Luna august in 28 de zile: pomenirea Preacuviosului Parintelui nostru Moise, arapul (†400).
Acesta a fost etiopian cu neamul si la fata negricios, sluga fiind la cineva, care se afla intr-o dregatorie. Dar, pentru firea lui cea rea si viata lui cea, in ascuns, talhareasca, domnul sau, temandu-se, l-a dezlegat din robie si i-a dat libertatea. Deci, plecand el, s-a insotit cu talharii, care, vazandu-l tare cu trupul si aspru la obicei, l-au pus vataf peste ei. Intre alte fapte talharesti ale lui, se pomeneste si aceasta: "El pusese gand rau unui cioban, care-l impiedicase de la o nelegiuire si pe care voia sa-l ucida. Si aflase ca, in vremea aceea, ciobanul este pe celalalt mal al Nilului. Si, fiind apa mare, si-a luat sabia in dinti, iar hainele si le-a legat pe cap, si asa a trecut apa inot. Dar pastorul, prinzand de veste, a fugit. Deci, Moise a injunghiat patru berbeci alesi, si, insirandu-i pe o funie, a trecut, iarasi, Nilul, pe celalalt mal, inot. Si, mancand carnurile si dand piele pe vin, s-a intors la insotitorii sai. Dar, acestea le-am povestit, ca sa arat ca, pentru cei ce vor sa se mantuiasca prin pocainta, lucrul acesta este cu putinta. Aceasta, deci, din oarecare primejdie, venind, in cele din urma, l-a umilinta, s-a dus la o manastire si atata s-a pocait, incat si pe insotitorii sai i-a atras catre Hristos, prin pocainta. Ca, sezand el in chilia sa, au nimerit la el, niste talhari, nestiind ca el este Moise. Pe acestia, fericitul legandu-i cu un streang, i-a pus pe umeri, ca pe un sac cu paie, si i-a dus in fata obstei si a zis catre frati: "De vreme ce mie nu mi se cade sa fac dreptate, iar acestia au venit asupra mea, sa-mi faca rau, ce porunciti sa fac cu ei?" Si au poruncit parintii sa-i dezlege si sa-i lase liberi. Iar aceia, daca l-au cunoscut ca el este Moise, vataful de talhari, cel vestit si neinfranat, s-au marturisit inaintea lui Dumnezeu, s-au lepadat de lume si s-au facut calugari foarte iscusiti.
Dupa aceea, a trait Sfantul batran multi ani in nevointele pustnicesti si s-a invrednicit chiar de cinstea preoteasca, dupa o dumnezeiasca descoperire. Si, petrecand cincisprezece ani de la primirea preotiei, iar, de la nasterea sa, implinind saptezeci si cinci de ani si adunand saptezeci si cinci de ucenici, Cuviosul Moise s-a sfarsit muceniceste.
Ca, intr-una din zile, stand el cu fratii, a zis: "Iata, astazi, vor veni barbarii in Schit, ca sa taie pe monahi. Deci, sculati-va si fugiti de aci." Si au zis fratii: "Tu pentru ce nu fugi, parinte?" Si a zis catre dansii: "Eu am atatia ani de cand astept ziua aceasta, ca sa se implineasca cu mine cuvantul Stapanitorului meu, Hristos, Cel ce a zis ca toti cei care scot sabia, de sabie vor pieri" (Matei 26,52). Au grait lui fratii: "Nici noi nu vom fugi, ci vom muri cu tine". Iar el le-a zis lor: "In aceasta, eu nu am nici o vina; sa se pazeasca fiecare, cum se pricepe". Si, sculandu-se fratii au fugit. Si au ramas langa dansul numai sapte. Si, dupa un ceas, le-a zis lor: "Iata, barbarii sunt aproape". Deci, unul din cei sapte frati, temandu-se, a fugit din chilie si s-a ascuns. Iar barbarii, venind, l-au taiat pe parintele si pe cei sase frati, ce se aflau cu el. Iar fratele cel ce fugise, stand unde se ascunsese, a vazut cerul deschis si sapte cununi prealuminoase pogorate din cer. Si, dupa plecarea barbarilor, intorcandu-se la chilii, fratele a aflat taiati, pe parintele si pe frati, si trupurile lor zacand in sange, si a plans.
Asa a fost sfarsitul Cuviosului Parintelui nostru Moise, arapaul, care, din talhar, s-a facut monah si, cu desavarsire, placut lui Dumnezeu s-a facut, prin adevarata pocainta, caruia nu numai Raiul, ci si cerul s-a deschis, ca unui Mucenic, si s-a invrednicit de cununa slavei. Cu ale carui sfinte rugaciuni, sa fim povatuiti si noi la adevarata pocainta si Imparatiei Ceresti sa ne invredniceasca Stapanul Hristos, Iubitorul de oameni, Dumnezeul nostru, Caruia, impreuna cu Tatal si cu Sfantul Duh, se cuvine cinste si slava, acum si pururea si in vecii vecilor! Amin. Dumnezeului nostru slava!
Intru aceasta zi, cuvant din Pateric.
Am gasit, de multe ori, mai inainte, pomenirea unui mare staret, care avea dar duhovnicesc, peste al carui nume voi trece. Aici, voi spune, in cat de multe chipuri este judecata cea dreapta a lui Dumnezeu. Pentru ca acel staret spunea asa: "Trecand eu printr-un oarecare loc, am auzit de un pustnic, care sedea in munte. Iar, dupa ce m-am suit acolo, am aflat pe calugarul acela si, cum l-am vazut, dupa aratarea chipului sau, am inteles ca avea o viata laudata. Si, luand seama, am stat cu el cateva zile. Si l-am vazut pe el stand acolo si petrecandu-si viata calugareasca, pe cat se putea, cu ravna. Si pe multi dintre cei care veneau la dansul, din lume ii invata si-i castiga. Dar cel ce pe munte isi castigase petrecerea, dezlega la mancari si la bauturi, ca si cum si-ar fi ascuns fapta lui cea buna si ca si cum ar fi fost pornit din dragoste si din ascultare, ceea ce era inselaciune draceasca si socotinta sa trupeasca. Deci, asa petrecand, calugarul acela, peste putina vreme, s-a mutat din viata aceasta. Iar eu, nepricepandu-ma ce se va alege din aceste doua petreceri ale lui, ma rugam lui Dumnezeu, sa-mi arate mie, oare, a fost primita lucrarea calugarului aceluia? Si l-am vazut pe el spanzurat cu capul in jos. Deci, vazand eu o taina ca aceea, m-am intors, cu intristare, precum se cadea, si, iata, altcineva mi-a zis mie: "Pentru ce te intristezi de aceasta? Ca Dumnezeu a auzit rugaciunea ta si ti-a aratat faptele calugarului. Ca picioarele lui, fiindca erau neincaltate, aveau pretuire cereasca, drept aceea ele la cer se uita, iar mintea lui si celelalte, fiindca aveau pamanteasca si trupeasca intelegere, pentru aceasta, catre pamant privesc."
Acelasi staret, iarasi, se ruga lui Dumnezeu sa-i arate despre ucenicii lui cei morti. Ca a vazut pe doi dintr-insii, la un loc foarte infricosator. Si, intrebandu-i unul din ei a raspuns, zicand ca pe el l-a piedut nesatiul pantecelui, iar, celalalt, zicea ca a avut ganduri nemarturisite si, pentru aceasta, a ajuns acolo. Iar, despre cel ce cu indracirea pantecelui, zicea cineva, din staretii cei vechi, ca se daduse foarte mult, fara de vreme la nesatiul pantecelui.
Iarasi, zicea acest staret: "Aveam doi ucenici, calatorind impreuna cu mine. Si neimpacandu-se cu chipul intelegerii mele, ma tulburau pe mine, adeseori. Si, fiindca imi faceau mie impiedicare de la indeletnicirea mea, cea dupa Dumnezeu, am socotit sa-i las pe ei si sa ma duc la o manastire, cu viata de obste, ca un incepator strain, unde neavand nici o grija, sa pot afla indeletnicirea, spre intelegerea cea dumnezeiasca, care lucru l-am si facut. Deci, petrecand in manastire trei saptamani, nu faceam nimic de la mine, ci numai cele ce mi se porunceau mie, ca sa ma pot indeletnici cu dumnezeiasca intelegere. Iar, dupa acele trei saptamani, am vazut pe cineva in haina alba, venind catre mine si avand cu sine doua vase. Si-mi da mie vasul gol si a turnat putin undelemn, din celalalt, in vasul pe care mi l-a dat gol. Apoi, i-am zis lui: Sa-mi dai mie celalalt undelemn. Iar el mi-a raspuns: "Ba nu, ca, pe cat ai lucrat, pe atat ai si luat". Si acestea le zicea pentru supunerea cea desavarsita si pentru ascultarea cea binecuvantata. Si zicea staretul: "Oricat de putin ar lucra omul, daca este cu dreptate, va lua plata de la Dumnezeu, numai sa lucreze cu credinta ceea ce face, precum se cuvine." Dumnezeului nostru slava!
Luna august în 28 de zile: pomenirea Preacuviosului
Părintelui nostru Moise, arapul (+400).
Acesta a fost etiopian cu neamul și la față negricios, slugă fiind la cineva, care se afla într-o dregătorie. Dar, pentru firea lui cea reași viața lui cea, în ascuns, tâlhărească, domnul său, temându-se, l-a dezlegat din robie și i-a dat libertatea. Deci, plecând el, s-a însoțit cu tâlharii, care, văzându-l tare cu trupul și aspru la obicei, l-au pus vătaf peste ei. Între alte fapte tâlhărești ale lui, se pomenește și aceasta: "El pusese gând rău unui cioban, care-l împiedicase de la o nelegiuire și pe care voia să-l ucidă. Și aflase că, în vremea aceea, ciobanul este pe celălalt mal al Nilului. Și, fiind apa mare, și-a luat sabia în dinți, iar hainele și le-a legat pe cap, și așa a trecut apa înot. Dar păstorul, prinzând de veste, a fugit. Deci, Moise a înjunghiat patru berbeci aleși, și, înșirându-i pe o funie, a trecut, iarăși, Nilul, pe celălalt mal, înot. Și, mâncând el cărnurile și dând pielea berbecilor pe vin, s-a întors la însoțitorii săi. Dar, acestea le-am povestit, ca să arăt că, pentru cei ce vor să se mântuiască prin pocăință, lucrul acesta este cu putință. Acesta, deci, din oarecare primejdie, venind, în cele din urmă, l-a umilință, s-a dus la o mânăstire și atâta s-a pocăit, încât și pe însoțitorii săi i-a atras către Hristos, prin pocăință. Că, șezând el în chilia sa, au nimerit la el, niște tâlhari, neștiind că el este Moise. Pe aceștia, fericitul legându-i cu un ștreang, i-a pus pe umeri, ca pe un sac cu paie, și i-a dus în fața obștei și a zis către frați: "De vreme ce mie nu mi se cade să fac dreptate, iar aceștia au venit asupra mea, să-mi facă rău, ce porunciți să fac cu ei?" Și au poruncit părinții să-i dezlege și să-i lase liberi. Iar aceia, dacă l-au cunoscut că el este Moise, vătaful de tâlhari, cel vestit și neînfrânat, s-au mărturisit înaintea lui Dumnezeu, s-au lepădat de lume și s-au făcut călugări foarte iscusiți. După aceea, a trăit Sfântul bătrân mulți ani în nevoințele pustnicești și s-a învrednicit chiar de cinstea preoțească, după o dumnezeiască descoperire. Și, petrecând cincisprezece ani de la primirea preoției, iar, de la nașterea sa, împlinind șaptezeci și cinci de ani și adunând șaptezeci și cinci de ucenici, Cuviosul Moise s-a sfârșit muceniceşte. Că, într-una din zile, stând el cu frații, a zis: "Iată, astăzi, vor veni barbarii în Schit, ca să taie pe monahi. Deci, sculați-vă și fugiți de aici." Și au zis frații: "Tu pentru ce nu fugi, părinte?" Și a zis către dânșii: "Eu am atâția ani de când aștept ziua aceasta, ca să se împlinească cu mine cuvântul Stăpânitorului meu, Hristos, Cel ce a zis că toți cei care scot sabia, de sabie vor pieri" (Matei 26,52). Au grăit lui frații: "Nici noi nu vom fugi, ci vom muri cu tine". Iar el le-a zis lor: "În aceasta, eu nu am nici o vină; să se păzească fiecare, cum se pricepe". Și, sculându-se frații au fugit. Și au rămas lângă dânsul numai șapte. Și, după un ceas, le-a zis lor: "Iată, barbarii sunt aproape". Deci, unul din cei șapte frați, temându-se, a fugit din chilie și s-a ascuns. Iar barbarii, venind, l-au tăiat pe părintele și pe cei șase frați, care se aflau cu el. Iar fratele cel ce fugise, stând unde se ascunsese, a văzut cerul deschis și șapte cununi prealuminoase pogorâte din cer. Și, după plecarea barbarilor, întorcându-se la chilii, fratele a aflat tăiați, pe părintele și pe frați, și trupurile lor zăcând în sânge, și a plâns. Așa a fost sfârșitul Cuviosului Părintelui nostru Moise, arapul, care, din tâlhar, s-a făcut monah și, cu desăvârșire, plăcut lui Dumnezeu s-a făcut, prin adevărata pocăință, căruia nu numai Raiul, ci și cerul s-a deschis, ca unui Mucenic, și s-a învrednicit de cununa slavei. Cu ale cărui sfinte rugăciuni, să fim povățuiți și noi la adevărata pocăință și Împărăției Cerești să ne învrednicească Stăpânul Hristos, Iubitorul de oameni, Dumnezeul nostru, Căruia, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, Se cuvine cinste și slavă, acum și pururea și în vecii vecilor! Amin.
Întru această zi, cuvânt din Pateric.
Am găsit, de multe ori, mai înainte, pomenirea unui mare stareț, care avea dar duhovnicesc, peste al cărui nume voi trece. Aici, voi spune, că de multe chipuri este judecata cea dreaptă a lui Dumnezeu. Pentru că acel stareț spunea așa: "Trecând eu printr-un oarecare loc, am auzit de un pustnic, care ședea în munte. Iar, după ce m-am suit acolo, am aflat pe călugărul acela și, cum l-am văzut, după arătarea chipului său, am înțeles că avea o viață lăudată. Și, luând seama, am stat cu el câteva zile. Și l-am văzut pe el stând acolo și petrecându-și viața călugărească, pe cât se putea, cu râvnă. Și pe mulți dintre cei care veneau la dânsul, din lume, îi învăța și-i câștiga. Dar cel ce pe munte își câștigase petrecerea, dezlega la mâncări și la băuturi, ca și cum și-ar fi ascuns fapta lui cea bună și ca și cum ar fi fost pornit din dragoste și din ascultare, ceea ce era o înșelăciune drăcească și socotința sa trupească. Deci, așa petrecând, călugărul acela, peste puțină vreme, s-a mutat din viața aceasta. Iar eu, nepricepându-mă ce se va alege din aceste două petreceri ale lui, mă rugam lui Dumnezeu, să-mi arate mie, oare, a fost primită lucrarea călugărului aceluia? Și l-am văzut pe el spânzurat cu capul în jos. Deci, văzând eu o taină ca aceea, m-am întors, cu întristare, precum se cădea, și, iată, altcineva mi-a zis mie: "Pentru ce te întristezi de aceasta? Că Dumnezeu a auzit rugăciunea ta și ți-a arătat faptele călugărului. Că picioarele lui, fiindcă erau neîncălţate, aveau prețuire cerească, drept aceea ele la cer se uită, iar mintea lui și celelalte, fiindcă aveau pământească și trupească înțelegere, pentru aceasta, către pământ privesc." Același stareț, iarăși, se rugă lui Dumnezeu să-i arate despre ucenicii lui cei morți. Că a văzut pe doi dintr-înșii, la un loc foarte înfricoșător. Și, întrebându-i, unul din ei a răspuns, zicând că pe el l-a piedut nesațiul pântecelui, iar, celălalt, zicea că a avut gânduri nemărturisite și, pentru aceasta, a ajuns acolo. Iar, despre cel ce cu îndrăcirea pântecelui se îndeletnicea, zicea cineva, din stareții cei vechi, că se dăduse foarte mult, fără de vreme, la nesațiul pântecelui. Iarăși, zicea acest stareț: "Aveam doi ucenici, călătorind împreună cu mine. Și neîmpăcându-se cu chipul înțelegerii mele, mă tulburau pe mine, adeseori. Și, fiindcă îmi făceau mie împiedicare de la îndeletnicirea mea, cea după Dumnezeu, am socotit să-i las pe ei și să mă duc la o mânăstire, cu viață de obște, ca un începător străin, unde neavând nici o grijă, să pot afla îndeletnicirea, spre înțelegerea cea dumnezeiască, care lucru l-am și făcut. Deci, petrecând în mânăstire trei săptămâni, nu făceam nimic de la mine, ci numai cele ce mi se porunceau mie, ca să mă pot îndeletnici cu dumnezeiasca înțelegere. Iar, după acele trei săptămâni, am văzut pe cineva în haină albă, venind către mine și având cu sine două vase. Și mi-a dat mie vasul gol și a turnat puțin undelemn, din celălalt, în vasul pe care mi l-a dat gol. Apoi, i-am zis lui: "Să-mi dai mie celălalt undelemn." Iar el mi-a răspuns: "Ba nu, că, pe cât ai lucrat, pe atât ai și luat". Și acestea le zicea pentru supunerea cea desăvârșită și pentru ascultarea cea binecuvântată. Și zicea starețul: "Oricât de puțin ar lucra omul, dacă este cu dreptate, va lua plată de la Dumnezeu, numai să lucreze cu credință ceea ce face, precum se cuvine."
• Pomenirea Sfântului Preacuviosului Părintelui nostru Moise Arapul
Sfîntul Preacuvios Moise a fost de neam etiopian. El în lume a fost tîlhar şi căpetenie de tîlhari. Dar Duhul a mişcat inima lui şi din adîncurile răutăţii l-a scos la adevărata pocăinţă şi la schimbarea radicală a vieţii. Preacuviosul Moise la începuturile vieţii lui a fost sclav, dar răzvrătindu-se împotriva sclaviei, a fugit şi s-a alăturat unei cete de tîlhari. Cum era foarte mare, puternic, şi plin de îndrăzneală, aceştia l-au ales căpetenie peste ei. Dar, într-o zi, pe tîlharul Moise l-a cuprins chinul conştiinţei, şi cumplită părere de rău pentru toate relele făcute în viaţa lui. De aceea el a părăsit ceata de tîlhari şi s-a dus la o mănăstire unde s-a dat pe sine cu totul în ascultarea unui avvă, supunîndu-se întregii rînduieli mînăstireşti. El s-a folosit mult de învăţătura Sfinţilor Macarie, Arsenie şi Isidor, şi de convorbirile cu ei. După un timp el s-a retras la o colibă în singurătate, unde s-a îndeletnicit cu lucrul mîinilor, rugăciunea, privegherile, şi dumnezeieştile cugetări. Chinuit de dracul curviei, Moise a dezvăluit boala lui părintelui duhovnicesc Isidor, care l-a sfătuit să postească mai aspru, iar la vremea mesei să mănînce dar nu pe săturate. Văzînd că acest canon nu dă roade, Avva Isisdor l-a sfătuit să postească şi mai aspru, iar la rugăciune să stea în picioare. Atunci a început Avva Moise, fiind foarte puternic la trup, să se nevoiască cu adusul apei pe umerii săi, pentru toţi Părinţii vîrstnici din Lavră. Apa o aducea de la o fîntînă care se afla foarte departe, şi la această nevoinţă petrecea toată noaptea. După şase ani de cumplit război drăcesc, Sfântul Isidor l-a vindecat minunat de toate închipuirile, cugetele şi gîndurile de curvie pe care i le semăna în suflet diavolul. Preacuviosul Moise a fost sfinţit preot cînd a ajuns bătrîn cu anii. El a întemeiat şi o mănăstire proprie, a dobîndit în ea şaptezeci şi cinci de ucenici, şi a trecut la cele veşnice la vîrsta de şaptezeci şi cinci de ani. El şi-a prevăzut şi ceasul şi felul morţii: într-o zi el le-a zis ucenicilor lui să fugă ca să-şi scape vieţile, deoarece mănăstirea avea să fie atacată de necredincioşi. Cînd ucenicii i-au cerut să vină cu ei, ca să scape împreună, Avva Moise le-a zis că tîlhar fiind el mai demult, şi ucideri şi multe rele săvîrşind, se cuvine ca acum să-şi ia plata pentru relele lui, după cuvîntul: „Toţi cei ce scot sabia de sabie vor pieri” (Matei 26: 52). Aşadar, Avva Moise a rămas în mănăstire împreună cu şase fraţi care nu au voit să îl lase, şi au venit tîlharii şi i-au ucis pe toţi şapte. Unul dintre fraţi s-a ascuns în apropiere, şi a văzut cum se pogoară şapte cununi din cer peste capetele mucenicilor celor ucişi.
