Proloagele din 24 august

 

Luna august în 24 de zile: pomenirea Sfântului,  sfinţitului Mucenic Eutihie (sec.I)

       Tradiţia Bisericii păstrează pomenirea acestui Sfânt Eutihie, care avea ca patrie Sevastopolul Palestinei. Deci, auzind el de bunavestire a lui Hristos şi-a lăsat părinţii şi rudele şi s-a apropiat de ucenicul iubit al lui Hristos, adică de Sfântul Apostol Ioan, Cuvântătorul de Dumnezeu, şi, urmând obiceiurilor lui, învăţa de la el cereasca înţelepciune. Drept aceea, dezrădăcinând din temelie înşelăciunea idolească şi scoţând darul lui Dumnezeu, ca dintr-un izvor, se umplea de râvna apostolească. Asemenea, aflând şi pe Sfântul Apostol Pavel, l-a urmat şi pe el, ca steaua pe soare, ostenindu-se împreună cu el la propovăduirea Cuvântului şi răbdând bărbăteşte toate primejdiile. Pentru aceasta şi este numit el ucenic al celor doi Apostoli, deşi nu se afla în numărul celor şaptezeci. S-a cinstit, deci, cu numirea de Apostol, ca unul ce s-a ostenit cu cei mai mari Apostoli la bunavestire a lui Hristos şi ca unul ce a fost sfinţit, de dânşii, episcop, la slujirea Cuvântului şi la Jertfe. El a străbătut multe ţări, propovăduind pe Hristos, nu numai cu dânşii, ci şi singur. Dar, chiar şi singur, el avea împreună călător cu sine pe îngerul lui Dumnezeu, care îl întărea şi-i spunea dinainte cele ce aveau să i se întâmple. A suferit pretutindeni legături şi bătăi, dar pătimea cu bărbăţie, pentru Domnul său. Odată, fiind chinuit de foame în temniţă, o mână nevăzută i-a adus pâine şi l-a întărit într-atât, încât socotea chinurile ca nimic. I-au strujit trupul cu unghii de fier, dar sângele lui a îmbălsămat văzduhul, ca un nor de bună mireasmă. A fost aruncat în foc şi dat fiarelor, dar una din ele, grăind omeneşte măririle lui Hristos, i-a îngrozit pe toţi, cei ce priveau. Aşa, săvârşindu-şi nevoinţa alergării sale, Sfântul a fost dus legat de la Efes, în patria sa Sevastopol, din Palestina. Slujba sa din Minei pomeneşte că Sfântul s-a sfârşit prin tăierea capului cu sabia, luând de la Hristos cununa biruinţei.

Întru această zi, cuvânt din Pateric

     Ne-a spus nouă fericitul Părintele nostru Luca: "Tânăr fiind eu, zicea, a murit un om bogat din ţara mea, şi l-au îngropat în mormânt. Şi, mergând eu la şcoală am văzut, într-un mormânt, stând un om pârlit cu totul, ca un tăciune, şi, chemându-mă, îmi zicea: "Eu am lăsat în testament scris, ca să se dea milostenie, pentru izbăvirea sufletului meu şi nu au dat nimic; deci, să le spui, să dea. Că de nu vor da, apoi aşa voi fi, precum mă vezi." Iar eu, copil fiind, de frică am fugit şi, din prostimea tinereţii mele n-am spus nimic, încât, acum, după atâţia ani, sunt judecat de cugetul meu." Acestea îmi spunea fericitul Părinte Luca, mitropolitul Anavaziei. Asemenea cu aceasta, ne-a spus şi un alt bătrân mare, un lucru înfricoşător, dar, mai ales, de folos. Că, adică, după ce a adunat fraţii şi a făcut mănăstirea, auzind de dânsul un frate al lui, după trup, a venit la el şi, călugărindu-se în mânăstire, şi-a sfârşit viaţa în multă lipsă de griji şi fără luare aminte. Iar stareţul, cu multă osteneală, purta grijă de dânsul. Şi mult se ruga lui Dumnezeu, ca să-i descopere lui cele despre fratele său adormit. Şi i s-a dat lui de a văzut sufletul aceluia în mâinile dracilor. Deci, după ce a văzut aceasta, a poruncit fraţilor să caute, cu de-amănuntul, în chilia fratelui său şi orice vor afla acolo, să ducă la stareţ. Şi aceasta făcându-se, din purtarea de grijă a lui Dumnezeu, au găsit în faţa chiliei mulţi săraci şi scăpătaţi. Şi stareţul îndată a poruncit să împartă toate cele rămase săracilor, iar fraţilor din mânăstire le-a poruncit ca nimeni să nu ia ceva din acelea, de la mic, până la mare. Iar, după ce au făcut aşa, stareţul, iarăşi, a stat la rugăciune şi a văzut judecata lui Dumnezeu şi pe îngerii lui Dumnezeu luând îndrăzneală, din pricina milosteniei, şi stând împotriva dracilor celor necuraţi, pentru sufletul fratelui mort. Însă, un lucru foarte înfricoşător şi plin de multă spaimă trebuie să spunem. Că dracii cei necuraţi, cu mare glas, strigau către Dumnezeu, zicând: "Drept eşti, cu dreptate să judeci. Acest suflet al nostru este, că faptele noastre le-a făcut." Iar îngerii lui Dumnezeu grăiau împotriva lor zicând: "Dar, pentru el, milostenie multă s-a făcut şi scris este că bogăţia omului, folosită ca milostenie, este izbăvirea lui." Iarăşi, se împotriveau necuraţii draci, zicând: "Dar, el a dat milostenia aceea? Nu el, ci stareţul." Dar marele stareţ a răspuns, zicând: "Cu adevărat eu am făcut milostenie, însă pentru sufletul lui am făcut-o." Deci, zicând acestea, îndată au pierit dracii cei necuraţi şi a rămas sufletul în mâinile îngerilor.

Viața Sfântului Sfințit Mucenic Cosma Etolul

     Sfântul Cosma, acest om cu adevărat al lui Dumnezeu, învăţător şi propovăduitor al dumnezeieştii Evanghelii a lui Hristos, era din Etolia, dintr-un mic sat cu numele Megalo Dendro. El s-a născut în 1714, ca fiu al unor părinţi evlavioşi. Crescut de aceştia în învăţătura Domnului, când a fost de 20 de ani, a început să înveţe gramatica sub povăţuirea ierodiaconului Anania, numit şi Dervisanon. Fiindcă în acei ani începuse la Sfântul Munte Athos cu mare faimă şcoala de la Mănăstirea Vatopedu, s-a dus acolo împreună cu alţi tovarăşi de învă­ţătură. Aici a terminat studiile de gramatică şi literatură, după care a primit şi învăţătura logicii. Deşi era încă mirean şi se numea Constas, măcar că era în haine mireneşti, se arăta îmbrăcat cu cuviinţa hainei monahale şi se lupta în toate, vrând să se nevoiască desăvârşit.

Însă după ce s-a pustiit acea faimoasă şcoală prin plecarea dascălilor, atunci bunul Constas plecând şi el de acolo a venit la Sfânta Mănăstire Filoteu. Iar acolo a fost mai întâi tuns ca monah şi s-a dat cu multă râvnă la ostenelile vieţii singuratice. După care, mă­năstirea având nevoie de preot, la îndemnul şi rugămintea stăruitoare a părinţilor a fost hirotonit ieromonah. Dar încă de la început, de pe când era mirean, fericitul avea o mare dorinţă în inima sa: aceea de a-i folosi din cele pe care le învăţase şi pe fraţii săi creştini. Şi spunea de multe ori că fraţii noştri creştini au mare nevoie de cuvântul lui Dumnezeu şi că, de aceea, cei care au făcut studii au datoria de a nu alerga spre casele boiereşti şi curţile celor mari, ca să dobândească bogăţie şi ranguri şi aşa să-şi facă deşarte studiile lor, ci mai degrabă să înveţe poporul simplu care vieţuieşte în multă lipsă de ştiinţă şi în barbarie, pentru ca să dobândească plată cerească şi slavă neveştejită.

Dar cu toată dorinţa atât de mare pe care o avea şi marele zel aprins în sfânta lui inimă spre folosul celor mulţi, gândindu-se însă ia­răşi şi la cât de mare şi anevoioasă e lucrarea propovăduirii aposto­lice, ca unul ce avea smerită-cugetare şi nu îndrăznea să facă aceasta de la sine însuşi, fără să primească sfatul lui Dumnezeu; de aceea, vrând să pună la încercare dacă acest lucru e voia lui Dumnezeu, a deschis dumnezeiasca Scriptură şi – o, minune! – în faţa lui s-a aflat cuvântul Apostolului care zice: Nimeni să nu caute cele ale sale, ci fiecare cele ale altuia. Deci încredinţându-se din aceasta şi descoperindu-şi scopul său şi celorlalţi părinţi duhovniceşti şi luând binecuvântare de la ei, s-a dus la Constantinopol ca să-l întâlnească şi pe fratele său, dascălul Hrisant, care i-a arătat în parte şi arta retoricii, pentru ca să vorbească cu metodă. Descoperind deci şi preaevlavioşilor arhierei şi dascăli de acolo gândul său, şi găsindu-i pe toţi îmboldindu-l într-un glas spre acest lucru dumnezeiesc, a primit îngăduinţă în scris de la patriarhul de atunci, Serafim.

Şi aşa fericitul a început să propovăduiască Evanghelia Împără­ţiei cerurilor, mai întâi în bisericile şi satele Constantinopolului. De acolo s-a dus la Naupaktos, la Vrachori, la Mesolonghion şi în alte locuri, după care iarăşi s-a suit la Constantinopol. Şi sfătuindu-se cu patriarhul de atunci, Sofronie al II-lea, şi luând de la el o nouă binecu­vântare, a început să propovăduiască iarăşi cuvântul Evangheliei cu şi mai multă căldură şi râvnă. Şi străbătând aproape toate ostroavele Dodekanezului şi învăţându-i pe creştini să se pocăiască şi să facă fapte vrednice de pocăinţă, de acolo s-a întors în 1775 la Sfântul Munte şi, umblând pe la mănăstirile şi schiturile de acolo şi învățându-i pe părinţii din ele, a rămas aici puțină vreme, citind dumnezeieştile cărţi ale Părinţilor. Dar neputând să rabde mai mult din pricina iubirii care era aprinsă în inima lui pentru folosul creştinilor – precum spunea el însuşi de multe ori la mulţi părinţi –, a părăsit Sfântul Munte şi, începând de la satele din afara Muntelui, a plecat propovăduind în Tesalonic, în Veria şi aproape în toată Macedonia. A înaintat şi spre părţile Himarei, Akarnaniei şi Etoliei, până la Arta şi Preveza. De aici a luat corabia spre Aghia Mavra şi Kephalinia. Şi oriunde mergea de-trei-ori-fericitul, se făcea mare adunare a creştini­lor, şi ei ascultau cu străpungerea inimii şi evlavie harul şi dulceaţa cuvintelor lui, şi ca urmare se făcea şi o mare îndreptare şi un mare folos sufletesc. Iar învăţătura lui era, precum am auzit-o noi înşine, foarte simplă, ca aceea a pescarilor apostoli. Era senină şi liniştită, şi se arăta a fi plină de harul veselului şi liniştitului Duh Sfânt.

Mai cu seamă în ostrovul Kephaliniei, sfinţitul dascăl a adus mare roadă de folos sufletesc cu sămânţa învăţăturii sale dumneze­ieşti. Dar şi Dumnezeu lucra de sus împreună cu el şi întărea cuvin­tele lui prin semnele şi minunile care urmau, aşa cum prin asemenea minuni a întărit şi propovăduirea Sfinţilor Săi Apostoli. Fiindcă în ostrovul acesta era un croitor sărac care avea de mulţi ani mâna uscată şi nelucrătoare. Acesta deci, alergând la sfânt, a cerut să-l tămăduiască. Iar el l-a îndemnat să vină cu evlavie la învăţătura lui şi Dumnezeu se va milostivi de el. Săracul l-a ascultat şi, când în ziua următoare a ascultat învăţătura lui – o, minune! –, s-a aflat vindecat. Alt olog, iarăşi, auzind această minune, a pus să fie adus cu patul la ceasul învăţăturii lui şi, după puţine zile, a rămas şi el cu totul sănătos, slăvind pe Dumnezeu şi mulţumind sfântului.

În cetăţuia Assos era un om de neam bun care suferea de o cumplită boală de urechi şi de mulţi ani auzul îl părăsise aproape cu totul. Acesta venind cu evlavie şi credinţă acolo unde învăţa sfântul, îndată a început să audă limpede şi de atunci s-a tămăduit. E un sat în Kephalinia cu numele Kuruni. Din acest sat ieşind sfântul în timp de vară, a însetat pe drum şi a cerut să i se dea apă din izvorul secat de lângă drum. Oamenii au spus că nu era vremea atunci, dar ca să facă ascultare s-au dus şi au scos din adâncul izvorului apă plină de nămol şi pământ şi i-au adus. Şi ridicând-o el la gura lui, a băut puţin, şi de atunci izvorul acela secat a început să ţâşnească apă curată şi e mereu plin şi iarna şi vara, şi tămăduieşte multe boli.

Din pricina mulţimii poporului, acolo unde biserica nu-i încă­pea, îşi făcea de nevoie învăţătura afară pe câmp. Şi acolo unde voia să se oprească să înveţe, mai întâi spunea oamenilor să facă o cruce mare de lemn şi să o ridice acolo. După care, aşezând în faţa lemnului crucii scăunaşul pe care, cum se spunea, îl pregătise Kurt Paşa ca pe un tron, suindu-se pe el învăţa, iar după învăţătură luând scăunaşul cu sine unde mergea, crucea rămânea acolo spre aducere aminte de propovăduirea lui. Iar în locurile unde stăteau crucile, Dumnezeu lucra multe minuni. Fiindcă în mijlocul pieţei din Argostoli, care era un sat din acelaşi ostrov al Kephaliniei, acolo unde sfântul a lăsat o asemenea cruce a ţâşnit o apă minunată, care se vede până astăzi fără să se împuţineze cândva.

Din Kephalinia a trecut în ostrovul Zakyntos însoţit de zece caice pline de kephaliniţi evlavioşi. Dar acolo binecuvântatul n-a fost bine primit; de aceea, învăţând acolo numai puţin, s-a întors iarăşi în Kephalinia. Şi de aici s-a dus în ostrovul Korfu, unde a fost primit cu cinste de toţi, şi mai cu seamă de guvernatorul lui. Dar fiindcă s-a adunat o mare mulţime de pe la sate să asculte învăţătura sfântului, întâi-stătătorii cetăţii, temându-se de invidia unora, l-au rugat să plece cât mai degrabă. Şi aşa, ca să nu se facă pricină de scandaluri şi tulburări pentru popor, plecând de acolo a trecut de cealaltă parte a uscatului, adică în părţile Albaniei, la locul numit Sfinţii Patruzeci de Mucenici, şi acolo îi învăţa pe creştini umblând şi străbătând acele provincii barbare, în care credinţa şi viaţa creştină erau în primejdie să se piardă în chip desăvârşit din pricina marii lipse de învăţătură pe care o aveau creştinii de acolo şi din pricina multelor rele, ucideri şi hoţii şi a altor zeci de mii de fărădelegi în care erau legaţi, fiind cu puţin chiar mai răi în răutate decât necredincioşii.

Semănând în inimile nedesţelenite şi sălbatice ale acestor creştini sămânţa cuvântului lui Dumnezeu, sfinţitul Cosma a adus cu împreună-lucrarea harului dumnezeiesc multe şi mari roade. Fiindcă pe cei sălbatici i-a îmblânzit, pe tâlhari i-a domolit, pe cei neîn­durători şi nemilostivi i-a arătat milostivi, pe cei neevlavioşi i-a făcut evlavioşi, pe cei neînvăţaţi i-a învăţat cele dumnezeieşti şi i-a făcut să alerge la sfintele slujbe şi, pe scurt, pe toţi păcătoşii i-a adus la mare pocăinţă şi îndreptare, astfel încât toţi spuneau că în vremurile lor s-a arătat un nou Apostol. Prin învăţătura sa a înfiinţat pretutindeni şcoli, atât în târguri, cât şi în sate, ca pruncii să meargă la ele şi să înveţe fără plată sfintele învăţături şi din acestea să-şi întărească credinţa şi evlavia şi să fie călăuziţi spre vieţuirea cu fapte bune.

Încă i-a îndemnat pe cei bogaţi să cumpere peste 4000 de cristelniţe mari din aramă, fiecare costând ca la 12 groşi, şi le-a dăruit bisericilor, ca să se afle acolo spre pomenirea lor, pentru ca pruncii creştinilor să fie botezaţi cum se cuvine. De asemenea pe cei ce aveau cu ce i-a făcut să cumpere cărţile Sfinţilor Părinţi şi de învăţătură creştinească, mătănii, cruciuliţe, basmale şi pieptene, dintre care cărţile le împărţea celor ce ştiau să citească sau celor ce făgăduiau să înveţe, basmalele – peste 40.000 – le împărţea femeilor ca să-şi acopere capetele, pieptenele le împărţea celor ce făgăduiau să-şi lase să le crească bărbile şi să vieţuiască virtuos şi creştineşte, iar mătăniile şi cruciuliţele – peste 500.000 – le-a împărţit poporului de rând, ca să-i ierte pe cei ce le cumpăraseră pentru ei. Avea 40 sau 50 de preoţi care îl urmau, şi când voia să meargă dintr-un loc în altul, vestea mai întâi pe creştini să se mărturisească, să postească, să facă priveghere şi să aprindă multe lumânări. După care împărţind lumânări la toţi fără plată, îi trimitea pe preoţi şi ei făceau Sfântul Maslu şi se ungeau toţi creştinii, iar la sfârşit de tot ţinea învăţătura. Fiindcă îl urma popor mult, ca la 2000-3000 de oameni, poruncea de cu seară să se pregătească mulţi saci de pâine şi ciubere cu grâu fiert; acestea erau scoase afară în drumul pe unde avea să treacă poporul, şi aşa toţi gustau din ele şi-i iertau pe cei vii şi pe cei morţi.

Şi acolo, în Albania, ca şi în alte locuri, Dumnezeu a lucrat prin el minuni ca acestea. Un ofiţer turc avea atâta ură împotriva sfântului, fie îmboldit de evrei, fie de un demon, încât odată încălecându-şi calul a alergat cu el să-l ajungă şi să-i facă rău. Dar alergând, calul l-a aruncat jos şi el şi-a zdrobit piciorul drept, iar când s-a întors la casa lui şi-a găsit copilul mort. De aceea căindu-se, i-a trimis sfântului o scrisoare şi a cerut de la el iertare.

La Filiatis au venit să-l vadă pe sfânt şi să audă învăţătura şi primii agă ai locului; şi fiindcă era vară, au dormit afară în câmp. Iar spre ceasul al cincilea din noapte au văzut o lumină cerească ca un nor care acoperea locul unde şedea sfântul, lucru pe care l-au spus creştinilor. De aceea în zori au cerut din inimă, iar nu cu buzele, ca sfântul să le dea binecuvântarea lui. Un alt ofiţer turc din Kavaia avea o boală cumplită la băşica udului, încât nu putea să scurgă udul. Auzind despre sfânt, acesta şi-a trimis sluga rugându-l să se ducă acolo, ca să-l binecuvinteze şi prin el poate să-l tămăduiască Dumnezeu. Dar sfântul n-a vrut să se ducă, numindu-se pe sine păcătos. Şi iarăşi turcul a trimis sluga sa cu un vas cu apă rugându-l pe sfânt să-l binecuvinteze. Atunci văzând marea evlavie a turcului, sfântul i-a trimis veste să facă două porunci: să nu mai bea rachiu şi să împartă a zecea parte din bogăţia lui săracilor, iar când acesta a făgăduit să le facă, a binecuvântat apa; şi luând-o bolnavul, în patru zile s-a tămăduit desăvârşit, şi de aceea a făcut mari milostenii.

Lângă Fanari, în locul numit Lakurisi, un dregător turc din partea locului, văzând crucea pe care a lăsat-o sfântul acolo unde a învăţat, precum avea obiceiul, a scos-o din locul ei şi a dus-o la casa lui ca să facă din ea doi stâlpi pentru patul pe care-l avea în gospodărie. Dar îndată – o, minune! – s-a făcut ca un cutremur înfricoşător şi, nemaiputând sta pe picioare, a căzut la pământ tăvălindu-se mult, spumegând şi scrâşnind din dinţi ca un îndrăcit. Ridicat de doi turci care treceau pe acolo, a recunoscut că a pătimit aceasta pentru îndrăzneala de a scoate afară cinstita cruce. De aceea a luat-o singur şi a pus-o iarăşi în locul unde era mai înainte, şi în fiecare zi mergea şi o săruta cu mare evlavie. Iar când sfântul a trecut altă dată pe acolo, turcul acesta a alergat să i se închine şi a povestit cu îndrăzneală tuturor minunea şi a cerut cu smerenie iertare.

Sfântul mustra femeile care purtau podoabe, îndemnându-le prin învăţătura lui să le lepede. O femeie bogată din Koritza avea un copil, al cărui cap îl împodobea cu multe salbe şi alte podoabe de prisos. Pe această femeie, sfântul o sfătuise de multe ori să le împartă copiilor săraci dacă vrea să-i trăiască copilul. Dar nu l-a ascultat. În cele din urmă, i-a spus că dacă nu scoate podoabele de pe copil, va fi în curând lipsită de el. Şi întrucât nici atunci nu s-a lăsat înduplecată, în ziua următoare şi-a găsit copilul mort în pat, şi atunci a cunoscut că Dumnezeu a pedepsit-o pentru neascultarea ei.

Fiindcă, iarăşi, oriunde mergea, sfântul îi învăţa pe creştini ca duminica să nu facă târg, nici alte lucrări, ci să meargă la biserici şi să asculte sfintele slujbe şi cuvintele dumnezeieşti, pe câţi nu-l ascultau, Dumnezeu îi pedepsea în felurite chipuri. Astfel, într-un loc numit Chalkiades, departe ca la un ceas de Arta, unui neguţător care nu l-a ascultat şi a îndrăznit să-şi facă negoţul duminica, îndată i s-a uscat mâna; şi alergând la sfânt, şi cerând iertare pentru păcatul său, după puţine zile s-a vindecat. La fel şi în Parga, stăpânului unui atelier i-a înţepenit mâna fiindcă îndrăznise să vândă ceva duminica. Dar mărturisindu-şi păcatul în faţa sfântului şi fiind povăţuit de el, a primit vindecarea dorită a mâinii lui. În Xiromeros era o femeie care frământase pâine duminica, iar când a scos pâinea din cuptor a găsit-o roşie ca şi cum ar fi frământat-o cu sânge. De aceea, căzând la picioarele sfântului, a primit cuvenita îndreptare. Iar în alte părţi, fiindcă nu se păzea cuvenita cinstire a duminicii, unuia i-a crăpat boul, altuia asinul, altul s-a îndrăcit, iar altul şi-a găsit copilul mort.

Într-un sat din Kastoria cu numele Selitza, o femeie care avea mare evlavie la sfânt a luat apa cu care sfântul şi-a spălat odată faţa şi o păstra într-un vas de sticlă, şi – o, minune! – în ea a crescut o iarbă numai cu două frunze, care s-a făcut mare, cât era şi vasul, şi a umplut toată apa fără să aibă rădăcină şi apa nu şi-a pierdut deloc culoarea, ci a rămas proaspătă un an întreg, astfel încât cei ce o ve­deau se minunau; şi apa aceasta a făcut multe vindecări multora, precum spunea această evlavioasă femeie. Acestea şi multe altele le-a lucrat prin el Dumnezeu, pe care însă le lăsăm deoparte din pricina scurtimii cuvântului.

Dar fiindcă sfântul spunea de multe ori deschis în învăţătura sa că a fost chemat la propovăduirea Bisericii de Însuşi Iisus Hristos şi că din iubire pentru El avea să-şi verse şi sângele, prorocia lui s-a împlinit în cele din urmă. Şi s-a împlinit în acest chip. Acest învăţător apostolic nu şi-a deschis niciodată gura să spună vreun cuvânt împotriva evreilor, nici în Tesalonic, nici în Kastoria, nici în Iannina, nici în vreun alt loc unde erau evrei, ci-i învăţa numai pe creştini cum să vieţuiască ca nişte creştini şi să păzească adevărul şi credincioşia faţă de stăpânirile care le-au fost date de Dumnezeu. Până şi Kurt Paşa, auzind de bunul lui nume, a poruncit, iar el a venit înaintea lui. Şi i-a plăcut atât de mult vorbirea cu el, încât i-a pregătit şi tronul acela de care am vorbit mai înainte şi l-a îmbrăcat în catifea, ca el să se urce pe el şi să înveţe poporul de sus. Nerăbdând să se propovăduiască credinţa şi Evanghelia lui Iisus Hristos, evreii care locuiau în Iannina s-au dus şi au spus paşei locului că sfinţitul Cosma a fost trimis de moscoviţi ca să amăgească poporul. Dar pronia dumnezeiască l-a păzit atunci de această uneltire aducătoare de moarte.

Dar ei aduceau multă pagubă de bani poporului creştinilor. De atunci, aşadar, sfinţitul Cosma a început să înfiereze răutatea şi ura neîmpăcată pe care o aveau evreii împotriva creştinilor. Şi fiindcă se arătase în chip vădit că era o defăimare acea învinuire pe care o făcuseră la paşa, el s-a dus iarăşi la Iannina şi, mai întâi, i-a făcut pe creştini să mute târgul de obşte din ziua de duminică în ziua de sâmbătă, lucru care le-a adus evreilor cea mai mare pagubă, în al doilea rând, i-a arătat pe faţă vrăjmaşi şi că sunt gata în fiecare ceas să facă orice rău creştinilor, în al treilea rând, vrând să scoată de pe capetele creştinilor lungile moţuri şi alte lucruri asemănătoare pe care le cumpărau de la evrei, i-a învăţat că sunt necurate, că ucigaşii de Dumnezeu le întinează din pricina creştinilor, şi să nu le mai cumpere deloc. Nemairăbdând să-l vadă şi să-l audă pe sfânt mustrându-i, evreii s-au dus la Kurt Paşa şi i-au dat pungi multe ca să-l scoată din viaţă. Acesta, sfătuindu-se cu hogea lui, a hotărât să-l omoare prin mijlocirea aceluia, lucru care s-a şi făcut în acest chip.

Sfântul avea obiceiul ca, oriunde mergea să înveţe, să ceară mai întâi îngăduinţă de la arhiereul locului; şi de asemenea să trimită oameni creştini şi la stăpânirile din afară pentru a primi voie, şi aşa propovăduia neîmpiedicat. Ducându-se deci într-un sat din Albania cu numele Kolikontasi, a primit îngăduinţa de la arhiereul locului. Cercetând însă şi stăpânirile din afară şi aflând că Kurt Paşa stăpânea acele locuri, şi că el şedea într-un oraş numit Berati, ca la 12 ceasuri departe de Kolikontasi, aflând însă că hogea paşei şedea acolo în apropiere, a trimis un om şi a luat îngăduinţa şi învăţa. Dar nu era mulţumit, ci căuta să plece şi el singur la hoge pentru mai multă încredinţare. Deci a luat cu el patru călugări şi un părinte ca tălmaci şi a plecat la hoge. Hogea însă spunea că are scrisori de la Kurt Paşa care-i poruncesc să-l trimită la el. De aceea a poruncit oamenilor lui să-l păzească pe sfânt până ce-l va trimite la paşa.

Atunci binecuvântatul învăţător a înţeles că au să-l omoare. De aceea a slăvit şi a mulţumit Stăpânului Hristos Care l-a învrednicit să-şi sfârşească alergarea propovăduirii apostolice cu mucenicia. După care întorcându-se la călugării care-l însoţeau, le-a spus versetul din psalmi: Prin foc şi prin apă am trecut, dar Tu m-ai scos la odihnă, şi toată noaptea aceea a slăvit cu psalmi pe Domnul, fără să arate nici un semn de întristare din pricina lipsirii de viaţă, ci mai degrabă arătându-se foarte vesel la faţă, ca şi cum ar fi mers la bucurii şi petreceri.

Când s-a făcut dimineaţă, l-au luat şapte călăi turci şi l-au urcat pe un animal prefăcându-se că trebuie să-l ducă la Kurt Paşa. Dar când s-au îndepărtat ca la două ceasuri de drum, l-au adus acolo unde curge un râu mare şi i-au arătat porunca pe care o aveau de la Kurt Paşa ca să-l omoare. Sfântul a primit cu bucurie această osândă împotriva lui şi s-a rugat lui Dumnezeu mulţumindu-I şi slăvindu-L pentru că-şi jertfeşte viaţa din iubire pentru El, aşa cum dorea mereu sufletul său. După care ridicându-se, a binecuvântat făcând semnul crucii în cele patru zări ale lumii şi i-a binecuvântat pe toţi creştinii care păzesc îndemnurile lui.

Călăii l-au aşezat lângă un pom şi voiau să-i lege mâinile. Dar sfântul nu i-a lăsat, zicându-le că nu li se va împotrivi, ci-şi va ţine mâinile încrucişate, ca şi cum i-ar fi legate. După care şi-a plecat sfântul său cap spre pom şi barbarii i-au legat de gâtul său o funie. Şi îndată ce au strâns-o, duhul său dumnezeiesc a urcat la ceruri. Şi aşa de-trei-ori-fericitul Cosma, acel om de cel mai mare folos obştesc şi podoabă bine împodobită a lumii, s-a învrednicit să ia de la Domnul îndoite cununi atât ca unul deopotrivă cu Apostolii, cât şi ca un sfinţit mucenic, fiind în vârstă de 65 de ani.

Dezbrăcând cinstitul său trup, călăii l-au târât şi l-au aruncat în râu cu o piatră mare în jurul gâtului. Iar creştinii, aflând aceasta, au alergat numaidecât ca să-l scoată şi, cercetând cu năvoadele şi în alte feluri n-au putut să-l găsească. După trei zile, un preot evlavios, cu numele Marcu, paroh al bisericii „Intrării în biserică a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu” din satul Kolikontasi, aflată lângă râu, intrând într-o barcă şi, facându-şi cruce, s-a dus să-l caute şi – o, minune! – vede trupul sfânt plutind pe apă şi stând drept ca şi cum era viu. A alergat de îndată la el, l-a îmbrăţişat şi l-a scos din apă. L-a îmbrăcat în rasa lui şi l-a adus la biserica din satul Kolikontasi a Născătoarei de Dumnezeu şi l-a îngropat în cinste în pronaosul ei fiind arhiereu al Velegradului Ioasaf, care a fost şi de faţă la îngroparea sfântului.

Iar după moartea sfântului au urmat acestea. Kurt Paşa s-a căit că s-a făcut de râs şi pentru câştig deşert a omorât un om atât de nevinovat şi paşnic. De aceea a trimis veste hogii sale să-i lase pe călugării sfântului pe care îi avea sub strajă să se ducă la mănăstirea de mai sus a Născătoarei de Dumnezeu şi să şadă acolo. Mergând aceştia, au găsit îngropat sfântul trup, şi ca să afle mai multe despre mucenicia lui, l-au dezgropat împreună cu alţi preoţi şi creştini. Şi deşi fusese trei zile în râu, ca şi Iona în pântecele chitului, totuşi nu avea nici o deosebire sau duhoare, ci revărsa întreg bună-mireasmă şi arăta de parcă dormea. Şi după ce l-au sărutat cu evlavie, iarăşi l-au îngropat în acelaşi loc, unde s-a ridicat şi dumnezeiasca lui biserică închinată numelui său. Iar aceasta s-a înălţat în felul următor:

Trecând sfântul pe când era încă în viaţă prin Albania în părţile Tepelenei, s-a întâlnit cu vizirul Ali Paşa Tepeleneiotul, care pe atunci era numai bei şi, mai mult, era prigonit de Kurt Paşa. Deci, întâlnindu-se cu el, sfântul i-a spus că stăpânirea sa va creşte mult şi el însuşi va ajunge mare conducător şi numele său va fi cunoscut în lumea întreagă, va stăpâni cetăţi multe şi întreaga Albanie, iar după o vreme va stăpâni şi fortăreaţa lui Kurt Paşa. După treizeci de ani, prorociile sfântului s-au împlinit şi preaputernicul vizir Ali Paşa crescând mult în putere a călcat în însăşi fortăreaţa lui Kurt Paşa. Când a intrat în Berati, vizirul Ali Paşa şi-a adus aminte de cuvântul acela al sfântului şi chemând pe arhiereul Velegradului, nepotul celui ce fusese arhiereu al Velegradului pe vremea sfântului, i-a poruncit să facă ridicarea moaştelor sfântului şi să zidească o mănăstire închinată numelui sfântului, pentru că îl cunoscuse ca pe un adevărat om al lui Dumnezeu. După trecerea unui timp a avut loc şi ridicarea moaştelor sfântului, al cărui cinstit cap a fost de îndată argintat prin porunca preaînaltului conducător, vizirul Ali Paşa.

În ceasul în care l-au îngropat s-a întâmplat să se găsească acolo o femeie demonizată care din locuri depărtate îl urmărea pe sfânt pe când era în viaţă dorind tămăduirea ei. Şi cum a văzut că s-a deschis mormântul sfântului, demonul a tulburat-o puternic, dar după puţin timp s-a vindecat desăvârşit, slăvind pe Dumnezeu şi pe sfânt. Unul din călăii care l-au omorât pe sfânt i-a luat camilafca şi întorcându-se la hoge, şi-a pus-o pe cap şi-şi batea joc de sfânt. Şi intrând demonul în el, şi-a scos hainele şi alerga strigând că el l-a omorât pe sfânt. Când a aflat aceasta, paşa a poruncit şi l-au aruncat în fiare şi acolo cel rău şi-a dat duhul în chip rău.

Când a făcut ultima învăţătură în satul Kolikontasi mai sus-zis, sfântul a lăsat acolo după obicei o cruce, stând în picioare pe pământ, iar după sfârşitul său creştinii au văzut o lumină cerească care strălucea peste cruce în fiecare noapte. De aceea în ziua Înălţării Cinstitei Cruci preoţii s-au dus cu popor şi au luat crucea aceea cu evlavie şi au pus-o lângă mormântul sfântului spre veşnică aducere aminte a minunii. Iar când ucenicii lui au primit libertate desăvârşită de la paşa, au făcut ridicarea trupului sfântului şi unii dintre ei au luat părticele din el şi le-au risipit în felurite locuri. Şi mulţi bolnavi şi-au primit prin acelea sănătatea lor. Mai cu seamă în ostrovul Naxos, unde mergând doi ucenici ai sfântului ca să vestească cele despre mucenicia lui, s-a întâmplat să ia cu ei câteva fire din barba sfântului. Pe acestea luându-le cu evlavie o femeie din Neochorio, care se găsea în cea mai adâncă şi de moarte aducătoare neputinţă, îndată a cunoscut în ea – o, minune! – o putere mai presus de fire prin care după puţin timp a primit înapoi sănătatea desăvârşită.

Dar şi multor altor femei sterpe care au luat după 40 de zile pământ de pe mormântul sfântului cu evlavie şi credinţă li s-a împlinit cererea de a naşte copii cu harul lui Hristos şi prin mijlocirile Sfântului Sfinţitului Mucenic Cosma, cu ale cărui mijlociri să ne învrednicim şi noi de Împărăţia cerurilor. Amin.

Sursa:
http://www.ortodoxism.ro/proloagele/august/Proloage24Aug.shtml
http://www.e-icoane.ro/index.php?categoryid=41&p2000_sectionid=25&p2000_imageid=1150 https://doxologia.ro/viata-sfantului-sfintit-mucenic-cosma-etolul