Proloagele din 9 noiembrie

 Luna noiembrie în 9 zile: pomenirea Sfinţilor Mucenici Onisifor şi Porfirie (303-305).           

     Sfinţii Mucenici Onisifor şi Porfirie au trăit pe vremea împărăţiei lui Diocleţian (286-305), de la care multe chinuri au răbdat pentru Hristos. Că, prinşi fiind ei că sunt creştini, au fost aduşi înaintea stăpânitorului şi, stând tari în credinţă, au mărturisit fără frică pe Hristos, Dumnezeu adevărat. Pentru această mărturisire, au luat bătăi şi răni peste tot trupul, în cazan în clocot au fost aruncaţi, pe grătar înroşit în foc arşi şi întru toate aceste chinuri, măcar că pătimeau , se uşurau oarecum cu puterea Celui Preaînalt. Deci, păgânii, care-i puneau la cele mai neîndurate cazne, văzând că nimic nu-i poate depărta de la credinţa lor, au poruncit la sfârşit şi au legat picioarele Sfinţilor de cai sălbatici şi, gonindu-i slujitorii, Mucenicii au fost târâţi, multe ceasuri, peste spini şi bălţi, peste pietre ascuţite şi colţuroase, care le rupeau carnea de pe ei. Şi aşa şi-au dat sufletele lor în mâinile lui Dumnezeu. Iar trupurile lor, luate în taină de credincioşi, s-au aşezat cu cinste în satul ce se cheamă Panghianeta. Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.    

Întru această zi, pomenirea Preacuvioasei maicii noastre Matroana (+492).    

        Aceasta a trăit în zilele împăratului Leon cel Mare (457-474) şi a urmaşilor lui, fiind din Perga Pamfiliei. Măritându-se, a avut o fiică şi s-a dus la Constantinopol cu bărbatul ei, fiind ea ca de douăzeci de ani. Acolo, s-a cunoscut cu două fecioare, anume Eugenia şi Suzana şi râvnea la nevoinţa acestora, că nu lipseau de la biserică şi petreceau toată noaptea îndeletnicindu-se în posturi şi privegheri. Deci, aprinzându-se şi mai cu multă căldură de dragostea credinţei spre Dumnezeu, Sfânta şi-a lăsat pe fiica ei în seama prietenei ei, Suzana, rugând-o să crească pe copilă în frica lui Dumnezeu, ca pe o fiică a ei, iar ea, în urma unui vis, s-a hotărât a merge ca famen într-o mânăstire de bărbaţi, că numai aşa se va ascunde de bărbatul ei care o urmărea, precum şi de toţi cunoscuţii, ceea ce a şi făcut. Că, tunzându-şi părul, s-a îmbrăcat în haine bărbăteşti şi, după ce s-a rugat Domnului, s-a dus la mănăstirea stareţului Vasian. Şi, primită fiind de monahi ca famen, i-au pus ei numele de Vavila. Deci, aflând cuviosul Vasian egumenul, din dumnezeiască arătare, cele despre ea, că adică este femeie, a fost trimisă la cetatea Emesa, într-o mânăstire de femei, fără să o vădească pe ea. Era pe vremea când credincioşii alergau de pretutindeni la Emesa să se închine capului, atunci aflat, al Sfântului Ioan Botezătorului. Şi a petrecut aici ea multă vreme şi atât a crescut în duhovniceasca înţelepciune şi în fapte bune, încât murind stareţa cea bătrână, Matroana, a fost aleasă de toate maicile să le fie lor stareţă în mănăstirea din Emesa. Şi a aflat de dânsa şi fostul ei bărbat, Dometian şi acesta voia să o ia pe ea cu sila de oriunde, ea fiind femeia lui după lege. Iar ea se ruga să o acopere pe dânsa Domnul şi s-o facă nevăzută de bărbatul ei. Deci, venind noaptea şi-a luat o haină de păr şi puţină pâine şi, ieşind din mânăstire, neştiind nimeni, s-a dus la Ierusalim, iar de acolo la muntele Sinai şi apoi la Beirut, unde a scos, prin rugăciune, un izvor de apă, în pământ uscat şi sterp şi unde s-a nevoit multă vreme, luptând împotriva ispitelor diavoleşti, făcând semne şi minuni. Deci, murindu-i bărbatul, fericita, dintr-o arătare, s-a dus din nou la Constantinopol. Şi iarăşi, Sfântul Casian a rânduit-o să şadă la mănăstirea care, după dânsa, s-a numit mănăstirea Matroanei. Şi trăind până la o sută de ani, cu pace s-a mutat la Domnul.   

Întru această zi, pomenirea Sfintei Teoctista, cea din Lesbos (+881).            

       Aceasta era din cetatea Metimna şi, dată fiind de copil la casa de fecioare, s-a făcut călugăriţă. Când era de 18 ani, fiind la un praznic al Învierii lui Hristos, a ieşit, cu binecuvântare, la un sat, ca să vadă pe sora ei, care trăia acolo măritată şi a rămas la dânsa. Dar, în acea noapte, s-a întâmplat să vină în satul acela nişte tâlhari din Creta, dintre care cel dintâi era vestitul în răutate Nisir. Aceştia, luând robi pe toţi ceilalţi cetăţeni, au luat şi pe Cuvioasa şi s-au dus. Iar a doua zi, s-au oprit în insula Paros şi, scoţând robii la ţărm, şedeau şi se socoteau cu cât să vândă pe fiecare. Iar Cuvioasa Teoctista, găsind bun prilej, a fugit în taină în pădure, scăpând prin aceasta din mâinile lor. Deci, rămânând de atunci acolo, a trăit fericită treizeci de ani cu rea pătimire, luptându-se cu foamea, cu gerul, cu arşiţa şi hrănindu-se cu ierburi şi cu verdeţuri sălbatice şi nevăzând niciodată vreun om, în toată vremea aceasta, ci prin rugăciune numai cu Dumnezeu şi cu Preacurata Născătoare de Dumnezeu vorbind, prin care şi vieţuia. Şi, după ce au trecut treizeci şi cinci de ani, din dumnezeiască iconomie, s-au dus la Paros nişte vânători ca să vâneze, locul unde petrecea Cuvioasa, fiind un loc pustiu. Iar unul din vânători, despărţindu-se şi căutând locul unde să afle vânat, a intrat într-o biserică a Născătoarei de Dumnezeu ce se afla acolo, să vadă cele ce sunt într-însa. Şi, după ce a văzut şi s-a închinat şi a ridicat ochii săi în sus şi, iată, a văzut în pământ, în partea dreaptă a Sfintei Mese, ca o ţesătură de pânză de păianjeni, ce se clătina în vânt. Şi, fiindcă voia să meargă mai departe, ca să cunoască bine ceea ce vedea, a auzit un glas ce-i zicea: "Stai, omule şi nu te apropia că mă ruşinez a mă arată ţie, fiind femeie eu". Iar vânătorul, înspăimântându-se de năpraznicul glas şi temându-se, căuta să fugă. Iar după ce, cu greu şi-a venit în sine, vânătorul a întrebat pe ceea ce a strigat: "Cine şi de unde eşti ?" Iar Sfânta i-a răspuns: "Aruncă haina ta ca să mă acopăr cu ea şi apoi îţi voi spune cele despre mine". Şi vânătorul a făcut îndată după poruncă. Iar Cuvioasa, luând haina şi îmbrăcându-se, s-a însemnat pe sine cu semnul crucii şi aşa s-a arătat vânătorului, ca o vedere minunată şi cu totul neaşteptată. Că părul capului ei era albit, iar faţa ei negricioasă, carne pe trupul ei cu totul nu se vedea la ea, ci doar o piele care ţinea şi cuprindea legătura vinelor şi a oaselor. Şi, scurt zicând, tot trupul ei, nu se vedea trup, ci doar o umbră de trup. Deci, după ce Sfânta a povestit toată întâmplarea ei, a rugat pe vânător ca, atunci când iarăşi va veni în insulă ca să vâneze, să-i aducă o părticică din Sfântul Trup şi Sânge al lui Hristos. Deci, când s-a întors vânătorul, a adus cu sine dumnezeieştile Taine, pe care Cuvioasa luându-le şi făcând rugăciune, s-a împărtăşit, mulţumind lui Dumnezeu. Iar vânătorul, ducându-se la vânat, s-a întors degrabă la Cuvioasa, pe care a aflat-o zăcând moartă. Deci, săpând pământul, pe cât s-a putut şi rugându-se mult Cuvioasei să mijlocească la Domnul pentru dânsul, vânătorul a îngropat-o pe ea în locul acela unde o aflase, slăvind şi binecuvântând pe Dumnezeu. 

Sfinţii Mucenici Claudiu, Castor, Sempronian şi Nicostrat (9 Noiembrie) 

VIAŢA ŞI NEVOINŢELE          

    Cel din urmă dintre marii împăraţi păgâni a fost Diocleţian(284-305). Cu toate că se ridicase de jos, fiind un viteaz mânuitor de arme şi un dibaci conducător de popoare, totuşi în loc să fie pătruns de învăţăturile mântuitoare ale credinţei creştine, care pe atunci ajunsese să se răspândească în cele mai multe din cetăţile şi ţinuturile stăpânite de el, s-a lăsat robit de credinţele deşarte ale regilor persani şi ale faraonilor egipteni. Aceştia socoteau că puterea împărătească se trage de la zei. Astfel în cei treizeci de ani cât a stat la cârma imperiului, Diocleţian cerea tuturor supuşilor să se plece până la pământ înaintea lui şi să-l cinstească întocmai ca pe un zeu. Închistat în această rătăcire, el a căutat să adune în strălucitul său palat din cetatea Salonae(Splitul de azi), de pe malul Mării Adriatice, unde se retrăsese, tot felul de pietre preţioase şi de statui din marmura cea mai scumpă, între altele, un chip al „Regelui Soare” înalt de 25 de picioare, apoi stâlpi şi capiteluri, împodobiţi cu cele mai variate frunze şi fructe ca şi nesfârşite plăsmuiri în marmură: „victorii, amoraşi, lei, vulturi, cerbi şi alte obiecte de petrecere”. Scriitorul creştin Lactanţiu, care trăia pe vremea aceea, povesteşte că în goana lui după astfel de podoabe, împăratul Diocleţian dovedea o adevărată patimă. Aşa se face că paşii lui au ajuns până la Sirmium, în apropierea căruia se afla un vestit şantier de cioplitori şi de sculptori în marmură, care era condus de patru meşteri neîntrecuţi, toţi patru creştini: Claudiu, Castor, Sempronian şi Nicostrat. Ei conduceau lucrările ca nişte adevăraţi ingineri: preluau comenzile, plăsmuiau modelele şi controlau întreaga desfăşurare a muncii de aici. Împăratul era mândru că are meşteri atât de dibaci. Dar, dintre cei peste 600 de lucrători, mulţi erau păgâni, care nu vedeau cu ochi buni mulţumirea şi răsplata pe care le-o arăta acestor creştini de frunte bătrânul împărat. În ultimii trei ani, cei patru meşteri primiseră Botezul din mâinile episcopului Chiril din Antiohia, surghiunit în ţinutul Iliricului. Ei obişnuiseră şi pe mulţi alţi lucrători să-şi facă semnul crucii de câte ori începeau şi terminau vreo lucrare, fiind convinşi că numai prin ajutorul şi puterea lui Dumnezeu au fost în stare sa facă tot ceea ce realizaseră până atunci. Văzându-le credinţa, şi un al cincilea meşter, Simpliciu, a trecut de partea lor. Numaidecât cei invidioşi i-au pârât la împărat, declarând că meşterii aceştia conduc lucrările numai prin superstiţie şi magie, că nu vor să ştie decât de credinţa lor în Hristos. „Cu atât mai bine, răspunse împăratul, numai să se isprăvească bine lucrările pe care le-am încredinţat”. „ - Da, dar tocmai acest lucru nu vor să-l împlinească aşa cum aţi cerut, ziseră cioplitorii şi câţiva „filosofi” păgâni, căci de câte ori ne-aţi vizitat şi aţi cerut să sculpteze chipul zeului Asclepios, ei totdeauna au terminat celelalte lucrări, dar statuia zeului vindecător nu vor s-o facă”. „- E adevărat acest lucru?”, întrebă împăratul pe cel dinţii dintre ei, pe Claudiu. „ - În toate ne-am arătat ascultători, împărate, afirmă el, dar chipul acestui zeu nu vrem şi nu putem să-l facem”. Cercetând toate celelalte lucrări ieşite din mâna celor cinci meşteri şi mirându-se de măiestria cu care au fost lucrate, împăratul nu şi-a pierdut cumpătul şi a trecut cu vederea şi de astă dată neascultarea lor, spunând că nu-i pasă cine va isprăvi-o, dar statuia lui Asclepios, zeul medicinei, trebuie făcută. Şi într-adevăr, ea a fost terminată, dar cei care o executaseră n-au fost cei cinci meşteri, ci unii dintre oamenii „filosofilor” păgâni. Când a venit din nou împăratul şi a văzut isprăvită statuia zeului a crezut că între timp totuşi cei cinci s-au răzgândit şi i-au împlinit dorinţa, dar partida celorlalţi s-a năpustit cu ură asupra lor, pârându-i în cuvinte duşmănoase. Obosit de încurcătura la care s-a ajuns, acesta a încredinţat unui dregător cu numele Lampadie să facă cercetări şi să liniştească lucrurile. Asmuţind mulţimile asupra celor cinci meşteri, care n-au vrut nici să audă de porunca dregătorului de a aduce cinstire şi jertfe zeilor, acesta i-a aruncat în temniţă. Duşmanii lor nu s-au mulţumit numai cu atât. Au urmat bătăi şi răscoale ale partidei păgâne, mai ales după ce în decursul întemniţării însuşi Lampadie a căzut mort „ca lovit de un duh rău”. Când împăratul a înţeles că rudele mortului ameninţau să provoace o răscoală generală, a hotărât să termine cu cei cinci şi astfel, din ordinul lui, au fost închişi de vii în sicrie de plumb şi aruncaţi în apa fluviului Sava. La auzul acestei veşti, moare de supărare şi episcopul Chiril, care fusese şi el închis în temniţă. După câteva zile, un creştin cu numele de Nicodim a scos din apă sicriele şi a purtat grijă de înmormântarea osemintelor sfinţilor (1).(Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae)1. Textul „pătimirii” se păstrează în Acta Sanctorum, volumul III, pe luna noiembrie, Paris, 1910, p. 705-779. Vezi şi Bibliotheca hagiographica graeca, ed. F. Halkin, vol. II, Bruxelles, 1959, p. 225. Sursa: Patriarhia Bisericii Ortodoxe Române, Sfinţi români şi apărători ai Legii strămoşeşti, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1987, p. 205-207, Sfinţii Mucenici Claudiu, Castor, Sempronian şi Nicostat. 

Viaţa Sfântului Ierarh Nectarie Taumaturgul de la Eghina

   Acest sfânt, unul dintre cei mai noi sfinţi canonizaţi de Biserica Greciei în acest secol, s-a născut în anul 1846, în Selivria Traciei, din Părinţi săraci, dar foarte evlavioşi. Din botez a primit numele de Anastasie, bucurându-se din pruncie de o aleasă educaţie creştinească. După primii ani de şcoală, Anastasie este trimis să înveţe carte la Constantinopol, unde studiază teologia şi scrierile Sfinţilor Părinţi. Aici sufletul său începe să-L descopere pe Hristos în inima sa prin rugăciune, prin citirea cărţilor sfinte şi prin cugetarea la cele dumnezeieşti. La vârsta de douăzeci de ani, tânărul Anastasie se stabileşte în insula Hios, povăţuit de Duhul Sfânt, unde predă religia la o şcoală de copii. Apoi, fiind chemat de Hristos, intră în nevoinţa monahală în vestita chinovie, numită "Noua Mănăstire", primind tunderea monahicească la şapte noiembrie 1876, sub numele de Lazăr. Mai târziu, la tunderea în marele şi îngerescul chip al schimniciei, avea să primească numele de Nectarie, pe care l-a purtat toată viaţa. După ce termină studiile teologice la Atena, în anul 1885, Nectarie a fost luat de patriarhul Sofronie ca ucenic la Alexandria, fiind hirotonit preot şi apoi mitropolit de Pentapole, o veche eparhie ortodoxă din Libia superioară. Mai mulţi ani evlaviosul mitropolit a slujit ca secretar al Patriarhiei, predicator la biserica Sfântul Nicolae din capitala Egiptului, devenind un iscusit slujitor şi povăţuitor de suflete, fiind dăruit de Dumnezeu cu multă răbdare, smerenie şi blândeţe. De aceea era mult căutat de credincioşi şi iubit de toţi. Văzând diavolul că nu-l poate birui cu mândria şi iubirea de sine a încercat să-l lovească pe fericitul ierarh Nectarie cu altă armă tot aşa de periculoasă, adică cu invidia şi gelozia din partea celorlalţi ierarhi şi slujitori ai Bisericii de Alexandria, vorbindu-l de rău către patriarh, cum că doreşte să-i ia locul. Aceasta a tulburat pe toţi şi a făcut să fie eliberat din cinstea arhierească în care se afla. Cerându-şi iertare de la toţi, a dat slavă lui Dumnezeu căci şi cu dânsul s-a împlinit cuvântul Mântuitorului, Care zice: Fericiţi veţi fi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind din pricina Mea (Matei 5,11). Apoi s-a retras la Atena, în anul 1891, sărac, defăimat de ai săi şi nebăgat în seamă, având toată nădejdea numai în Dumnezeu şi în rugăciunele Maicii Domnului. Aici a fost câţiva ani predicator, profesor şi director al unei şcoli teologice pentru preoţi, până în anul 1894, reuşind să formeze duhovniceşte mulţi tineri iubitori de Hristos, pe care îi hrănea cu cuvintele Sfintei Evanghelii şi cu scrierile Sfinţilor Părinţi. Apoi făcea slujbe misionare în parohiile din jurul Atenei. În taina inimii sale, fericitul ierarh Nectarie era un adevărat isihast şi un mare lucrător al rugăciunii lui Iisus, care îi dădea multă pace, bucurie, blândeţe şi îndelungă răbdare. Cu aceste arme el biruia neîncetat pe diavoli, creştea duhovniceşte pe cei din jurul său şi avea întotdeauna pace şi bucurie în Hristos, nebăgând în seamă defăimarea şi osândirea celor din jurul său.

    Dorind la bătrâneţe să se retragă la mai multă linişte, a construit între anii 1904-1907, cu ajutorul multor credincioşi şi ucenici, o frumoasă mănăstire de călugăriţe în insula Eghina din apropiere, rânduind aici viaţă desăvârşită de obşte, după tradiţia Sfinţilor Părinţi. Apoi se retrage definitiv în această mănăstire şi duce o viaţă înaltă de smerenie şi slujire, de dăruire totală şi rugăciune neadormită, arzând cu duhul pentru Hristos, Mântuitorul lumii şi pentru toţi care veneau şi îi cereau binecuvântare, rugăciune şi cuvânt de folos sufletesc. Pentru viaţa sa înaltă, Dumnezeu l-a învrednicit pe Cuviosul Nectarie de harul Duhului Sfânt. Pentru aceasta mulţi bolnavi şi săraci alergau la biserica mănăstirii din Eghina şi cereau ajutorul lui. Mai ales după primul război mondial, numeroşi săraci şi bolnavi, lipsiţi de orice ajutor, veneau la el ca la părintele lor sufletesc. Iar Sfântul Nectarie a dat poruncă maicilor ce se nevoiau în mănăstirea sa să împartă la cei lipsiţi orice fel de alimente şi să nu păstreze nimic pentru ele, căci Dumnezeu, prin mila Sa, îi hrănea şi pe unii şi pe alţii. Dar şi cei bolnavi se vindecau cu rugăciunile fericitului Nectarie, căci se învrednicise de darul facerii de minuni. Într-o vară, fiind mare secetă în insula Eghina, cu rugăciunile Sfântului Nectarie a venit ploaie din belşug şi au rodit ţarinile, încât toţi s-au îndestulat de hrană. De aceea, toţi - mireni şi călugări, săraci şi bogaţi -, cinsteau pe Sfântul Nectarie, ca pe păstor şi un vas ales al Duhului Sfânt şi urmau întru toate cuvântul lui. Astfel, el era totul pentru toţi, căci putea toate prin Hristos, Care locuia în el. Apoi era foarte smerit şi blând şi nu căuta cinste de la nimeni. Iar în timpul liber lucra la grădina mănăstirii, îmbrăcat într-o haină simplă, încât toţi se foloseau de tăcerea şi smerenia lui. Pe lângă multele sale ocupaţii duhovniceşti, Sfântul Nectarie a scris şi a redactat mai multe scrieri teologice de morală şi de istorie a Bisericii, întărind tradiţia Sfinţilor Părinţi în patria sa, împotriva influienţelor occidentale care asaltau ţările ortodoxe. Pentru toate acestea, diavolul a ridicat asupra Sfântului Nectarie numeroase ispite, căutând să-l biruiască. Astfel, numeroşi slujitori şi ierarhi ai Bisericii din Grecia s-au ridicat cu invidie asupra fericitului, făcându-i multe ispite. Dar Dumnezeu îl izbăvea din toate necazurile. Trăind ca un înger în trup, şi iubind neîncetata rugăciune, tăcerea, smerenia, postul şi milostenia, Sfântul Nectarie trăgea pe mulţi la Hristos, revărsând în jurul lui, pacea, bucuria şi lumina cea necreată a Duhului Sfânt, prin care mângâia şi odihnea pe toţi care veneau la chilia lui. Din această cauză, diavolul, nerăbdînd nevoinţa lui, până la sfârşitul vieţii sale a ridicat împotriva Sfântului multe calomnii şi vorbe rele din partea multor clerici şi ierarhi greci, care, din cauza invidiei, îl cleveteau şi îl acuzau, atât pe el, cât şi mănăstirea lui. Dar fericitul Nectarie le răbda pe toate, în numele lui Hristos, Care locuia în inima sa. Simţindu-şi sfârşitul aproape, pe când făcea un pelerinaj cu icoana Maicii Domnului în insula Eghina, Sfântul Nectarie a descoperit ucenicilor săi că în curând va pleca la Hristos. Apoi, îmbolnăvindu-se, a fost dus la un spital din Atena. Dar el răbda cu tărie toată boala şi ispita, aşteptând cu bucurie ceasul ieşirii sale din această viaţă. După aproape două luni de suferinţă, Sfântul Nectarie şi-a dat sufletul cu pace în mâinile lui Hristos, la opt noiembrie, 1920, izbăvindu-se de toate ispitele acestei vieţi, pentru care s-a învrednicit să se numere în ceata sfinţilor lui Dumnezeu. Ucenicii săi, după ce l-au plâns mult, l-au înmormântat, după rânduiala în biserica zidită de el, făcând multe minuni de vindecare cu cei bolnavi, care alergau cu credinţă la ajutorul lui. Trecând mai bine de douăzeci de ani, trupul său s-a aflat în mormânt întreg şi nestricat, răspândind multă mireasmă. La trei septembrie 1953, sfintele sale moaşte au fost scoase din mormânt şi aşezate în biserica mănăstirii din Eghina, pentru cinstire şi binecuvântare. Iar în anul 1961, Sinodul Bisericii din Grecia, văzând numeroasele minuni care se făceau la moaştele sale, l-au declarat sfânt, cu zi de prăznuire la nouă noiembrie, devenind astfel cel mai venerat sfânt din această binecuvântată ţară ortodoxă. Zilnic credincioşii se închină la moaştele Sfântului Nectarie şi la mormântul său, făcând din mănăstirea sa din insula Eghina cel mai iubit loc de pelerinaj din toată Grecia. Cu rugăciunile Sfântului Ierarh Nectarie, Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi. Amin.

Întru această zi, cuvânt din Pateric, despre monahul Ioan Colov  şi ascultarea sa (sec.V).         

      Fericitul Ioan s-a numit Colov din pricina staturii, smereniei şi ascultării lui. Deci, lăsând lumea, tânăr fiind, a mers în Schit cu Daniil, fratele său adevărat şi amândoi s-au făcut călugări şi, şezând în chilie, se nevoiau, ostenindu-se cu postul şi cu rugăciunea. Iar, într-una din zile, Ioan a zis fratelui său Daniil: "Eu nu vreau să mă mai îngrijesc de trup; de aceea, nici nu voi bea, nici nu voi mai mânca bucate ce sunt gătite la foc, ci ca un înger fără de griji vreau să petrec în pustie". Şi, dezbrăcându-şi hainele sale, s-a dus din chilie. Însă în acea noapte a fost tare rece şi, nemaiputând răbda, Ioan s-a întors la chilie şi se grăbea, bătând în uşă. Iar fratele său, vrând să-l mustre pe el, abia i-a răspuns: "Cine eşti de te grăbeşti aşa ?" Şi a zis: "Eu sunt Ioan, fratele tău; neputând suferi frigul, m-am întors ca să-ţi slujesc ţie". Şi i-a grăit: "Nu-ţi voi deschide, du-te de aici, demone şi nu mă ispiti pe mine, că fratele meu este înger şi de trup nu se îngrijeşte, nici hrană nu-i trebuie". Deci, după ce s-a pocăit, deschizându-i, l-a primit pe el şi i-a zis lui: "Frate, ai trup, deci se cade ţie a pătimi şi a te îngriji pentru haine şi pentru hrană". Iar după aceasta s-a dus Ioan la un mare stareţ teban, anume Pavel şi-i slujea lui. Şi-l învăţa pe el despre ascultare. Iar după ce a făgăduit ca întru toate să-l asculte pe stareţ, luând bătrânul un lemn uscat, l-a înfipt în pământ cu un capăt în sus şi i-a zis: "În toate zilele să-l uzi cu un vas de apă, până ce va face rod". Şi era apa departe de dânşii, încât se ducea de seara şi venea dimineaţa. Iar, vreme de trei ani făcând aceasta, a înverzit lemnul şi şi-a dat rodul său. Deci, stareţul a dat fraţilor în biserică din acest rod, zicându-le: "Luaţi de mâncaţi, acesta este rodul ascultării". După aceea, iarăşi i-a zis lui stareţul: "În cutare loc am văzut gunoi de hienă. Du-te s-o aduci pe ea la mine". Că era acolo o hienă rea şi omora oameni şi dobitoace. Şi a zis Ioan: "Părinte, dar ce voi face de va veni asupra mea hiena ?" Iar stareţul, zâmbind, i-a zis: "De va veni asupra ta, să o legi pe ea şi să o aduci aici". Deci, s-a dus Ioan seara acolo şi, iată, a venit şi hiena. Iar el, după cuvântul stareţului, a început a o goni pe ea, zicându-i: "Părintele mi-a zis mie să te leg pe tine". Şi, prinzând-o pe ea, a legat-o. Iar stareţul şedea, aşteptându-l pe el. Şi iată a venit, aducând hiena legată. Aceasta văzând, stareţul s-a minunat şi, vrând să-l smerească pe el ca să nu se mândrească, luând un băţ, l-a lovit pe el, zicându-i: "Oare, câine mi-ai adus aici rătăcitule ? Dezleag-o pe ea". Şi îndată fericitul a dezlegat-o. Şi a rămas în pace...  

Întru această zi, Cuviosul nostru Simeon Metafrastul(940)       

     Patria Cuviosului Simeon a fost Constantinopolul, trăind în vremea dreptcredinciosului împărat Leon cel Înţelept(886-912). Deci, pentru faptele lui cele bune şi înţelepciunea sa, s-a suit la vrednicia de magistru şi de trimis împărătesc şi avea multă cinste la împăratul. Aşa, oarecând, au năvălit arabii în Creta, cu oaste şi au prădat câteva sate şi cetăţi. Atunci, împăratul a ales conducător pe acel mare şi viteaz Himerie, împreună cu care a trimis pe Cuviosul Simeon Metafrast, să meargă ca soli la arabii care luaseră Creta, dându-le amândoura putere ca, sau să-i supună cu binele pe arabi sub împărăţia Constantinopolului, sau să-i piardă cu oaste prin război. De năvălirea aceasta a arabilor pomeneşte acelaşi Metafrast, scriind viaţa Cuvioasei maicii noastre Teoctista din Lesbos. Deci, cu toate că împăratul îl iubea pe Cuviosul şi-l cinstea, atât pentru înţelepciunea şi fapta lui bună, cât şi pentru fireasca lui bărbăţie, pricepere şi socotinţă, ce le avea în război şi pururea pomenitul Simeon nu înclina spre lucrurile acestea amăgitoare, ci cugeta foarte mult să părăsească cele ale lumii acesteia şi să se facă monah. Deci, a zis către împăratul că, dacă se va întoarce biruitor din Creta, să-i facă un dar pe care el ar dori să-l ceară; iar împăratul i-a făgăduit că, fără împotrivire, îi va plini cererea. Deci, mergând în Creta împreună cu Himerie, au vorbit, ca nişte soli, înaintea stăpânitorilor arabi şi atât i-a îmblânzit pe ei prin cuvintele sale cele înţelepte, încât fără război i-au biruit şi i-au silit să plătească bir împăratului... Deci, întorcându-se biruitor la Constantinopol, s-au închinat împăratului, iar Cuviosul l-a rugat să-i dea lui darul ce i l-a făgăduit. Dar împăratul, neştiind ce are a-i cere, a dat lui Simeon mâna de i-a sărutat-o(că aşa era obiceiul), socotind că îi va cere aur sau oarecare cinste mai mare, precum obişnuiesc oamenii de lume, dar Simeon, iubitorul de Hristos, mai mult decât iubitorul de avuţie, n-a cerut altă dăruire de la împăratul decât să-l lase să se facă monah. Atunci, s-a mâhnit împăratul, pentru că avea a se lipsi de un bărbat atât de înţelept şi de un oştean atât de viteaz. Şi, neputând a-şi călca făgăduinţa, l-a îmbrăţişat cu lacrimi pe dumnezeiescul Simeon şi l-a sărutat zicând: "Mergi, fiule, cu mila lui Dumnezeu, Căruia roagă-te şi pentru păcatele mele". Deci, după ce s-a făcut monah şi s-a izbăvit de tulburarea lumii, Cuviosul a scris vieţile sfinţilor câte le-a aflat. Şi, ca unul ce era bogat şi avea putere şi dar, a trimis oameni în felurite cetăţi şi locuri şi i-au adus câte vieţi de sfinţi au aflat, pe care el iarăşi le-a tâlcuit cu prea dulci ziceri, pentru care lucru s-a numit Metafrast, adică tâlcuitor. Şi, toate câte le-a scris, sunt întemeiate şi fără greşeală. Pe acestea şi învăţătorii italienilor le-au tâlcuit în limba italienească şi-l au pe Cuviosul acesta Simeon în Sinaxarul lor şi-l prăznuiesc ca pe un Sfânt, că mult s-a ostenit, atât pentru Domnul, cât şi pentru Sfinţii Lui.   

Întru această zi, cuvânt despre folosul pomenirii morţilor.              

      Un oarecare om din Cipru a fost robit şi, ducându-l pe el în Persia, acolo l-au închis pe el în temniţă. Iar, scăpând unii de acolo şi venind în Cipru, părinţii lui i-au întrebat dacă nu cumva acolo l-au văzut pe dânsul. Şi, răspunzând, le-au spus lor că a murit. "Şi încă noi, au zis ei, cu mâinile noastre l-am îngropat pe el". Dar nu fusese acela de care l-au întrebat ei, ci altul care semăna cu el; încă le spusese lor ziua şi luna în care murise el. Deci, părinţii îi făceau lui, ca pentru un mort, pomeniri, trei Liturghii pe an. Iar, după ce au trecut patru ani, omul acela robit, fugind de la perşi, a venit în Cipru. Şi i-au zis lui părinţii săi: "Noi auzisem că ai murit şi îţi făceam pomenire de trei ori pe an". Şi, auzindu-i pe ei spunând aceasta, i-a întrebat pe ei, în care lună şi în care zi făceau aceasta. Iar ei i-au spus: "La Sfânta Naştere a lui Hristos, la Sfintele Paşti şi în Sfânta zi a Cincizecimii". Deci, el le-a zis lor:  "Întru aceste trei zile ale anului, venea la mine cineva în haine albe ca soarele şi mă slobozea pe mine din lanţ şi din temniţă şi umblam toată ziua şi nimeni nu mă cunoştea pe mine. Iar a doua zi, iarăşi mă aflam purtând lanţuri"    

Întru această zi, cuvânt despre cei morţi.             

       Se cade a se face pentru cei morţi, pomeniri: la trei zile, la nouă zile şi la patruzeci de zile, cu cântări, cu rugăciuni şi cu milostenie la săraci. Deci, după trei zile, facem pomenire, pentru că a treia zi după moarte omului i se schimbă chipul. La a noua zi, facem pomenire, pentru că de atunci începe a i se risipi omului toată făptura, rămânând numai inima. Iar la patruzeci de zile facem pomenire că atunci şi inima începe să piară. Că şi la zămislirea omului, în acest chip se alcătuieşte pruncul: a treia zi se închipuieşte inima, a noua zi începe alcătuirea trupului, iar la patruzeci de zile toate mădularele trupului încep a se închipui. Deci, ştiind dumnezeieştii Părinţi că pomenirile pentru cei morţi, adică, milosteniile şi slujbele, mare ajutor şi folos dau celor adormiţi, poruncesc tuturor să facă aceasta la biserică, luând rânduiala aceasta de la Sfinţii Apostoli. Însă aceasta o grăiesc pentru cei credincioşi. Pentru cei necredincioşi, însă, chiar de ar da cineva la săraci averea din toată lumea, nu va spori nimic, că cel ce, când era viu, a fost vrăjmaş lui Dumnezeu, arătat este că şi după moarte este lăsat la mila lui Dumnezeu, că nu se află nedreptate la Dumnezeu. Că drept este Domnul şi iubeşte şi va răsplăti fiecăruia după faptele lui. Căruia este slava, acum şi pururea şi în vecii vecilor ! Amin. ("Ce se întâmplã cu sufletul dupã moarte şi cum poate fi el ajutat" de părintele Mitrofan. " Înmormantarea şi pomenirile pentru morţi" de Pr. Eugen Drăgoi) 

Sursa: 

http://www.ortodoxism.ro/proloagele/noiembrie/Proloage09Nov.shtml http://www.e-icoane.ro/index.php?categoryid=41&p2000_sectionid=28&p2000_imageid=1227
http://www.doxologia.ro/viata-sfant/viata-sfantului-ierarh-nectarie-taumaturgul-de-la-eghina
http://www.doxologia.ro/sarbatoare/sfantul-mucenic-onisifor
http://www.doxologia.ro/sarbatoare/sfanta-cuvioasa-matroana
http://www.doxologia.ro/sarbatoare/sfanta-cuvioasa-teoctista