Sfîntul Sava acesta a fost de neam sîrb. El s-a nevoit călugăreşte în Mănăstirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu din Pskov, căreia mai apoi i-a fost şi egumen. Dar văzînd cum oamenii încep să îl slăvească, el s-a temut de slava lor şi a plecat la malurile Lacului Krypeţk, unde a întemeiat o nouă obşte, în cinstea Sfîntului Ioan Teologul. Dar şi aici s-a făcut vestit, şi poporul a început să vină la el. Aici au venit să îl cerceteze Cneazul Yaroslav din Pskov şi soţia lui. Cuviosul Sava nu i-a îngăduit soţiei cneazului să intre în mînăstire, ci a binecuvîntat-o şi s-a rugat pentru ea şi a vindecat-o de o boală grea în afara zidurilor mînăstirii. Acest Sfînt al lui Dumnezeu a trecut la cele veşnice la anul 1495, iar sfintele lui moaşte au rămas făcătoare de minuni pînă acum. Avva Dositei a fost unul dintre cei care l-au cercetat pe Sfîntul Sava la malul Lacului Krypeţk.
• Tot întru această zi se prăznuieşte Synaxa Sfinţilor de la Lavra Peşterilor din Kiev
Cântare de laudă la Sfântul Moise Arapul
Binecuvîntat este omul căruia
I-a iertat Dumnezeu păcatele!
Bucuros este el, bucuros în amîndouă lumi!
Moise Arapul, ca un alt fiu risipitor,
La Domnul s-a întors, plîngîndu-şi păcatele cu amar!
El trupul şi-a supus cu postiri lungi şi aspre,
Al Avvei Moise chip este negru,
Dar sufletul lui este alb!
El trupul şi-a supus cu privegheri lungi şi aspre,
Şi astfel a scăpat din al diavolilor laţ.
Sufletul lui s-a făcut precum un lac de munte,
Care priveşte la cer, cu ape limpezi, clare: în unda lui chiar
Cerul îşi vede al său chip.
Fraţii pre Avva Moise întreabă:
„Au păcatele altora nu te întristează?
Nu vrei şi alţii să scape de al lor păcat?”
Lor Avva Moise Arapul le răspunde cu lacrimi:
„Cîtă vreme al meu păcat încă-ntru mine este,
Precum întru o casă hoitul de om mort,
De al altui’ păcat nu pot să mă-ngrijesc,
Ci îmi ajunge-al meu,
Pe care să mi-l plîng”.
Leul feroce adesea întru blînd miel se preface,
Astă minune numai Hristos o poate lucra.
Avva Moise demult fost-a cumplit leu de munte,
Şi cu toate acestea s-a făcut într-un blînd miel.
Pentru ale Avvei Moise jertfe şi rugăciuni sfinte,
Stăpîne Doamne Iisuse,
Miluieşte-ne pre noi.
Cugetare
Adevăratul creştin evită laudele oamenilor, şi nu doar că le evită, dar chiar fuge de ele cu frică.
Sfîntul Sava de la Pskov a părăsit slujba de egumen, mănăstirea şi obştea fraţilor care îl iubeau, şi s-a sălăşluit într-o pustietate numai şi numai ca să scape de slava oamenilor, care jefuieşte tot binele din inimile celor pe care îi laudă.
Un principe credincios, auzind de uluitoarea transformare şi de marile lupte duhovniceşti pe care le dă Avva Moise Arapul [Negrul], şi-a luat suita şi a călătorit în pustie ca să îi vadă faţa. Preacuviosul Moise a aflat de această venire şi a voit să se ascundă repede, dar aşa făcînd, a dat faţă în faţă chiar cu alaiul princiar. „Unde este chilia Avvei Moise?” – l-au întrebat slugile principelui, nebănuind că vorbesc chiar cu el. „Ce voiţi cu el? Nu este decît un bătrîn ignorant, mincinos, şi cu viaţă cu totul necurată”. Auzind acestea, vizitatorii au căzut în uimire, dar nu s-au lăsat: ei voiau să îl vadă pe Avva Moise cu ochii lor. Cînd au sosit la chilia lui, au cerut să îl vadă pe avvă, dar monahii le-au răspuns că Avva Moise nu se află la chilie. Cei din alaiul princiar au povestit monahilor despre întîlnirea pe care au avut-o pe cale şi ce le-a spus acela despre Avva Moise. Monahii s-au înspăimîntat, şi i-au întrebat pe curteni cum arăta omul care le-a povestit aşa ceva. Cînd au aflat că era un bătrîn negru, cu pielea precum catranul, foarte înalt şi îmbrăcat mizerabil, monahii au strigat: „Este chiar Avva Moise al nostru!”. Această întîmplare a fost acelui principe de mare ajutor duhovnicesc. El s-a întors întru ale lui plin de bucurie.
Luare aminte
Să luăm aminte la nobleţea caracterului împăratului David (II Regi 1):
§ La cum au venit mesageri la David care i-au anunţat moartea lui Saul şi a lui Ionatan, gîndind că vor primi pentru aceasta de la el răsplată;
§ La cum David a plîns cu amar după Saul, care a dorit statornic moartea lui David.
Predică
Despre înfăţişarea lui Mesia – „… nu avea nici chip, nici frumuseţe,
ca să ne uităm la El” (Isaia 53: 2).
Prorocul grăieşte aici despre Domnul Hristos ca Om: nu avea nici chip, nici frumuseţe!
Cum se face că El, Care a dat formă şi chip tuturor celor din zidire, care a creat frumuseţea îngerilor şi a cerurilor, şi toată frumuseţea universului, cum tocmai El nu avea nici chip nici frumuseţe?
Fraţilor, aceste cuvinte nu trebuie să ne tulbure, îngăduit îi este Domnului să Se înfăţişeze ochilor noştri în orice chip doreşte.
El nu a dorit să vină la noi strălucind de frumuseţe îngerească, sau de putere împărătească, sau de bogăţii nenumărate. Cel care intră într-o casă umilă şi plină de durere nu se îmbracă în hainele lui cele mai strălucitoare, precum nici doctorul nu îşi pune hainele lui cele mai bune atunci cînd se duce la patul celor grav bolnavi.
Venind pe pămînt, Domnul a intrat într-o casă a tristeţii şi tînguirii, El a intrat într-un spital. Trupul este haina sufletului. Domnul s-a îmbrăcat într-un trup simplu, spre a atrage atenţia asupra puterii duhului Lui, iar nu asupra forţei şi strălucirii trupului Lui. Noi nu cunoaştem cu exactitate care a fost înfăţişarea Lui. Potrivit tradiţiei, faţa Lui a fost măslinie, iar părul capului de o culoare brun-arămie. Faţa Lui a fost astfel încît trimisul Regelui Avgar nu a putut să o picteze, căci Ea se schimba mereu, strălucind de lumină nepămînteană. Şi apoi, chiar de ar fi şi ales Domnul să vină pe pămînt îmbrăcat în trup omenesc de frumuseţe izbitoare – un trup aşa cum numai El poate crea – ce ar fi fost acea frumuseţe trupească pe lîngă frumuseţea nemuritoare a dumnezeirii Lui? Căci orice frumuseţe pămîntească palidă umbră este pe lîngă frumuseţea cerească, de sus. Prorocul Daniel, de pildă, a fost un tînăr de o mare frumuseţe, dar cînd înaintea lui a stat îngerul Domnului, Daniel a zis: „…şi n-a rămas în mine putere, faţa mea şi-a schimbat înfăţişarea, stricîndu-se, şi nu mai aveam vlagă” (Daniel 10: 8). Ce este faţa unui muritor pe lîngă chipul unui înger al Domnului, care este nemuritor? El este ca întunericul faţă de lumină. Prin urmare prorocul, văzîndu-L pe Hristos împăratul Cel Nemuritor în trup omenesc, şi comparînd înfăţişarea Lui omenească cu slava Lui cea Nemuritoare, a trebuit să strige: nu avea nici chip, nici frumuseţe!
O, Stăpîne Doamne lisuse Hristoase, Cela Ce eşti chipul blîndeţii, Carele pentru noi şi pentru a noastră mîntuire al nostru netrebnicii trup omenesc ai luat, noi pre Tine în veci Te slăvim! Noi Ţie ne închinăm şi Ţie îţi mulţumim în veci, Amin!
→ Vezi și: Acatistul Sfântului Moise Arapul (text)
Sursa:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu