Luna lui februarie în 22 de zile: aflarea Sfintelor Moaște
ale Sfinților Mucenici din Evghenia.
În vremea păgânilor împărați ai Romei, multe și sângeroase prigoniri s-au abătut asupra creștinilor și nenumărați mărturisitori au îndurat chinuri și moarte de mucenici, pentru statornicia lor în legea cea nouă, a Mântuitorului Hristos. În lumea veche, în care cel slab era robul celui puternic, religia cea nouă a creștinilor, care propovăduia dreptatea, iubirea, pacea și buna învoire între oameni, era socotită un înverșunat vrăjmaș, iar, repeziciunea cu care se răspândea noua credință, dovedea sfârșitul lumii vechi. Cei ce trăiau din asuprire și din silnicie nu puteau vedea cu ochi buni ridicarea robilor, din truda cărora se îndestulau. De aceea, a și fost prigonită cu atâta ură, cu atâta sete de sânge, cu atâtea chinuri cumplite, religia creștinilor. Nu s-au cunoscut în viața omenirii chinuri mai grele, ca cele îndurate de creștini în primele trei veacuri după Hristos. Niciodată n-au fost dați morții oameni nevinovați și fără apărare, ca în vremea prigoanelor, împotriva credinței creștine. Până și trupurile, celor uciși cu grele cazne, nu erau îngropate, ci lăsate pradă păsărilor și fiarelor sălbatice, spre mâncare. Creștinii le luau în taină, înfruntând primejdia morții și le îngropau cu cinste, prin case, prin grădini și prin locuri ascunse de prigonitori. În acest chip, au fost îngropate și în părțile Evgheniei, mulțime de moaște de Sfinți Mucenici, răpuși pentru credința în Hristos. Și, vreme îndelungată, au stat acolo, neștiute și necunoscute de nimeni. Prăbușindu-se, însă, stăpânirea împăraților păgâni, iar așezările dreptei credințe liniștindu-se, pe vremea dreptcredinciosului împărat Arcadie (395-408), au început a fi scoase, din sânurile pământului, moaștele celor uciși pentru credință, că făcea Dumnezeu semne la locul unde erau îngropate, dând prin ele, tămăduiri bolnavilor și mare și bună mireasmă, vrând Dumnezeu, în acest chip, ca să fie robii Săi preamăriți. Și s-au aflat atunci și moaștele multor Mucenici, din părțile Evgheniei, al căror nume, numai Dumnezeu îl știe. Și mergând acolo, episcopul Toma, arhiereul Constantinopolului, împreună cu mare sobor de preoți și de credincioși și aflând sfintele moaște întregi și nestricate, le-au așezat pe ele în biserică, cu psalmi, cu cântări și cu miresme, după cuvântul Domnului: "Păzi-va Domnul oasele lor, nici unul din ele nu se va zdrobi." Și așa, Mucenicii Domnului, cei necunoscuți, se pomenesc din rânduiala lui Dumnezeu, la 22 februarie, în ziua aflării cinstitelor lor moaște. Dumnezeului nostru, slavă!
care s-a mântuit cu două femei împreună.
A fost un oarecare măscărici, în cetatea Tarsul Ciliciei, anume Vavila și avea el două femei, numele uneia fiind Comita, iar al alteia, Nicosa. Și acesta petrecea spurcat, făcând cele plăcute celor ce slujesc diavolul. Însă, odată, a mers el la o biserică și s-a întâmplat a se citi la Evanghelie, după a lui Dumnezeu purtare de grijă, într-acel loc, unde este scris: "Pocăiți-vă, că s-a apropiat Împărăția Cerurilor." Deci, auzind el aceasta, i s-a deschis lui inima spre pocăință și a început a plânge și a se ocărî pe sine pentru faptele sale, pe care le făcuse. Și, îndată după aceea, a ieșit din biserică, a chemat pe amândouă femeile sale și le-a zis: "Voi știți cum am petrecut spurcat, împreună cu voi și, iată, vă dau vouă averea, pe care v-o făgăduisem. Încă, vă dau vouă și partea mea. Deci, faceți-vă vouă parte întocmai din toate, pentru că eu, de acum, toate le las și mă voi lepăda de toate și, ducându-mă, mă voi face călugăr." Iar acelea, dacă au auzit acestea, ca și cu o gură răspunzând, i-au zis lui: "Dacă la fărădelegi și la pierzare sufletească părtașe ți-am fost, acum, când voiești să faci lucrul plăcut lui Dumnezeu, oare, ne lași pe noi? Și numai tu singur voiești să te mântuiești? Cu adevărat, nu te vom lăsa pe tine, ci, și la lucrul cel bun, părtașe vom fi ție." Aceasta auzind-o, Vavila, ducându-se s-a călugărit și s-a închis într-un turn al cetății. Iar acelea, vânzându-și toată averea lor, au împărțit-o la săraci și, în haine cernite îmbrăcându-se, și-au făcut o chilie mică, aproape de turn și s-au închis acolo. Și era acest Vavila om smerit, plin de frica lui Dumnezeu, umilit și blând și fiind multora de folos și lui Dumnezeu plăcut, la veșnica viață s-a mutat, întru Hristos Iisus Domnul nostru.
Întru această zi, cuvânt al Sfântului Efrem,
despre ceasul morții. Cinstită este înaintea Domnului moartea cuvioșilor Săi, iar moartea păcătoșilor este rea. Pentru care și zicea Proorocul: "Pentru ce să mă tem în ziua cea rea? Că fărădelegea mea mă va împresura." Căci, va veni ceasul nostru, fraților, va veni negreșit și nu va trece. Singur fiind, gol, fără de ajutor, fără de ocrotire, fără de tovarăși, negătit, fără de îndrăzneală, întru lenevire, în ziua în care nu știe când va ajunge și în ceasul, în care nu se așteaptă, când se va desfăta, când va fi fericit, când se va răsfăța, când fără de grijă va fi, atunci, ceasul omului va sosi și toate deșarte vor rămâne. O mică fierbințeală și toate nefolositoare și zadarnice vor fi; că ne ducem cu toții acolo, unde niciodată nu am mers. De mulți povățuitori îți este ție atunci trebuință, omule, de multe rugăciuni, de multe ajutorări, în ceasul acela al despărțirii sufletului. Mare este atunci frica, mare cutremurul, mare taina, mare primejdia aceluia ce se desparte de trup și se duce către lumea aceea. Că, dacă aici pe pământ, mutându-se dintr-un loc într-altul, cineva are nevoie de oarecare povățuitori, cu atât mai mult, atunci, când ne ducem în locurile cele ce sunt în veac nețărmurite, de unde nimeni nu s-a întors. De mulți ajutători, zic, iarăși ai trebuință în ceasul acela. Acela este ceasul omului singur și trecere nu are. Ceasul omului singur este sfârșitul a tot ce vedem. Cumplită este trecerea, dar toți o vom cerca. Strâmtă și cu necaz este calea, dar toți vom călători pe dânsa. Amar și greu este paharul, dar toți pe el, și nu pe altul, îl vom bea. Mare și nearătată este taina morții și nimeni a o povesti nu poate. Plângem și suspinăm, dar nimeni, dintre oameni, nu este, care poate să ne ajute. Celor care pleacă dincolo le ștergem lacrimile ochilor, limba lor cea arsă o răcorim cu apa, urechea o punem la gura lor, să auzim cuvintele lor cele din urmă, zicând: "Cum te vezi pe tine, frate, acum? Nu te teme, iubitor de oameni este Dumnezeu." Acestea către dânșii le zicem. Nu este întru noi atunci răutate, grijă de bani, grijă de bucate. Și, văzând taina cea mare a morții, ne clătinăm capetele noastre și pe noi înșine ne smerim și vai și amar zicem, când cela ce se duce de la noi, de la toți luându-și iertăciune și pe toți îmbrățișând, zice: "Rămâneți sănătoși, fraților buni, rămâneți sănătoși, rugați-vă, știind și cunoscând că mă duc în cale lungă, pe care niciodată, cu adevărat, nu am călătorit și merg, în țară străină, unde nimeni nu mă cunoaște și în lume înfricoșătoare, de unde nimeni nu s-a întors, și în pământ întunecat, unde nu știu ce mi se va întâmpla, în iad adânc și la judecata, unde îngerii nu caută la fața nimănui. Deci, mântuiți-vă, iubiții mei frați, mântuiți-vă, prieteni, că eu nu mai sunt de acum prieten al vostru, ci străin. Mântuiește-te, bună obște de frați, că nu voi mai călători cu voi împreună. Mântuiți-vă, rudenii rămâneți sănătoși. Puțin timp va trece și veți veni aici, puțin, și veți veni după noi, că vă așteptăm să ne ajungeți, că eu nu mai vin la voi. Orice bine am lucrat, plată acum am luat și orice faptă bună am trimis înainte, aceasta mă va și întâmpina. De am miluit pe cineva pe pământ, în ceasul acesta mă va milui. Că strâmt și cu necaz este ceasul acesta de acum, la ieșirea sufletului, mai presus decât tot ceasul strâmt și dureros, că, nefiind eu gata, m-a cuprins, și de uscat fiind, am fost tăiat. Nici un bine merinde, nu am eu . Miluiți-mă, ajutați-mă şi vă rugați, ca și eu să aflu acolo puțină odihnă, ca să dobândesc acolo, nu multă, ci puțină milă, că am păcătuit mult." Dumnezeului nostru, slavă ! Amin.
Sursa:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu