Ioan a răspuns îndată: „Tu zici aceasta uitându-te doar pe din afară; dar oare ce ai fi spus dacă ai fi putut să pătrunzi cu privirea şi pe dinăuntru?" Când l-au scos pe Sfântul Ciprian, Episcopul Cartaginei, ca să-i taie capul, el a poruncit ca după moartea lui, călăul să primească douăzeci şi cinci de galbeni de aur.

Luare aminte

         Să luăm aminte la minunata vindecare a lui Zaharia, care îndată şi-a deschis gura şi limba şi vorbea, binecuvântând pe Dumnezeu:•    La cum Zaharia mai întîi a fost lovit cu muţenie pentru că nu l-a crezut pe îngerul Domnului •    La cum gura şi limba lui Zaharia s-au deschis de îndată ce el a împlinit porunca îngerului (Luca 1: 63);•    La cum şi sufletul meu se va vindeca îndată de muţenie, numai de mă voi umple şi eu de cuvintele şi înţelepciunea lui Dumnezeu.

Predică

Despre aceea că nu trebuie să-i invidiem pe păcătoşi 

Nu râvni la oamenii răi şi nu pofti să fii în tovărăşia lor (Pildele lui Solomon 24: 1).

         Oare îl invidiază cineva pe lepros? Desigur, nimeni nu poate invidia un lepros. Atunci de ce unii îl invidiază pe omul rău, când bine ştim că răutatea este ceva mai rău decît lepra? Căci lepra este o boală a trupului, pe când răutatea este o cumplită boală a sufletului. Leprosul la suflet poate ca să fie de fapt om sănătos, deşi trupul îi este acoperit de puroaie; pe când omul cel rău, deşi la trup pare sănătos, pe dinlăuntru, în inima lui, el este ros de cumpliţii viermi ai morţii. Pomul care pe dinafară are coaja putredă dar măduva lui este sănătoasă este un pom bun care face roadă, dar pomul care are coaja sănătoasă dar miezul lui e ciuruit de carii nu mai este bun de nimic. Aşadar, lepra este o boală mai uşoară decât răutatea, adică: decât păcatul. Căci prin om rău, Cel Atotînţelept vrea să zică om păcătos. Oare doctorul îl invidiază pe bolnav? Desigur că nu. Tot aşa, nici cel drept nu poate să îl invidieze pe cel păcătos. Iar dacă nu ştii de eşti drept ori păcătos, examinează-ţi inima: vezi dacă îi invidiezi sau nu pe oamenii păcătoşi. Dacă vezi că da, atunci înseamnă că nu eşti un om drept. Iar dacă afli că nu, atunci bucură-te, omule drept al lui Dumnezeu! Căci să ştii că bolnavul îl va invidia pe altul bolnav ca şi el, şi îl va invidia şi pe cel sănătos, dar sănătosul nu poate niciodată să îl invidieze pe cel bolnav. Tot aşa cum nici dreptul nu poate niciodată să îl invidieze pe cel păcătos. Doctorul vede boala fatală a pacientului lui, iar văzându-i-o, îi este milă de el, şi nu poate nicidecum să îl invidieze pentru aceasta. O Stăpîne şi Atotmilostive Doamne, smulge răutatea din inimile noastre, curăţeşte-le pre ele şi sădeşte întru ele sfânta dragoste, Căci Ţie Se cuvine toată slava şi mulţumita în veci, Amin.

Sursa:

http://www.scribd.com/doc/49586227/Proloagele-de-La-Ohrida-Vol-1-Sf-Nicolae-Velimirovici