Luna iunie în 27 zile: pomenirea Preacuviosului Părintelui nostru și făcătorul de minuni Samson, primitorul de străini (+530).
Sfântul Samson a fost, cu neamul, din Roma și rudenie lui Constantin cel Mare. Din tinerețe, arătându-se plecat spre milostenie și spre ajutorarea celor săraci. Fericitul Samson și-a împărțit săracilor averea rămasă de la părinți, și și-a eliberat robiiși se bucura, viețuind ca un sihastru și împlinind porunca Domnului. Că ajutorarea sărmanilor era bucuria cea mare a vieții lui, după cum firea soarelui este să lumineze și a focului să ardă.
Mergând în cetatea Constantinopol, și-a găsit o casă smerită, în care găzduia pe nevoiașii ce veneau în cetate, cu nevoile și necazurile lor. A învățat și meșteșugul doctoricesc și a ajuns doctor iscusit și nu-și cruța nici o osteneală, tămăduind, nu pentru plată, nici pentru faună, ci din dragoste pentru oameni, ca și Mântuitorul Hristos, pe cei ce se aflau în suferințe trupești, și se desfăta în dumnezeieștile Scripturi. Patriarhul Mina, al Constantinopolului, aflând de dânsul și cunoscând credința și curățenia vieții lui și găsindu-l în cunoașterea dumnezeieștilor învățături, l-a sfințit preot al Bisericii lui Hristos; dar fericitul se ostenea mult spre milostenie. Cu meșteșugul său doctoricesc a izbutit să tămăduiască pe însuși marele împărat Iustinian de o boală grea. Și, vrând împăratul să-l răsplătească, pentru osteneală, smeritul doctor n-a cerut nimic pentru sine, ci l-a rugat pe împărat să poruncească să se zidească, lângă locuința sa, două case mari, una pentru tămăduirea bolnavilor, iar alta, pentru găzduirea străinilor. Deci, împăratul, văzând râvna evanghelică a preotului, a dat poruncă de s-au zidit acele case, iar pe Samson l-a rânduit purtătorul lor de grijă.
Și așa, îngrijind pe bolnavi și găzduind pe străini, fericitul Samson și-a petrecut viața lui, cea plăcută lui Dumnezeu, răposând, la adânci bătrâneţe, și făcându-se multora pricină de mântuire. Întru slava și lauda lui Hristos, Dumnezeul nostru!
Întru această zi, pomenirea Sfântului Sever,
preotul din învățătura Sfântului
Grigorie (+530).
În părțile
cetății Tuderia, între doi munți
și o vale, la un loc care se numea
Entiroclina, era o biserică a Preacuratei Stăpânei noastre, Născătoare de
Dumnezeu și Pururea Fecioarei Maria. La acea
biserică era un preot, anume Sever, foarte minunat, prin viața
lui cea plăcută lui Dumnezeu. Iar un bărbat, viețuitor
din cei de acolo, îmbolnăvindu-se și
de moarte apropiindu-se, a trimis, degrabă la preotul acela, rugându-l să vină
la el, ca, prin mărturisire și prin pocăință,
să-și curețe
păcatele făcute și să ia dezlegare, mai
înainte de ieșirea lui din trup. Și,
s-a întâmplat că preotul acela era în via lui, îndeletnicindu-se cu strângerea
strugurilor. Și a zis celor ce veniseră la el:
"Mergeți voi înainte, iar eu vă voi ajunge pe
voi". Și, văzând că nu rămăseseră mulți
struguri, preotul a gândit să zăbovească puțin
și să-i culeagă și
pe aceia și, sfârșind
lucrul său, să pornească și să se ducă la cel
bolnav. Și așa
a și făcut, dar, pe când mergea el, l-au
întâmpinat pe cale, cei ce au fost la cel bolnav și
i-au zis: "Pentru ce, părinte, ai zăbovit ? De acum, nu te mai osteni, că,
iată, a murit omul acela". Acestea auzindu-le, preotul s-a cutremurat și
a început a plânge, numindu-se, cu mare glas, pe sine, ucigaș
al aceluia. Deci, plângând, a ajuns la casa unde zăcea trupul mortului și,
aruncându-se înaintea patului, la pământ, cu lacrimi se tânguia mult și
se lovea cu capul de pământ, zicându-și
ucigaș, adică pricinuitor al morții
aceluia. Așa tânguindu-se el, deodată mortul a
înviat. Și aceasta văzând-o cei ce stăteau de față
s-au înspăimântat foarte tare de acea minune, și
s-au bucurat de învierea lui. Și, de bucurie,
au plâns și-l întrebau pe el: "Unde ai fost? Și
cum te-ai întors, cu sufletul, în trup ?" Iar acela, răspunzându-le le-a
zis: "Niște arapi înfricoșători
și foarte mândri, din gura și
din nările cărora ieșea foc, m-au luat pe
mine și m-au dus în niște
locuri întunecoase, pline de frică și
de cutremur. Și, iată, deodată, s-a arătat un tânăr
prealuminos, cu alți purtători de lumină,
venind întru întâmpinarea noastră și
au zis, cu hotărâre, către cei ce mă duceau pe mine: "Întoarceți-l
pe acesta, că Sever, preotul, plânge pentru el, iar pentru lacrimile lui,
Domnul i l-a dăruit lui pe acesta". Atunci, Sever, preotul, sculându-se de
la pământ, cu negrăită bucurie a dat mulțumire
lui Dumnezeu. Apoi, pe omul acela înviat învățându-l
pentru pocăința și
mărturisirea lui ascultându-i și dezlegându-i
păcatele, l-a împărtășit cu dumnezeieștile
Taine, cu Trupul și Sângele lui Hristos. Și
a fost omul acela șapte zile în viața
aceasta, rugându-se neîncetat lui Dumnezeu, iar într-a opta zi, veselindu-se,
s-a mutat din această viață.
Iar noi putem să înțelegem,
că multă dragoste avea Domnul pentru Sever preotul: că n-a vrut să-l mâhnească
pe el, ci, degrabă, i-a ascultat rugăciunea lui și
voia lui a făcut-o. De aici, să cunoaștem
că Sever preotul mult iubea pe Dumnezeu și,
întru toată viața lui, L-a slujit din
inimă. Și, plăcând Domnului, s-a săvârșit
și s-a dus la Dânsul și
stă, înaintea Scaunului dumnezeieștii
slave, în cetele Sfinților celor ce slăvesc
pe Tatăl și pe Fiul și
pe Sfântul Duh, pe Unul în Treime, Dumnezeu. Căruia, și
de la noi, să-I fie slavă în veci. Amin.
Întru această zi, cuvânt că bun lucru este a cerceta pe cei bolnavi.
Să nu vă leneviți a cerceta pe bolnavi, pentru Domnul, pentru că cercetarea bolnavilor este asemenea cu milostenia. Ascultați pe Domnul, Cela ce zice: "Bolnav am fost și M-ați cercetat pe Mine". Iar cel ce-și astupă urechile sale, ca să n-audă de bolnavi, se va ruga și el, și nu va fi cine să-l ajute. Căci, chiar în cinste mare de ești, mai mare plată vei afla de la Hristos și vei fi iubit, pentru aceasta, iar de ești sărac și nu ai ce să duci, pentru trebuința bolnavului, atunci, pe tine să te duci și mângâierea cea prin cuvinte, să-i aduci lui. Și, așa, în ziua aceea, vei auzi de la Domnul: "Veniți, binecuvântații Părintelui Meu, de moșteniți Împărăția cea gătită vouă; că bolnav am fost și M-ați cercetat pe Mine".
Întru această zi, cuvânt din minunile Maicii Domnului.
În vremea Sfântului Sava, erau, în lavra lui, mulți monahi îmbunătățiți. Deci, s-a dus ca să se facă monah și un dregător, de bun neam și bogat, pe care Sfântul l-a primit, cu bucurie. Și, fiindcă nu era obișnuit cu osteneala, îl cruța și nu-l lăsa să se ducă cu alții, la munca cea grea a pământului. Că se lucra până la ceasul al nouălea și, atunci, veneau să citescă slujba de obște și, după Vecernie, mâncau, o dată pe zi, după rânduiala vieții de obște. Deci, fiindcă nu putea să facă aceasta acel începător, i-a poruncit să se nevoiască în mânăstire, după putere, și să postească până vin toți frații, ca să mănânce toți împreună, după rânduială. Iar acela nici măcar porunca aceasta n-a păzit-o, ci mânca în chilia lui, pentru că îi aduceau rudeniile felurite bucate. Deci, Sfântul știa aceasta, dar, pentru că era monahul acela începător nu-l certa, ca să nu-l îngreuieze. Îl ruga numai, pe Dumnezeu, să-l îndrepteze. Deci, a venit praznicul Adormirii Preasfintei, Născătoarei de Dumnezeu, cel din ziua a cincisprezecea a lui august, și, în ziua cea dinaintea prăznuirii, pe când se duceau frații la ascultare, ca să lucreze, le-a spus Sfântul să vină la ceasul al nouălea, ca să cânte Vecernia. Iar acelui începător i-a zis să se ducă la biserică, la ceasul Vecerniei, să caute când toți frații se adună, ca să-i dea și lui vreun cuvânt. Așa, s-a și făcut. Și, după ce au venit părinții, începătorul a avut o arătare minunată fără să doarmă, ci treaz, adică, a văzut o femeie preafrumoasă între doi îngeri, strălucind mai mult decât razele soarelui, și un înger ținea un potir plin de pâine cerească și celălalt ținea o mahramă subțire, iar femeia aceea frumoasă, care era Stăpâna noastră, ținea o linguriță de aur. Și se ducea câte un frate și îngerul îi ștergea fața lui cu mahramă. Apoi, se închina Preasfintei și ea lua lingurița și îi dădea pâinea cea cerească. Acestea văzându-le, începătorul se minuna și, apropiindu-se, ca să se învrednicească și el de un dar ca acesta, nu și-a dobândit dorința, căci nici îngerul nu l-a șters, nici Preasfânta nu l-a împărtășit, ci i-a zis lui: "Mâncarea aceasta este trupul Fiului meu, și-l iau numai cei ce postesc până seara, în ceasul acesta, și se curăță. Însă, tu nu postești; cum, dar, te vei împărtăși cu pâinea aceasta ?" "Să mă șteargă, măcar îngerul, cu mahrama aceea sfântă". Iar ea i-a răspuns: "Dacă vrei să te șteargă cu aceasta, să te ostenești și tu, cu ceilalți, pentru că aceia asudă de osteneală și, pentru aceasta, se șterg, dar pe tine, de care sudoare să te șteargă îngerul ?" Acestea auzind, s-a îngrozit și, alergând la egumen, a zis: "Ați văzut oare, arătarea pe care am văzut-o eu, nevrednicul ?" Iar egumenul i-a răspuns: "Ceea ce ai văzut, a fost spre îndreptarea ta. Că frații sunt încredințați, că Preasfânta îi sfințește, ca să fie vrednici în tot praznicul să se împărtășească cu dumnezeieștile Taine".
De atunci înainte, se ostenea și el, mai mult, și mânca mai puțin și, așa, sfârșindu-se în fericită ascultare, s-a învrednicit de fericirea cea cerească. Dumnezeului nostru slavă, acum și pururea și în vecii vecilor Amin.
Acest sfînt s-a născut din părinţi foarte nobili şi extrem de bogaţi din Roma cea veche, cetate în care şi-a făcut şi strălucitele studii ale ştiinţelor acelui timp, închinîndu-se pe sine mai ales ştiinţei medicale. Samson a fost un medic foarte milostiv şi fără de arginţi, dîndu-le bolnavilor lui nu doar medicamente trupului, ci şi sufletului. El pe toţi pacienţii lui îi sfătuia să împlinească cu scumpătate cerinţele Sfintei Credinţe a lui Hristos. Mai tîrziu s-a strămutat la Constantinopol, unde a locuit într-o casă mică, din care, întocmai cum soarele îşi trimite razele sale pretutindeni, aşa şi el trimitea milosteniile lui în toate ţinuturile, milostenii de bani, de sfat, de nădejde, leacuri eficace şi în general, tot ajutorul celor neajutoraţi şi cu trupul, şi cu sufletul, însuşi Patriarhul a auzit de marile virtuţi ale acestui bărbat şi l-a sfinţit preot. La acea vreme s-a întîmplat că împăratul Iustinian cel Mare s-a îmbolnăvit, şi toţi medicii curţii imperiale credeau că este o boală incurabilă. Atunci împăratul s-a rugat lui Dumnezeu cu lacrimi şi cu căldură, şi Dumnezeu i-a descoperit în vis că Samson este acela care îl va vindeca. Cu adevărat, aflînd împăratul despre Samson, l-a chemat de îndată la curtea imperială. Bătrînul Samson a sosit şi, punîndu-şi mîna peste locul bolnav, împăratul s-a însănătoşit. Cînd împăratul a poruncit ca acest medic-preot să fie copleşit cu daruri, Sfîntul Samson a mulţumit, dar nu a primit nimic, şi i-a zis: „O, împărate, eu însumi am avut multe bogăţii de aur şi argint şi alte mari bunuri, dar le-am lăsat pe toate pentru dragostea lui Hristos, ca să cîştig viaţa cea veşnic bogată şi nestricăcioasă." Cînd împăratul a insistat şi a zis că voieşte să-i dăruiască orice voieşte, atunci Sfîntul Sampson l-a rugat pe împărat să-i zidească o casă pentru săraci. În acea casă, care s-a zidit, Sfîntul Sampson i-a îngrijit pe săracii din ea aşa cum părintele îşi îngrijeşte copiii. Lui îi era firească milostenia pentru săraci şi pentru neajutoraţi. La sfîrşit, acest bărbat sfînt, plin de toate virtuţile şi harurile cele cereşti, s-a odihnit cu pace în a douăzeci şi şaptea zi a lunii iunie din anul 530, şi a fost îngropat în biserica Sfîntului Mucenic Mochie, ruda lui. După sfînta sa adormire, Sfîntul Samson s-a înfăţişat multor oameni care îl chemau în ajutor în nenorocirile lor.
Pomenirea Sfîntului Sever Presbiterul
Sever a locuit în Italia de mijloc şi a fost un bărbat foarte sfînt. Odată a fost chemat să mărturisească un om pe moarte, şi să-l împărtăşească cu Sfintele Taine. El însă, obosit din pricină că muncise la vie, a ajuns prea tîrziu, cînd omul deja murise. Părîndu-i cumplit de rău şi temîndu-se cumplit, căci socotea că el îl ucisese pe acel om, Sever a început să se roage fierbinte lui Dumnezeu ca să învie omul, ca să-l poată mărturisi şi cumineca, aşa cum i se ceruse. Dumnezeu a ascultat ruga preotului său celui bun. Aşa, Preotul Sever a ascultat mărturisirea omului, l-a împărtăşit cu Sfintele Taine şi, pregătindu-i sufletul pentru ceasul morţii, l-a lăsat. Omul acela,după opt zile, a murit la loc.
Pomenirea Sfintei Ioana Mironosiţa
Această Ioana a fost femeia lui Huza, intendentul lui Irod(Luca 8: 3). Cînd Irod a poruncit uciderea lui Ioan Botezătorul, el, Irod, a lăsat să fie aruncat capul sfîntului într-un loc necurat. Această Ioana s-a dus şi a luat de acolo capul Sfîntului Ioan şi l-a îngropat cu cinste la Muntele Măslinilor. După vreme îndelungată, în timpul domniei Marelui Constantin, s-a aflat capul Sfîntului Ioan Botezătorul. Sfînta Ioana Mironosiţa a fost martora şi a Răstignirii şi a învierii Domnului. Ea s-a odihnit cu pace.
Cîntare de laudă la Sfîntul Sever Presbiterul
Cînd mortul a înviat, oamenii l-au întrebat: „Spune-ne nouă, ce locuri ai văzut, şi cine te-a înviat pe tine?" „Eu într-un loc cumplit am fost, plin de spaimă: împresurat am fost de cei negri, de cîini şi de lupi; Sub pămînt într-o groapă am fost, plină de necurăţie; Era fără de fund, şi lumină nu era nicidecum. Sufletul meu sugrumat era de deznădejde, Cînd deodată un tînăr luminos de mînă m-a luat. În acele adîncuri deodată un curent de aer s-a făcut, Şi cei negri fioroşi cu capete de cîini au prins a lătra: „Acesta al nostru este - Al nostru, unde vrei să-l duci?! Au nu vezi că cetăţean al iadului este!? " Dar îngerul a zis: „Severus se roagă pentru el! Porunca Celui Preaînalt este aceasta, Să-l scot dintre voi! El într-al lui trup se va întoarce, Căci iată, Severus voieşte să-l mărturisească Şi Sfintele Taine să i le împărtăşească lui! Aşadar, necuraţilor, în lături feriţi!" Aşa grăit-a îngerul şi cu el împreună în sus m-a zburat, Prin recele iad noi am trecut Prin întuneric de spaimă.Pînă cînd eu la loc sfînt am ajuns, şi în trupul meu iarăşi m-am întors. Iată istoria mea, a celui mort. O, comoara mărturisirii păcatelor şi a împărtăşirii! O, bucuria de a muri curăţit!"
Nimeni nu este mai prost decît acela care nu-şi vede păcatele lui şi virtuţile celorlalţi. Nimeni nu este mai luminat decît acela care pururea îşi vede păcatele lui şi virtuţile celorlalţi. Sfîntul Ioan Hrisostomul îi compară pe cei care văd mereu păcatele altora cu muştele cele rele care se bagă în rănile oamenilor nu spre a le vindeca, ci spre a le adînci şi a le infecta şi mai mult. „Dumnezeu ne-a trimis în această viaţă ca să ne pocăim," a zis Fericitul Teofil de la Kiev(+1853). Cel care cunoaşte şi simte că el se află pe lume spre a se curăţi prin pocăinţă, se cufundă în tăcere şi rugăciune pentru curăţirea păcatelor lui, iar lacrimile cele din tăcere şi din rugăciune îl aduc la adevărata pocăinţă. Acelaşi fericit a mai zis odată: „Se cuvine să plîngi şi pentru păcatele aproapelui tău; căci fără aceasta, nici un suflet de Dumnezeu zidit nu se va mîntui." Deci fiule, cum este scris, să vesteşti păcatele celorlalţi, sau să plîngi pentru ele? Fericitul Teofil zice că să plîngi, pe cînd satana zice că să le vesteşti. Iată ce testament le-a lăsat Fericitul Teofil cu limbă de moarte fraţilor lui: „Pomeniţi la rugăciunile voastre pe cel rău-mirositor Teofil!" Iată cum vorbea despre sine cel mai sfînt om care se afla la Kiev în anul 1853.
Să luăm aminte la vindecarea minunată a celui bolnav de idropică (Luca 14: 2):• La cum luîndu-l, Domnul l-a vindecat şi apoi i-a dat drumul;• La cum şi sufletul meu boleşte de idropică, aflîndu-se sub sarcina iubirii detrup;• La cum Domnul şi pe al meu suflet poate să-l vindece, liberîndu-l de apăsarea întunericului necuratelor patimi trupeşti.
Predică - Despre adăpostul cel de sus - Cel ce nădăjduieşte în Domnul stă la adăpost(Pildele lui Solomon 29: 25).
Dreptul se află pururea la adăpostul Celui Preaînalt, la adăpostul cel de sus. Apa nu-l va ajunge, nici potopul nu îl va îneca. Cu adevărat, potopul pe Noe nu l-a înecat, căci Domnul i-a fost lui adăpostul cel de sus.Totuşi, fraţilor, există un potop mai rău decît potopul apelor, şi anume potopul patimilor. Cînd încep patimile să clocotească, cînd încep să fumege şi să se înnegrească, cînd încep să-şi scoată duhoarea lor şi să o răspîndească în jur - atunci unde va mai putea fugi omul, sau cine îl va mîntui pe el ? El nu va putea scăpa decît la mîna Domnului, şi numai în adăpostul Lui, adăpostul cel de sus. Potopul patimilor l-a cuprins şi pe David, dar el a fugit şi a aflat adăpost sub dreapta Celui Preaînalt; el s-a izbăvit de focul, de fumul şi de duhoarea patimilor celor care îl vînau, şi a scăpat la adăpostul cel de sus. Omul nu se poate izbăvi singur de urgia potopului, numai Domnul îl poate mîntui. Dumnezeu este Stăpînul norilor şi îmblînzitorul patimilor. Cu adevărat, El este Adăpostul cel de sus. Noi alergăm la El şi ne ascundem sub marginea veşmîntului Lui. Cîinele se repede ca un leu la traista săracului, dar el se face ca un sac de cîlţi înaintea picioarelor stăpînului lui. O Stăpîne Doamne Cela Ce şezi pe tronul cel din înălţime, Tu eşti Adăpostul nostru cel de sus. Milostiv fii nouă Doamne Ziditorul nostru, şi tinde mîna Ta şi ne ridică la adăpostul Tău cel de sus. Mîntuieşte-ne pre noi de potopul care pururea ne îneacă, Căci Ţie Se cuvine toată slava şi mulţumita în veci, Amin.
Sursa:
http://www.doxologia.ro/sarbatoare/sfanta-ioana-mironosita
http://www.doxologia.ro/sarbatoare/sfantul-cuvios-samson-primitorul-de-straini
http://www.doxologia.ro/sarbatoare/sfantul-cuvios-samson-primitorul-de-straini
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu