Proloagele din 6 octombrie

Luna noiembrie în 6 zile: pomenirea celui între Sfinţi, Pãrintele nostru Pavel, arhiepiscopul Constantinopolului (+351).        

       Marele mărturisitor Pavel s-a născut la Tesalonic şi a fost notar şi scriitor al Sfântului Alexandru, patriarhul Constantinopolului şi diacon al marii biserici, trăind pe vremea împărăţiei lui Constantiu(337-361), fiul marelui Constantin. După moartea lui Alexandru, creştinii ortodocşi l-au pus pe Pavel patriarh în Constantinopol şi acesta, folosind un timp când împăratul, care era arian, se afla, pentru mai multă vreme în Antiohia, a păstorit Biserica lui Dumnezeu în pace şi în buna rânduială a dreptei credinţe. Deci, întorcându-se împăratul arian Constanţiu de la Antiohia, l-a scos din scaun şi a pus în locul lui pe arianul Eusebiu al Nicomidiei. Plecând el la Roma, a aflat acolo pe marele Atanasie, fiind scos şi el din scaun de acelaşi împărat Constanţiu, încă şi pe alţi episcopi din Răsărit. Deci, cu scrisori de la împăratul Constant, fratele împăratului Constanţiu şi de la papa Iuliu, atât Pavel şi Atanasie, cât şi ceilalţi episcopi şi-au reluat scaunele lor. Dar, după o vreme, cu sfaturile arienilor, Constanţiu i-a scos iarăşi pe episcopii ortodocşi din scaune. Atunci a scris Constant, împăratul din Apus, fratelui său, împăratul Constanţiu de Răsărit, că de nu-şi vor lua episcopii scaunele lor, va veni cu putere asupra lui. Şi şi-a luat atunci şi dumnezeiescul Pavel scaunul său, pentru puţină vreme. Murind Eusebiu, a lăsat, după moartea împăratului Constant, pe Sfântul Pavel surghiunit în Armenia, la Caucaz, iar Constanţiu a adus, în locul său pe ereticul Macedoniu, ceea ce nu s-a făcut fără răscoala poporului credincios şi fără vărsare de sânge. Iar Sfântul Pavel, ajungând în Armenia, a fost închis în lăcaşul în care şedea, părăsit cu totul, nedându-i-se nici mâncare, nici apă. Deci, după şase zile, arienii văzând că încă este în viaţă, l-au sugrumat chiar cu omoforul său. Şi aşa şi-a dat sufletul în mâinile Domnului.  

Sfântul Varlaam Hutinski 

          Este prăznuit pe 6 noiembrie. Sfântul Varlaam Hutinski a trăit în secolul al XII-lea. Părinții săi, Mihail și Ana, oameni bogați din Novgorod, dar cu evlavie mare și-au botezat pruncul Alexie și l-au crescut sădind în inima lui semințele virtuților. Aflat sub influența părinților virtuoși, Alexie se îndeletnicea din fragedă vârstă cu postul și cu rugăciunea, mergând la biserică și citind Scripturile. S-a retras la Mănăstirea Lisich, care se afla în apropierea orașului, când era încă foarte tânăr, fiind tuns în monahism și primind numele de Varlaam. Mai târziu, după moartea părinților, Varlaam a împărțit totul săracilor și s-a retras pe un deal singuratic pe malul râului Volkov, aflat la zece vestre de Novgorod, într-un loc numit Hutinski. Sfântul Varlaam a dus o viață solitară, dură, făcând rugăciuni neîncetate și ținând post aspru. El a fost un ascet foarte râvnitor în lucrările sale; își tăia singur lemnele pentru foc din pădure și lucra pământul din jurul chiliei, îndeplinind astfel porunca Domnului „Cine nu lucrează nici să nu mănânce”(2 Tes. 3, 10). Curând, călugărul a fost cunoscut în toată țara și au început să vină la el pentru sfătuire și binecuvântare conducători, nobili și oameni obișnuiți, unii dintre ei cerând chiar permisiunea de a rămâne împreună cu monahul îmbunătățit. Printre sfaturile pe care Sfântul Varlaam le oferea ucenicilor era: „Copiii mei, feriți-vă de orice fel de nelegiuire, de invidie sau de calomnie. Abțineți-vă furia și nu dați bani cu camătă. Feriți-vă de judecata nedreaptă. Nu jurați fals și nu vă satisfaceți poftele trupului. Fiți blânzi întotdeauna și suportați toate lucrurile cu dragoste - care este începutul și rădăcina a tot binele.” Numărul celor ce doreau să rămână lângă Sfântul Varlaam creștea și pentru aceasta a fost construită o biserică ce poartă hramul Schimbarea la Față a Domnului, fondând totodată Mănăstirea Hutinski. Dumnezeu văzând nevoința dreptului, l-a învrednicit pe Varlaam cu darul înainte vederii și săvârșirea de minuni. Atunci când zilele sfântului se apropiau de sfârșit, după planul lui Dumnezeu a venit de la Constantinopol ieromonahul Antonie - contemporan și prieten al sfântului. Văzându-l, Sfântul Varlaam i-a spus: „Dragul meu frate! Dumnezeu a binecuvântat această mănăstire. Acum a venit vremea ca să las această mănăstirile în mâinile tale, veghează asupra ei și îngrijește-te de ea. Deși cu trupul eu te părăsesc, cu duhul voi fi mereu cu tine.” După aceasta, sfântul a chemat frații și le-a dat ultimele instrucțiuni, poruncindu-le să păstreze credința ortodoxă și să trăiască permanent în smerenie. Sfântul Varlaam, starețul Mănăstirii Hutinski, a adormit în Domnul pe 6 noiembrie 1192. Auzind de adormirea sfântului, Arhiepiscopul de Novgorod însoțit de un sobor de preoți și monahi a venit pentru a înmormânta cu cinste trupul cuviosului. În timpul înmormântării Sfântului Varlaam mulți bolnavi s-au vindecat în mod minunat, dar minunile nu s-au oprit aici: de-a lungul timpului, numeroase minuni s-au săvârșit la mormântul sfântului, minuni ce au condus la canonizarea lui. În secolul al XV-lea, s-au descoperit moaștele întregi și nestricate ale sfântului Varlaam Hutinski. În practica slavonă, Sfântul Varlaam este pomenit în timpul Proscomidiei împreună cu Sfinții Cuvioși care au strălucit prin ascetismul lor. (a șasea părticică)

Viaţa Sfântului Cuvios Luca

          Fericitul părintele nostru Luca s-a născut în cetatea Tavromeniei din eparhia Siciliei. Şi fiind încă tânăr ca de optsprezece ani, avea mintea înţeleaptă şi se ducea mereu la casa lui Dumnezeu, făcându-se ascultător şi următor al dumezeieştilor cuvinte. Iar când părinţii lui s-au sfătuit să-l însoţească cu femeie, el, sculându-se noaptea şi ducându-se într-un loc neumblat, s-a sălăşluit cu fiarele. Apoi, petrecând nemâncat patruzeci de zile, s-a învrednicit dumnezeieştii şi îngereştii vederi şi descoperiri. Deci ducându-se la mănăstire, s-a îmbrăcat în schima îngerească. Acolo, supunându-se la aspră petrecere - căci gusta la trei-patru zile pâine şi apă şi nicidecum nu se odihnea -, a petrecut optsprezece luni. De aici plecând, a mers cu un monah în muntele Etna, hrănindu-se cu ierburile ce se aflau acolo. El dormea puţin, avea numai o haină şi umbla desculţ. Apoi şi-a pus hotar şi rânduiala cu dinadinsul să nu iasă din chilie până când nu va sfârşi toată Psaltirea de citit. După aceea săvârşea rânduiala ceasului al treilea, iar în restul zilei se apuca de lucru până ce sosea vremea ceasului al şaselea; şi, după ceasul al şaselea, se îngrijea de puţină mâncare şi de cealaltă pravilă. Astfel petrecând, s-a învrednicit de mare dar de la Dumnezeu şi de dezlegarea cuvintelor celor greu de înţeles încât oricine îl auzea, zicea, mirându-se: "De unde ştie acesta carte, nefiind învăţat?" Şi după aceasta, prin descoperire, s-a dus la un oarecare loc şi adunând doisprezece monahi se îngrijea de mântuire. Pentru aceeaşi pricină, s-a dus şi la Bizanţ şi cercetând casele monahilor, sfătuindu-se cu părinţii, s-a dus până la Corint. Acolo, într-un sat oarecare, locuind nu mai mult decât şapte luni, a adormit în pace.

Întru aceastã zi, pomenirea prafului care, cu dumnezeiascã  iubire de oameni, s-a pogorât pe pãmânt, în zilele lui Leon cel Mare.

          Întru al optsprezecelea an al stăpânirii lui Leon cel Mare(457-474), întru a şasea zi a lunii noiembrie, pe la amiază, tot cerul s-a făcut noros şi obişnuita negreală a norilor s-a schimbat într-o vedere de foc, încât se părea că pe toate voia să le ardă. Şi atâta a înspăimântat pe toţi, încât socoteau, numai din această privelişte, că de s-ar pogorî ploaie din aceşti nori, apoi negreşit ploaia va fi foc şi văpaie, arzând ca de demult Sodoma. Deci, pentru o aşteptare ca aceasta, toţi alergând la sfintele biserici, cu bocete şi cu alte rugăciuni, Iubitorul de oameni Dumnezeu, amestecând bunătatea cu pedeapsa, a poruncit norilor să plouă o ploaie neobişnuită şi străină, care pricinuia mare frică păcătoşilor. Că, începând din ceasurile de seară, ploaia s-a întins până la miezul nopţii. Iar praful care se pogora era negru şi foarte fierbinte şi asemenea ca spuza cea mare din cuptor. El s-a aflat căzut pe pământ şi pe case, mai mult decât de o palmă bărbătească. Şi a ars şi pârjolit toate cele ce răsăreau din pământ. Şi s-a făcut foarte greu de spălat, arătând şi mânia lui Dumnezeu, dar şi păcatul îl închipuia. Că de abia l-au putut spăla multe şi repezi ploi, pogorându-se în multe ceasuri şi zile.  Aşa, s-a arătat că păcatul cel dintre noi stă asupra noastră, ca nişte praf de foc, negru şi mistuind de tot, ca focul, sadurile faptei bune. Şi că avem trebuinţă de multă tânguire şi de multe lacrimi, din adâncul inimii, lacrimi care se varsă în suspin şi amărăciunea sufletului, ca spălând spuza cea înfocată a răutăţii şi îngrăşând pământul cel bun al minţii, să-l facem a rodi cele dumnezeieşti, ca de pedeapsa cea din gheenă, care arde şi sufletul şi trupul, să scăpăm şi Împărăţia cerului să o dobândim. Amin.

Întru aceastã zi, cuvânt despre vedenia Sfântului Ioan Gurã de Aur. 

       În Antiohia Siriei era o mânăstire, întru care se călugărise Sfântul Ioan Gură de Aur. Acolo a fost un călugăr sirian de neam, anume Isihie, bătrân fiind cu trupul, care făcuse mulţi ani în mânăstire, înfrânându-se şi foarte aspru vieţuind şi care avea proorocie, prin dumnezeiască arătare. Acestuia îi urmă fericitul Ioan cu obiceiul, cu chipul şi cu înfrânarea. Deci, într-o noapte, bătrânul, priveghind şi rugându-se lui Dumnezeu, a văzut intrând la Ioan, unde-şi făcea el rugăciunile sale, doi bărbaţi îmbrăcaţi în haine albe şi curate, foarte frumoşi şi luminaţi cu slavă cerească nespusă. Pe unul îl vedea ţinând în mâinile sale o carte scrisă, iar pe altul ţinând nişte chei. Pe aceştia, văzându-i, Ioan s-a înfricoşat şi, cu îndrăznire sârguindu-se, s-a închinat lor până la pământ. Iar ei amândoi, luându-l pe el de mână, l-au sculat, zicându-i: "Nădăjduieşte şi nu te teme". Iar Ioan le-a zis lor: "Cine sunteţi, stăpânii mei, care n-aţi pregetat a veni la mine, robul vostru, fiind voi întru această mare dregătorie ? Că n-am văzut niciodată pe nimeni să fie într-o slavă ca aceasta, precum vă văd pe voi amândoi". Iar ei, iarăşi, au răspuns şi i-au zis lui: "Nu te teme, bărbatule al doririlor, că întru tine a voit Duhul Sfânt să locuiască, pentru curăţia vieţii tale, că trimişi suntem la tine de Învăţătorul cel mare şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, ca să-ţi spunem o bucurie mare, care va fi la toate bisericile lui Dumnezeu." Deci, cel dintâi, întinzând mâna sa, i-a dat lui cartea cea scrisă, pe care o ţinea, zicându-i: "Primeşte cartea aceasta din mâna mea. Că eu sunt Ioan, cel ce am căzut la pieptul Domnului, în vremea Cinei cea de Taină şi scoţând de acolo dumnezeieştile picături, am grăit: "La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul". Aşa şi ţie îţi va da Domnul cunoaşterea Adevărului, ca să hrăneşti, prin buzele tale, pe toţi oamenii, cu mâncare nestricăcioasă, din viaţa cea veşnică şi să astupi gurile ereticilor care spun fărădelegi asupra Domnului nostru Iisus Hristos." Iar, celălalt, întinzându-şi mâna sa, i-a dat lui cheile, pe care le ţinea în mâinile sale, zicându-i: "Primeşte acestea, căci eu sunt Petru cel fierbinte la credinţă, care am mărturisit pe Domnul Hristos, că Dumnezeu viu este şi pentru aceasta am luat de la Domnul cheile Împărăţiei Cerurilor. Asemenea şi ţie, Domnul îţi dă cheile sfintelor lui biserici şi pe oricine vei lega, va fi legat şi pe oricine vei dezlega, va fi dezlegat". Deci, iarăşi, plecându-şi genunchii săi, fericitul Ioan s-a smerit înaintea lor, zicând: "Cine sunt eu, robul cel păcătos al Domnului meu, cel mai nepriceput decât toţi oamenii, ca să fiu bun de slujba de care mi-aţi vorbit ? Nu sunt destoinic să primesc o slujire atât de mare şi înfricoşătoare. Nu pot eu, adică, să-i fiu de folos ei". Iar aceştia, luându-l iarăşi de mâna dreaptă, l-au sculat, zicându-i: "Stai pe picioarele tale, împuterniceşte-te şi te întăreşte şi fă toate cele ce ţi-am poruncit şi să nu tăinuieşti darul cel dat ţie de la Dumnezeu spre a grăi, spre a sfinţi şi a întări poporul Său cu învăţătura ta, popor pentru care sângele Său Şi-a  vărsat, ca să-l mântuiască din înşelăciunile cele multe. Şi să grăieşti Cuvântul lui Dumnezeu cu îndrăzneală. Adu-ţi aminte de Domnul, Cel ce a zis: "Nu te teme, turmă mică, pentru că Tatăl vostru a binevoit să vă dea vouă împărăţia"(Luca, 12,32). Şi tu, dar, nu te teme, că a voit Hristos, Dumnezeul nostru, a sfinţi multe suflete, prin tine şi la cunoştinţa Sa a le aduce. Îţi vei petrece zilele însă în întristări şi în necazuri multe pentru dreptatea sufletului tău. Dar tu să rabzi, ca unul tare şi treaz, că prin aceasta vei primi Împărăţia". Deci, cei doi, acestea zicându-le şi însemnându-i fruntea şi toate mădularele lui şi apoi dându-i lui sărutarea cea întru Domnul, s-au dus. Iar Ioan, făcând întru sine lăcaş Duhului Sfânt, a început a învăţa credinţa lui Dumnezeu. Aceluia slava Se cuvine, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.  

Sursa:

http://www.ortodoxism.ro/proloagele/noiembrie/Proloage06Nov.shtml 

http://www.e-icoane.ro/index.php

categoryid=41&p2000_sectionid=28&p2000_imageid=1224 

http://www.doxologia.ro/sarbatoare/sfantul-cuvios-luca-0

http://www.doxologia.ro/sarbatoare/sfantul-varlaam-hutinski

http://www.doxologia.ro/vietile-sfintilor/sinaxar/sfantul-varlaam-hutinski

http://www.doxologia.ro/viata-sfant/viata-sfantului-cuvios-luca