Luna iunie, în 26 de zile: pomenirea Precuviosului Părintelui nostru David, cel din Tesalonic (+548).
Acest fericit părinte David, s-a născut și a crescut în strălucita cetate a Tesalonicului. Și, din pruncie, supunându-și poftele trupului, cu înfrânarea și curăția, s-a arătat ca un înger în trup, strălucind ca un luceafăr. Asemenea, și-a părăsit prietenii și averea, pe care împărțit-o săracilor și a mers la mănăstirea Cunuliaton, unde s-a făcut monah. Deci, a rămas acolo, nevoindu-se în post și rugăciune și păzind toată fapta bună, iubind, mai ales, înfrânarea și smerenia, ca unul ce socotea că traiul îmbelșugat aduce trândăvia sufletului, iar alergarea după laude întunecă și risipește faptele cele bune. Citind, fără odihnă, minunatele fapte și pătimiri ale Sfinților, se minuna de puterea credinței lor și se osândea pe sine, socotindu-se nevrednic și slab în sufletul său. Aflând, din acele cărți, că stăpânindu-și trebuințele cele trupești, dobândeau Sfinții tărie de nezdruncinat, pentru sufletul lor, tânărul călugăr năzuia să le urmeze pilda, înfrânându-și pornirile pământești și căutând a crește în dragostea pentru cele duhovnicești. Iubea, cu deosebire viața Sfântului Simeon și îndelunga răbdare a Sfântului Daniil Stâlpnicul. Așa a crescut în inima Cuviosului David hotărârea de a se face urmașul acestora. Drept aceea, făcându-și cuib într-un migdal, ca o pasăre ce cântă, din acel loc bucura pe toți prin cuvintele sale, legându-se să nu coboare de acolo, trei ani de zile. Și răbda, cu vitejie, gerul și viscolul, ploaia și arșița soarelui. Și, cu cât își chinuia mai mult trupul, cu atât coborâ, în sufletul său, mai multă liniște și pace. Și, s-a îmbogățit, astfel cu lucrarea minunilor. Iar, când s-au împlinit trei ani, ucenicii i-au ridicat o chilie și a fost multora povățuitor. Deci, primind a merge la Constantinopol, ca trimis, cu cererea cetății sale, fericitul David a minunat pe marele Iustinian împăratul prin înțelepciunea cuvântului său și cu nepătimirea, cea mai presus de fire, a trupului său. Că, luând în mâna sa cărbuni aprinși și tămâind pe împăratul, focul nu-i ardea mâna. Și și-a aflat obștescul sfârșit, pe drumul de întoarcere, cu vestea bună a dobândirii celor cerute de tesalonicienii săi, de la împărat.
Întru această zi, cuvânt din Pateric..
Ne-a povestit nouă Paladie, că el, oarecând, intrând în Alexandria împreună cu ava Daniil, pentru o anumită trebuință, a întâlnit pe un oarecare tânăr, ieșind din baie, că se scăldase. Și, văzându-l pe el, bătrânul a suspinat și a zis către ava Paladie: "Vezi, pe acest frate? Se va defăima numele lui Dumnezeu, printr-însul. Deci, să mergem după el, ca să vedem unde petrece." Și, mergând pe urma lui, au intrat după el. Și, bătrânul, luându-l deoparte i-a zis: "Frate, tânăr fiind și sănătos, nu ți se cuvine să te scalzi la baia de obște. Că, să fii încredințat, fiule, că pe mulți smintești." Răspuns-a acela bătrânului: "De aș plăcea oamenilor, n-aș mai fi slugă lui Hristos, dar scris este: "Nu judecați și nu veți fi judecați."" Atunci, bătrânul i-a pus lui metanie, zicând: "Iartă-mă pentru Domnul că am greșit, ca un om." Și am ieșit de la dânsul. Iar bătrânul, suspinând și lăcrimând, a zis: "Să te încredințeze pe tine adevărul, frate: mai mulți decât cincizeci de draci am văzut înconjurându-l pe dânsul și turnând peste el noroi, iar, o arăpoaică, șezând pe umerii lui, îl săruta pe el, și altă arăpoaică, jucând înaintea lui, nerușinări îl învăța, iar dracii, mergând împrejurul lui, se bucurau de el. Iar pe Sfântul Înger nu l-am văzut, nici aproape, nici departe de el. Pentru aceasta socotesc că era el plin de toată necurăția. Și o dovedesc aceasta și hainele lui care sunt de căprioară, moi și împodobite cu fir: apoi, și, petrecerea lui așa fără de rușine, în mijlocul acestei cetăți, întru care și cei ce au îmbătrânit în nevoință, când intră pentru trebi de neînlăturat, se sârguiesc să iasă îndată, ca să nu sufere vătămare. Apoi, de nu era el iubitor de sine și iubitor de dezmierdări și iubitor al desfrânării, nu s-ar fi dezgolit pe sine fără de rușine în fața tuturor, și n-ar fi privit și pe alții, asemenea goi, ca și el, când Sfinții, Părinții noștri, Antonie și Pahomie, Amon și Serapion și ceilalți purtători de Dumnezeu părinți, au legiuit că nimeni între călugări, fără de mare boală și nevoie, să nu se dezgolească pe sine. Că și ei înșiși, pentru oarecare trebuințe, având nevoie să treacă râuri și nefiind luntre, nu sufereau să se dezgolească, pentru că se sfiau de Sfântul Înger, care urma după dânșii și de soarele care-i lumina, deși nu-i vedea vreun om; ci se rugau lui Dumnezeu și treceau prin văzduh, fiindcă Iubitorul de oameni și Atotputernicul Dumnezeu primea îndată cererea lor, plină de evlavie, și, preaslăvit, o împlinea și o săvârșea cu fapta." Acestea spunându-mi-le, bătrânul a tăcut. Iar, după ce ne-am întors noi la Schit, n-au trecut multe zile și au venit frații de la Alexandria, care ne-au povestit că fratele cutare, cel ce, cu puțin mai înainte, venise de la Constantinopol, acela despre care vorbise bătrânul, s-a aflat că se desfrânase cu femeia lui Selentarie și, fiind prins de slugile lui și de vecini, a fost ucis, făcându-se tuturor rușine și ocară. Iar eu, auzind, sculându-mă, m-am dus la ava Daniil și i-am povestit lui cele ce s-au întâmplat. Și, auzind, bătrânul a lăcrimat și a zis: "Pedeapsa celui mândru, este căderea." Cu aceasta bătrânul arătă că acela, de nu bolea cu mândria, și ar fi primit sfatul său, nu ar fi pătimit una ca aceasta, pe care și alții mândri o vor suferi, dacă nu se vor învăța, prin această cădere, să fugă de o prăpastie ca aceasta. Drept aceea, părintele a poruncit să se scrie acestea, ca vrednice de scris, și să se pună în cartea de semne a purtătorilor de Dumnezeu Părinți, spre folosul și zidirea celor ce o vor citi.
Întru această zi, cuvânt al Sfântului Vasilie, că nimeni să nu se deznădăjduiască de mântuire, căzând în multe păcate, ci să se pocăiască.
Nimeni, umblând în răutatea păcatului, să nu deznădăjduiască, știind că, pentru boala sufletului, leacul sufletesc este pocăința. Pentru că, prin ea, se poate tămădui toată neputința și, chiar stâlpul cel de întărire de ar cădea, poate, prin pocăință, să se indrepteze. Frate, să nu fie hulite de tine ierburile cele de leac, nici să ți se închidă cetatea mărturisirii, nici să te lași pe tine în adâncul răutăților și nici să te dai singur ucigașului de oameni, pentru că Domnul știe a scula pe cei căzuți. Dacă nădejdea mântuirii te-a părăsit pe tine, frate, sau pomenirea lui Dumnezeu sau cugetarea bunătăților, ce vor să fie, sau frica chinurilor, care sunt gătite celor care nu s-au pocăit, nu sunt în mintea ta, apoi, trezește-te degrabă, ridică-ți ochii la cer și vino-ți în simțire, încetează cu răutățile tale, scutură de la tine beția ce te-a cuprins și adu-ți aminte de îndurările lui Dumnezeu, că tămăduiește cu undelemn și cu vin. Să nu deznădăjduieşti de mântuire, ci să-ți aduce aminte de cele scrise: "Cel ce cade, oare nu se va ridica? Și cel ce se abate, nu au se va întoarce? Cel sfărâmat de fiară neîmblânzită, oare, nu va birui? Iar cel ce se mărturisește, nu este lepădat, pentru că Dumnezeu nu voiește moartea păcătosului, ci să se întoarcă și să se mântuiască." Chiar și în adâncul răutăților, dacă ai căzut, să nu deznădăjduieşti. Este vreme de înfrânare, este vreme de vindecare, este vreme de îndreptare. Ai alunecat? Scoală-te! Ai greșit, părăsește greșeala; să nu stai în calea păcatelor, ci să fugi. Că, dacă, întorcându-te, vei , atunci sculându-, vei mântui. , după , este sănătate , din , vine mântuire. Îndrăznește, nu . nu este legea lui Dumnezeu, legea stăpânitorilor, celor ce , care osândesc la moarte, fără . trăind sub , depărtează , așteptând îndreptarea, când este , iar, după ce se închide , atunci, Mirele nu se auzi pe cei . Căruia este , acum pururea vecii vecilor.
Proloagele de la Ohrida 26 iunie
Pomenirea Sfîntului Cuvios David
Acest Sfînt David s-a născut la Tesalonic. El mai întîi s-a nevoit în apropiere decetatea Tesalonicului, într-o chilie pe care şi-a zidit-o sub un migdal. Apoi, el şi-a continuat nevoinţele în Tesalia. Atît de mult şi-a curăţit sufletul lui cu postul, curugăciunea şi cu privegherea, încât s-a învrednicit de mari măsuri ale harului lui Dumnezeu. El odată a luat în palmele sale goale cărbuni aprinşi, a presărat pe ei tămîie şi astfel l-a tămîiat pe împăratul, fără nici o rănire a mîinilor lui. Văzînd aceasta, împăratul s-a închinat adînc pînă la pămînt înaintea lui. Poporul era pururea în uimire văzînd marile şi multele lui minuni. El s-a odihnit cu pace şi s-a strămutat la cereştile locaşuri la anul 540 după Hristos.
Această sfîntă icoană a Născătoarei de Dumnezeu a fost mai întîi laConstantinopole, dar în 1383, cu şaptezeci de ani mai înainte de căderea cumplită a acestei mari cetăţi, ea s-a arătat fără veste pe cerul Rusiei, în partea de nord, în apropiere de oraşul Tikhvin. La locul la care ea a venit pe pămînt s-au ridicat biserică şi mînăstire. De la cetate şi-a luat icoana şi numele. Nenumărate şi mari minuni s-au lucrat înaintea acestei sfinte Icoane, înaintea ei vindecîndu-se mai ales cei suferinzi de boli grele.
Prăznuirea Icoanei Născătoarei de Dumnezeu Hodighitria[Povăţuitoarea]
Această icoană s-a pictat pe lemn de către însuşi Sfîntul Apostol şi Evanghelist Luca, iar Preasfînta Născătoare de Dumnezeu însăşi a văzut-o şi a binecuvîntat-o. Sfîntul Apostol şi Evanghelist Luca a dăruit această icoană demnitarului Teofil, căruia îi şi trimisese ca epistolă Faptele Apostolilor. Mai tîrziu, icoana a fost adusă de la Antiohia la Ierusalim; de la Ierusalim, împărăteasa Evdochia a luat-o şi a trimis-o la Constantinopol, ca dar surorii împăratului, dreapta şi binecredincioasa Pulheria. Pulheria a aşezat sfînta icoană în Biserica din Vlaherne, biserică întemeiată de ea. Prasfînta Născătoare deDumnezeu s-a arătat odată înaintea a doi orbi, pe care i-a îndreptat să meargă la Biserica din Vlaherne, înaintea icoanei ei, şi acolo să-şi redobîndească vederea. Din această pricină, icoana a primit numele Hodighitria, adică Povăţuitoarea. Cînd trupele regelui persan Hosroe şi ale celui scit Kagan au atacat Constantinopolul, Patriarhul Serghie a adus icoana şi a mers în procesiune cu ea pe drumul de strajă de la crenelurile zidului împrejmuitor al cetăţii. Atunci s-a arătat marea putere a Fecioarei de a-i apăra pe creştini de necreştini. Oştirile păgîne au căzut în împrăştiere, marea a început să ridice valuri mari, corăbiile lor s-au scufundat, iar cei care au rămas vii au scăpat cu fuga. De atunci această preamare minune se prăznuieşte în fiecare an, în Sîmbăta a Cincea din Sfîntul şi Marele Post, prin cîntarea Imnului Acatist înaintea acestei sfinte icoane, în timpul sălbaticelor prigoane împotriva cinstirii sfintelor icoane, Hodighitria a fost dusă şi ascunsă la Mînăstirea Pantocrator, zidită fiind într-un zid, după ce înaintea ei a fost aşezată o candelă aprinsă. După multă vreme, la deschiderea zidului, icoana a fost aflată nestricată şi candela aprinsă înaintea ei, întocmai ca în ziua în care fusese pecetluită în zid.
sau Romana [vezi cîntarea de mai jos]
Cîntare de laudă la Icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu de la Lydda A Născătoarei de Dumnezeu de la Lydda icoană De Patriarhul Gherman a fost trimisă, cel pentru Credinţă închis. El de la Constantinopol Papei de la Roma a trimis-o Cînd în Răsărit drepţii închinători Ucişi erau pentru-a icoanelor cinstire. Icoana pornit-a pe-ale mărilor ape, Mai iute decît corăbiile ce pe ele plutesc, Mai uşoară decît apa şi chiar decît zefirul; Pe vîrful valurilor plutind, valurile nu o ating. Icoana vreme multă la Roma rămîne, Timp îndelungat, ani lungi, Pînă cînd în răsărit Nebunii împăraţi de oboseală se-opresc Cu Hristos să se mai lupte. Iar cînd cea de aur pace Răsăritul l-a împodobit, Icoana din Lydda s-a întors acasă, Mai uşoară decît apa şi chiar decît zefirul; Pe vîrful valurilor plutind, valurile nu o ating. Două mari capitale, cu mucenicia slăvite, Puterea Pururea Fecioarei o preaslăvesc. Este puterea minunatei Icoane din Lydda, Care morţii ridică şi tămăduieşte ale oamenilor boli
Cugetare
Pocăinţa neîncetată îi este de neapărată trebuinţă creştinului, pînă la cea mai de pe urmă suflare a lui. Sfîntul Marcu Ascetul zice: „Gîndeşte-te şi vezi că taina evlaviei în sfinţii lui Dumnezeu s-a lucrat prin pocăinţa neîncetată, întotdeauna. "Sfinţii aveau neîncetata pocăinţă, chiar şi pe patul de moarte! Iată următoarea întîmplare: La un moment dat, se pregătea de ceasul ieşirii sufletului un nevoitor bătrîn şi foarte îmbunătăţit. El de aceea a chemat preotul pentru spovedania şi cea mai de pe urmă împărtăşire cu Sfintele Taine. Pe drum, preotului i s-a alăturat un tîlhar care voia şi el să vadă care este moartea unui om sfânt. Bătrînul a primit cu pace Sfintele Taine şi apoi a vorbit liniştit cu preotul. Atunci tîlharul a plîns şi a zis: „Fericit eşti tu! Iar eu, ticălosul, oare ce fel de cumplită moarte voi avea?" Atunci dintr-o dată bătrînul cel îmbunătăţit, pe patul de moarte fiind, s-a mîndrit şi a zis: „Fii şi tu ca mine şi vei avea şi tu parte de aceeaşi moarte fericită!" Tîlharul atunci s-a întors la sălaşul lui plîngîndu-şi cu amar viaţa lui ticăloasă şi, aşa fâcînd, a căzut jos şi a murit. Oamenii au putut atunci să vadă pe un nebun pentru Hristos cum plîngea la mormîntul monahului, deplîngîndu-i soarta, dar se bucura la mormîntul tâlharului, fericindu-l. Cînd a fost întrebat de ce făcea acestea, el a zis: “Plâng pentru că mîndria l-a surpat pe monahul îmbunătăţit în ceasul morţii, pe cînd pocăinţa i-a adus tîlharului raiul în ceasul ieşirii lui."
Luare aminte
Să luăm aminte la minunata vindecare a femeii celei gîrbove (Luca 13:La cum Domnul Şi-a pus mîinile asupra femeii celei ţinute de optsprezece ani de duhul de neputinţă, iar femeia îndată s-a îndreptat şi slăvea pe Domnul; La cum şi sufletul meu este gîrbovit la pămînt, precum era şi trupul femeii; La cum Domnul şi asupra sufletului meu poate să-Şi pună mîinile, adică, Sfîntul Său Duh, iar gîrbovirea mea se va vindeca îndată.
Predică - Despre frica nelegiuiţilor
Cel nelegiuit fuge fără ca nimeni să-l urmărească, iar dreptul stă ca un pui de leu fără grijă(Pildele lui Solomon 28: 1). Nelegiuiţilor le este frică pînă şi de umbre; lor umbra unui copac le pare că este o armată întreagă. Oriunde foşneşte ceva, nelegiuitul îşi zice: iată răzbunătorul vine asupra mea! Lui foşnetul frunzelor i se pare un zăngănit de lanţuri, iar sunetele scoase de păsări strigăte de vînător care dau semnalul de asmuţire cîinilor să sară asupra vînatului. El crede că ierburile cele înalte sînt pîndacii faptelor lui nelegiuite, că undele apei sînt martori în contra lui, că soarele este judecător iar stelele chinuitorii lui. O fraţilor cîte minciuni nu se nasc din frică! Căci frica vine de la păcat, păcatul de la diavol, iar diavolul este tatăl tuturor minciunilor. Frica aceasta rea este primul rod al păcatului. Cînd Adam a păcătuit, el s-a ascuns de la faţa lui Dumnezeu. Iar cînd Dumnezeu a strigat şi l-a chemat, Adam a zis: "Am auzit glasul Tău în grădină şi m-am temut"(Facerea 3: 10). Dar Adam nu ştia de nici o frică înainte de a păcătui, nici nu s-a mai ascuns el de la faţa Domnului pînă atunci. Dimpotrivă, el întotdeauna se grăbea cu bucurie în întîmpinarea Domnului. Dar de îndată ce a păcătuit, el s-a temut. Dar dreptul stă ca un pui de leu fără grijă. El stă fără păcat, deci fără punct nevralgic, fără slăbiciune, fără frică. Cei fără păcat sînt puternici, foarte puternici, şi au curaj, un foarte mare curaj. Cei fără păcat sînt puternici şi nu ştiu ce este aceea vreo frică. Astfel sînt drepţii, şi numai drepţii. O Stăpîne Doamne Iisuse Hristoase, Unule fără de păcat, mîntuieşte-ne pre noi de sataniceasca şi deşarta frică, şi păzeşte-ne pe noi de răutatea păcatului care o zămisleşte pe ea, Căci Ţie Se cuvinte toată slava şi mulţumita în veci. Amin.
Sursa:
http://www.doxologia.ro/sfantul-cuvios-david-din-tesalonic#icoane
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu