Luna aprilie in 23 zile:Pomenirea Sfântului, slăvitului,
marelui Mucenic Gheorghe, purtătorul de biruinţă (+ 303)
marelui Mucenic Gheorghe, purtătorul de biruinţă (+ 303)
Ca un izbăvitor al celor robiţi şi celor săraci folositor, neputincioşilor doctor, conducătorilor ajutător, Purtătorule de biruinţă, Mare Mucenice Gheorghe,
roagă pe Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre
Minunatul acesta, vestitul şi marele Mucenic Gheorghe a trăit pe vremea împăratului Diocleţian. S-a născut în Capadochia, ca fiu al unor părinţi creştini şi învăţat, din tinereţe, în dreapta credinţă. Rămas fără de tată din copilărie, Sfântul s-a mutat, cu maica sa, din Capadochia în Palestina, fiind cu neamul de acolo şi având acolo multe averi şi moşteniri. Ajuns la vârsta desăvârşită şi fiind frumos la chip şi viteaz în luptă, prin osteneală, pricepere şi destoinicie, tânărul Gheorghe s-a făcut preţuit şi, îmbrăţişând slujba armelor, în scurtă vreme, a cucerit cele mai mari cinstiri, până şi dregătoria de conducător de oaste, în garda împăratului. Se ştie că, deşi era păgân, împăratul Diocletian, până la anul 303 nu a luat nici o măsură împotriva creştinilor. Această stare de lucruri a îngăduit creştinilor vrednici, să urce până la cele mai înalte slujbe în împărăţie. În anul 303 însă, din îndemnul ginerelui său Galeriu, pe care Diocletian l-a luat ca însoţitor la domnie, a aprins prigoană împotriva creştinilor. Istoria creştinităţii stă martoră că, din anul 303 şi până la 313 (anul decretului de la Milan, prin care Sfântul împărat Constantin a dat pace creştinilor), Biserica a trecut printr-o cutremurătoare încercare şi o sângeroasă probă: creştinii au fost siliţi să aleagă, cu preţul vieţii lor, între zeii păgâni şi Hristos. Cunoscând, deci, decretul de prigonire împotriva creştinilor, îndată Gheorghe s-a înfăţişat singur înaintea împăratului Diocleţian şi, înaintea întregii curţi împărăteşti, a mărturisit deschis că este creştin şi că înţelege să slujească în oastea împăratului, ca ucenic al lui Hristos. Uimit de această mărturisire şi îndemnat de Galeriu, Diocleţian a dat poruncă să fie dus în temniţă şi pus la chinuri, ca să se lepede de credinţă. Şi a fost trecut prin toate vămile muceniciei, loviri cu suliţa, bătăi la tălpi, lespezi de piatră pe piept, chinul la roată, groapa cu var, încălţămintea cu cuie, băutura otrăvită, bătaia cu vine de bou ş.a. Toate acestea şi altele asemenea, Sfântul Gheorghe le-a îndurat cu bărbăţie stând tare în credinţă. Pentru cei credincioşi, Mucenicii sunt creştini aleşi, luminaţi de Dumnezeu, pentru a duce lupta împotriva păgânătăţii şi a diavolului. Drept aceea, în toiul prigonirilor şi în clipele când sunt puşi la încercările cele mai sângeroase, Mântuitorul îi luminează cu puteri dumnezeieşti, care le ocrotesc trupul împotriva suferinţelor. Deci, cei de faţă, văzând chinurile de moarte, prin care trecea Sfântul Gheorghe şi că rămâne viu şi nevătămat, mulţi dintre ei s-au lepădat de idoli şi au venit la credinţa în Hristos, slăvind cu un glas pe Dumnezeul creştinilor. Mai mult, în vremea ţinerii lui în temniţă, Sfântul Gheorghe, atingându-se de un mort, acesta a înviat. Însăşi împărăteasa Alexandra, soţia lui Diocleţian, văzând acestea, a mărturisit credinţa ei în Hristos. În cele din urmă, împăratul a încercat să-l înduplece cu onoruri şi cu făgăduinţe, dar Sfântul a ales să rămână pentru totdeauna cu Hristos. În faţa acestei mărturisiri şi, văzând că toate încercările lui sunt zadarnice, Diocletian a dat poruncă să li se taie capetele, şi Mucenicului şi împărătesei Alexandra. Deci, ostaşii i-au scos afară din cetate, dar, pe drum, înainte de a ajunge la locul de tăiere, împărăteasa, slăbind cu trupul, şi-a dat duhul. Iar, când au ajuns la locul hotărât, Sfântul şi-a ridicat glasul şi s-a rugat cu căldură, mulţumind lui Dumnezeu pentru toate binefacerile primite. Astfel, rugându-se, cu bucurie şi-a plecat capul sub sabie şi a fost tăiat, în ziua de 23 aprilie, păzind până la capăt credinţa fără prihană şi luând cununa cea neveştejită din mâna lui Hristos, Domnul său. Dintre toţi Sfinţii sărbătoriţi în lumea creştină, puţini au ajuns la faima de care s-a bucurat, şi se bucură, Sfântul Gheorghe, la poporul nostru. În satele şi oraşele ţării noastre, foarte multe biserici sunt ridicate în cinstea lui. Mulţi oameni, bărbaţi şi femei, îi poartă numele. De asemenea şi multe oraşe din ţară. Al treilea braţ al Dunării, în Deltă, se cheamă, Braţul Sfântului Gheorghe. Se ştie, apoi, că multă vreme ocrotitorul oştirii române a fost Sfântul Gheorghe. Asemenea, steagul Moldovei, trimis de Ştefan cel Mare la mănăstirea Zograful, din muntele Athos, are chipul Sfântului Gheorghe, doborând balaurul. Iar acest chip al Sfântului, doborând balaurul, a fost la noi ca un răsunet şi ca o chemare a poporului la lupta creştinilor împotriva balaurului vremii, adică a păgânilor otomani şi împotriva diavolului. O dovadă este şi rugăciunea lui Ştefan cel Mare, scrisă pe steagul său: "O, luptătorule şi biruitorule, mare Gheorghe, în nevoi şi în nenorociri grabnic ajutător şi cald sprijinitor, iar celor întristaţi, bucurie nespusă, primeşte de la noi această rugăminte a smeritului tău rob, a Domnului Io Ştefan Voievod, din mila lui Dumnezeu, Domnul Ţării Moldovei. Păzeşte-l pe el neatins în lumea aceasta şi în cea de apoi, pentru rugăciunile celor ce te cinstesc pe Tine, ca să Te preamărim în veci. Amin. Şi aceasta a făcut-o în anul 7008 (1500), în al 43-lea an al Domniei Sale". Dumnezeului nostru slavă, în veci! Amin.
Întru această zi, povestirea câtorva minuni
săvârşite de Sfântul Gheorghe, după moartea sa.
În părţile Siriei era o cetate care se numea Ramel, în care se zidea o biserică de piatră, cu hramul Sfântului mare Mucenic Gheorghe. Şi nu era în acel loc piatră de un anume fel, din care s-ar fi putut face stâlpi mari, spre întărirea zidirii, ci, din alte părţi îndepărtate, se aduceau, pe mare, nişte stâlpi ca aceia. Deci, mulţi din cetăţenii cei iubitori de Dumnezeu, s-au dus în diferite locuri, ca să cumpere stâlpi de piatră, pentru biserica ce se zidea. S-a dus şi o femeie dreptcredincioasă, văduvă, care avea osârdie şi credinţă către Sfântul mare Mucenic Gheorghe, voind ca, din sărăcia sa, să cumpere Sfântului un stâlp. Şi, cumpărând un stâlp, ales dintr-un loc, l-a dus la malul mării, unde un bărbat bogat, tot din cetatea Ramel, cumpărând câţiva stâlpi, îi punea în corabie. Şi a rugat femeia mult pe omul acela, ca să ia şi stâlpul ei în corabie, împreună cu ceilalţi şi să-l ducă la biserica Mucenicului. Iar el nu i-a ascultat rugămintea şi nu i-a luat stâlpul ei, ci, punând în corabie numai stâlpii săi, a plecat. Atunci, femeia aceea, aruncându-se la pământ, plângea cu jale şi chema în ajutor pe Sfântul mare Mucenic Gheorghe, să rânduiască, precum ştie el, ca şi stâlpul ei să fie dus la Ramel, la biserica lui. Astfel, femeia, mâhnindu-se şi plângând, a adormit şi i s-a arătat în vis Sfântul mare Mucenic Gheorghe în chip de voievod călare, care, ridicând-o de la pământ, i-a zis: "Spune-mi, de ce te mâhneşti, o, femeie ?" Iar ea i-a spus pricina jalei sale. Şi a văzut pe Sfânt, descălecând de pe cal şi zicând către dânsa: "Unde voieşti să-ţi pui stâlpul ?" Iar ea a zis: "În partea dreaptă a bisericii". Şi îndată Sfântul a scris cu degetul său pe stâlp,astfel: "Stâlpul acesta al văduvei, să se pună în partea dreaptă a bisericii, după cel dintâi stâlp, ca să fie acesta al doilea." Aceasta scriind, a zis către femeie: "Ajută-mi tu singură". Şi, apucând el stâlpul, piatra s-a uşurat şi au putut, amândoi să-l arunce în mare. Şi femeia deşteptându-se din vis, n-a mai găsit stâlpul în locul acela, dar, punându-şi nădejdea spre Dumnezeu şi spre Sfântul Gheorghe, robul Lui, a pornit pe cale spre casa sa. Deci, mai înainte de venirea femeii acasă, precum şi a corăbiei, adică, îndată după acel vis, chiar a doua zi, s-a găsit stâlpul ei la malul mării, la Ramel. Şi, după ce a sosit bărbatul acela, care îşi ducea stâlpii în corabie şi a ieşit la mal, a văzut stâlpul văduvei şi scrierea de pe el, care se închipuise pe piatră de către degetul Sfântului, ca şi cum literele ar fi fost însemnate pe lut. Atunci s-a minunat mult şi, cunoscând minunea ce se făcuse de către Sfântul mare Mucenic şi pricepând greşeala sa, se căia că trecuse cu vederea rugămintea văduvei şi cerea iertare de la Sfântul, prin multe rugăciuni, ceea ce a şi dobândit de la el, arătându-i-se în vis. Deci, stâlpul acela al văduvei s-a aşezat în acel loc, întru care s-a poruncit, spre pomenirea femeii şi spre arătarea minunii făcute de marele Mucenic, dar, mai ales, spre slava Izvorului Minunilor, a lui Hristos, Dumnezeul nostru.
După mulţi ani de la această minune, saracinii, luând Siria sub stăpânirea lor, s-a petrecut în cetatea Ramel, în mai sus pomenita biserică a Sfântului mare Mucenic Gheorghe, o întâmplare ca aceasta: A intrat un saracin vestit, împreună cu alţi saracini, în biserică, pe vremea citirii pravilei şi, văzând icoana Sfântului Gheorghe şi pe preot stând înaintea icoanei şi închinându-se şi săvârşind în taină rugăciuni, a zis către prietenii săi, în limba lor: "Vedeţi voi, pe acest nebun, ce face ? Se roagă la o scândură. Aduceţi-mi un arc şi o săgeată să săgetez scândura aceea." Şi îndată i-au adus un arc, pe care el, stând în spatele tuturor, l-a încordat şi a aruncat o săgeată asupra icoanei Mucenicului, iar săgeata n-a zburat spre icoană, ci, în sus, şi, căzând din înălţime, a lovit pe saracinul acela în mână şi i-a rănit-o. Deci, a ieşit îndată afară şi s-a dus acasă, durându-l mâna şi curgându-i mult sânge. Apoi mâna s-a umflat şi el striga suspinând, fiind cuprins de dureri de moarte. Şi avea în casa lui nişte slujnice de credinţă creştinească, pe care le-a chemat şi le-a zis: "Am fost în biserica Sfântului vostru Gheorghe şi am vrut să săgetez icoana lui, dar m-am săgetat pe mine, că, întorcându-se săgeata, mi-a rănit mâna şi, iată, mor de durere". Iar ele i-au zis: "Oare ţi se pare că bine ai făcut, îndrăznind să săgetezi chipul Sfântului Mucenic ?" Zis-a saracinul: "Au, doar, are putere chipul acela, să mă facă bolnav, precum sunt eu acum ?" Şi slujnicele au răspuns: "Noi suntem neştiutoare şi nu putem să-ţi răspundem, dar cheamă pe preot şi acela îţi va spune cele ce ne întrebi pe noi". Bărbarul a ascultat sfatul slujnicelor sale şi a chemat pe preot şi i-a zis: "Vreau să ştiu ce putere are scândura aceea, sau icoana căreia te închini tu ?" Răspuns-a preotul: "Eu nu mă închinam scândurii, ci Dumnezeului meu, Ziditorul tuturor, mă rugam celui închipuit pe scândură, Sfântului mare Mucenic Gheorghe, ca să fie mijlocitor pentru mine către Dumnezeu". Zis-a barbarul: "Cine este Gheorghe, dacă nu este el Dumnezeul vostru ?" Răspuns-a preotul: "Sfântul Gheorghe nu este Dumnezeu, ci slugă a lui Dumnezeu şi a Domnului nostru Iisus Hristos, Care S-a făcut om pământean, asemenea nouă. El multe munci a răbdat, de la păgânii cei ce-l sileau să se lepede de Hristos, dar el, pe toate răbdându-le şi bine săvârşindu-şi mărturisirea numelui lui Hristos, a luat dar de la Dumnezeu, ca să facă semne şi minuni; iar noi, iubindu-l pe el, cinstim icoana lui şi ca şi cum am privi spre el, ne închinăm, îl îmbrăţişăm şi-l sărutăm, în acelaşi fel, cum şi tu faci, după moartea părinţilor tăi, că având îmbrăcămintea lor înaintea ta, lăcrimezi şi o săruţi, ca şi cum i-ai avea pe aceia înaintea ochilor tăi. Deci, aşa şi noi socotim icoanele sfinţilor, nu ca pe nişte dumnezei - să nu ne fie nouă aceasta - ci, ca pe nişte închipuiri ale slugilor lui Dumnezeu, care prin icoanele lor, fac minuni, precum s-a întâmplat cu tine, cel ce ai îndrăznit a săgeta icoana Sfântului Mucenic, ca să ştii puterea lui şi să fie spre învăţătura ta şi a altora. Acestea auzindu-le, saracinul a zis: "Ce voi face ? Vezi mâna mea sângerând, că multă durere pătimesc şi de moarte mă apropii." Zis-a lui preotul: "De voieşti să fii viu şi întreg, porunceşte să aducă la tine chipul Sfântului Mucenic Gheorghe şi pune-l pe patul tău, apoi, o candelă plină de untdelemn arzând, să fie înaintea lui aprinsă toată noaptea, iar, a doua zi, luând untdelemn din candelă, să ungi mâna ta cea bolnavă şi, atunci, să crezi că te vei tămădui, şi-ţi va fi ţie aşa". Iar saracinul, îndată a rugat pe preot să-i aducă icoana Sfântului Gheorghe, pe care, primind-o cu bucurie, a făcut toate aşa precum a învăţat de la preot. Şi, după ce a doua zi şi-a uns mâna cu untdelemn din candelă, îndată i-a încetat durerea şi s-a tămăduit mâna sa. De o minune ca aceasta minunâdu-se şi veselindu-se, barbarul acela a întrebat pe preot, dacă are ceva scris în cărţile sale, despre Sfântul Gheorghe. Iar preotul, aducând viaţa şi pătimirea Sfântului, i-a citit-o, iar el, cu luare aminte ascultând, ţinea în mâini icoana Mucenicului, grăind către Sfântul, cel închipuit pe icoană, ca, şi către cineva viu, zicându-i, printre lacrimi: "O, Sfinte Gheorghe, tu tânăr ai fost, însă cu minte, iar eu bătrân, dar nebun. Tu de tânăr eşti prieten al lui Dumnezeu, iar eu am îmbătrânit şi sunt lipsit de Dumnezeu. Roagă, pentru mine, pe Dumnezeul tău, ca şi eu să fiu robul Său". După aceea, căzând la picioarele preotului, îl ruga ca să-l învrednicească de Sfântul Botez. Iar preotul nu voia, că se temea de saracini. Însă, văzând credinţa şi rugămintea lui stăruitoare, l-a botezat noaptea, în taină, de frica saracinilor. A doua zi, saracinul cel nou botezat a ieşit din casă şi, stând în mijlocul cetăţii, în privirea tuturor, cu multă îndrăzneală şi cu mare glas a început a propovădui pe Hristos, adevăratul Dumnezeu, şi blestema credinţa saracinilor. Şi îndată s-a adunat în jurul său mulţime de saracini, care, umplându-se de mânie şi de iuţime, au pornit asupra lui ca nişte fiare sălbatice şi cu săbiile l-au tăiat bucăţi. Şi aşa, în scurt timp, şi-a sfârşit nevoinţa cea bună a mărturisirii şi a luat cununa muceniciei, ajutându-i rugăciunile Sfântului mare Mucenic Gheorghe.
Tot astfel se vorbeste şi despre această minune a Sfântului mare Mucenic Gheorghe, în care un tânăr, era rănit de un şarpe veninos. Că, un oarecare dintre monahii cei plăcuţi lui Dumnezeu, anume ava Gheorghe, avea de ajutător pe Sfântul cel de un nume cu dânsul, pe Sfântul mare Mucenic Gheorghe. Şi el ne-a povestit aşa: "Ducându-mă eu, zicea, pe calea cea spre munte, şi având în mână o cruce, m-a întâmpinat pe mine un monah bătrân, care, luând de la mine crucea şi mergând puţin, s-a abătut din cale pe o cărare, iar eu mergeam în urma lui. Şi, iată, o turmă de oi, iar tânărul cel ce era păstor, zăcea, fiind pe moarte, de muşcătura unui şarpe. Şi era un izvor aproape. Şi mi-a zis mie stareţul: "Scoate apă şi să udăm crucea." Aceasta făcând-o şi deschizând gura tânărului, i-am turnat acea apă ce era vărsată pe cruce. Şi a zis stareţul: "În numele Preasfintei Treimi, să te vindece pe tine robul lui Dumnezeu, Sfântul mare Mucenic Gheorghe". Şi, întorcându-se, tânărul a lepădat dinlăuntrul său nişte venin, rău purtător de moarte, şi s-a sculat. Şi i-a zis lui stareţul: "Spune-mi mie, cum te-ai jurat ieri către acea văduvă săracă, pe a cărei oaie, dată în paza ta, ai vândut-o cu trei arginţi şi tu i-ai spus ei, că, pe oaia aceea a mâncat-o lupul ?" Şi a zis tânărul: "Adevărat părinte, aşa este. Dar tu, cum de cunoşti acestea ?" Şi i-a zis stareţul: "Şezând eu în chilia mea, a venit la mine un bărbat pe un cal alb şi mi-a zis mie: "Sofronie, scoală-te şi te du degrabă la izvorul cel ce este de-a dreapta ta, spre miazăzi, unde vei afla un tânăr muşcat de şarpe. Şi vei întâlni acolo un monah, purtând în mână o cruce săpată în lemn. Şi luând crucea aceea, să torni pe ea apă şi să dai tânărului celui muşcat de şarpe să bea din apa aceea, zicându-i aşa: "În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, te vindecă pe tine robul lui Dumnezeu, Mucenicul Gheorghe." Şi să-i zici lui să nu se mai jure, pe numele lui Dumnezeu, nici pe numele sfinţilor Lui, nici să facă strâmbătate cuiva. Şi să dea oaia văduvei celei sărace, ca să nu-i fie lui ceva mai rău". Iar, după ce a auzit aceasta de la bătrân, tânărul a căzut la picioarele lui, zicând: "Iartă-mă pe mine, părinte, că aşa este. Că am vândut oaia femeii aceleia, cu trei arginţi, şi ieri am amăgit-o pe ea, zicând că lupul a mâncat oaia. Şi mi-a zis mie femeia aceea: "Oare, adevărul este acesta, sau minciună ?" Şi i-am zis ei: "Aşa este, mă jur pe Dumnezeul cel adevărat." Şi mi-a zis mie femeia: "Tu mă ştii pe mine, că sunt săracă, dar cum voieşti, aşa fă. Şi va căuta la tine Dumnezeu şi Sfântul Gheorghe. Că am făgăduit oaia aceea, la praznicul Sfântului Gheorghe, s-o dau pentru săraci". Deci, a zis tânărul: "Fiindcă m-am înşelat şi am greşit, te rog, pentru iubirea lui Dumnezeu, părinte, mijloceşte pentru mine la Dumnezeu şi la Sfântul Gheorghe, ca să mi se ierte mie păcatul acesta. Şi acum, voi da femeii aceleia trei berbeci pentru ziua Sfântului Gheorghe şi, toată viaţa mea, la praznicul Sfântului, voi da zeciuială la săraci, din turma pe care o pasc". Şi, aşa, tânărul cel ce s-a tămăduit, cerând rugăciune şi iertare de la fericitul stareţ Sofronie, s-a dus la lucrul său, mulţumind lui Dumnezeu şi plăcutului Său, Sfântului mare Mucenic Gheorghe.
Se mai spune că la locul Paflagoniei, este o biserică vestită a Sfântului marelui Mucenic Gheorghe, căreia, cei de acolo, îi zic Fratrinom. Deci, acea biserică vestită a Sfântului, din vremea cea de demult, a fost mică şi învechită, iar acum stătea să cadă şi nu era cine să zidească alta nouă, sau pe cea veche să o înnoiască, din lipsa locuitorilor. Şi, aşa, biserica aceea, nefiind îngrijită, s-a pustiit. Şi s-a întâmplat într-însa o minune ca aceasta: Nişte copii, adunându-se acolo, se jucau: şi era între dânşii un copil, totdeauna biruit şi ocărât de către toţi ceilalţi. Dar copilul acela, supărându-se de ocările cele multe, şi-a întors ochii spre biserica Sfântului Gheorghe şi a zis: "Sfinte Gheorghe, ajută-mi să biruiesc şi eu, şi-ţi voi aduce în biserică o plăcintă". Şi îndată copilul acela a biruit pe ceilalţi copii, în jocurile lor copilăreşti şi, încă, nu numai o dată, ci, de două şi de mai multe ori, a făcut aceasta, mai mult decât ceilalţi. Deci, ducându-se la maica sa, i-a spus că a făgăduit Sfântului, să-i dăruiască o plăcintă şi o cerea de la dânsa, ca să-şi împlinească făgăduinţa sa către Sfântul Gheorghe. Iar maica sa, iubitoare de fiu şi, mai ales, iubind pe Mucenic, a făcut degrabă, după rugămintea copilului, şi i-a dat plăcintă bună şi caldă. Iar el, ducându-se la biserică, a pus-o înaintea altarului şi, închinându-se, s-a dus. La vremea aceea, trecând pe acolo, patru negustori au intrat în biserică, ca să se închine Sfântului şi au aflat plăcinta bună, că era caldă şi cu aburi bine mirositori. Şi au zis negustorii în sinea lor: "De aceasta nu are trebuinţă Sfântul; s-o mâncăm noi, şi, în locul ei, să punem tămâie". Iar, după ce au mâncat-o şi voiau să iasă din biserică, nu nimereau uşile bisericii, pentru că uşile li se păreau lor a fi ca zidul şi nu puteau să iasă. Deci, au pus câte un ban de argint şi n-au ieşit, apoi au pus toţi un galben şi s-au rugat Sfântului, să-i lase să iasă şi n-au putut, fiind cuprinşi de orbire. Atunci au pus toţi cei patru, câte un galben fiecare, şi s-au rugat cu căldură şi, aşa, li s-a dat lor ieşirea, că au găsit uşile bisericii deschise şi au ieşit fără de oprire. Aceşti galbeni şi bani de argint au fost începutul adunării banilor, ca să se înnoiască biserica aceea. Că a străbătut ştirea despre acea minune în toată partea aceea şi mulţi oameni dreptcredincioşi, dând de la ei mult aur şi argint, au zidit o biserică nouă şi mare de piatră, au înfrumuseţat-o cu toate podoabele şi au îndestulat-o cu lucrurile cele de trebuinţă. Şi se săvârşesc într-acea biserică semne şi minuni preaslăvite, întru slava lui Hristos Dumnezeu şi întru lauda Sfântului mare Mucenic Gheorghe.
Nu se cuvine, însă, a trece sub tăcere şi acea vestită minune, despre uciderea balaurului, pe care a făcut-o Sfântul Gheorghe, aproape de Palestina, patria sa, în părţile Sirofeniciei, lângă cetatea Beirut, nu departe de cetatea Lida, unde s-a îngropat trupul acestui mare Sfânt Mucenic. Această minune, pe multe icoane din vechime a fost zugrăvită, de cei vrednici de credinţă zugravi ai pământului Palestinei, şi despre ea povestesc şi cei ce călătoresc prin Palestina, care arată şi locul acestei minuni, ce s-a făcut aşa: Era lângă cetatea Beirutului, spre muntele Libanului, un iezer foarte mare, în care era un balaur înfricoşător şi ucigaş, care, ieşind din acel iezer, pe mulţi oameni îi trăgea în iezer şi-i pierdea, mâncându-i. Şi, de multe ori, poporul, înarmându-se spre uciderea lui, era ucis şi gonit, ca apropiindu-se de zidurile cetăţii cu suflarea lui cea pierzătoare, umplea văzduhul de venin purtător de moarte, încât mulţi se vătămau şi mureau şi era necaz şi plângere mare în acea cetate, iar oamenii erau necredincioşi şi, împreună cu împăratul lor, toţi erau închinători la idoli. Deci, într-una din zile, adunându-se oamenii acelei cetăţi, au mers la împăratul lor şi i-au zis: "Ce să facem, că pierim de balaurul acesta ?" Iar el le-a răspuns: "Ceea ce-mi vor descoperi zeii, aceea va voi spune". Şi prin descoperirea diavolilor, care locuiau în idoli, pierzători de suflete omeneşti, un sfat ca acesta le-a arătat: că de nu vor voi să piară toţi, să dea în fiecare zi, la rând şi cu sorţi, fiecare pe copiii lor, fecior sau fată, spre mâncare acelui balaur. Şi a zis: "Dacă va veni rândul până la mine, apoi şi eu, deşi am numai o fiică, şi pe aceea o voi da". Şi oamenii au primit acel sfat împărătesc, dar, mai ales, diavolesc. Şi, astfel legiuind, făceau după sfatul şi rânduială aceea: îşi dădeau toţi cetăţenii, mari şi mici, pe copiii lor balaurului, în fiecare zi spre mâncare, punând pe malul acelui iezer pe fiii şi fiicele lor, câte unul, înfrumuseţându-i cu bună podoabă, deşi le era jale şi plângeau mult pentru ei, iar balaurul acela, ieşind, îi apuca şi-i mânca. Iar, dacă le-a venit rândul la toţi oamenii cetăţii aceleia, au mers la însuşi împăratul, şi i-au zis lui: "Iată, împărate, noi toţi după sfatul şi hotărârea ta, am dat pe copiii noştri balaurului, dar acum s-a sfârşit rândul; deci, acum, ce ne mai porunceşti să facem ?" Răspuns-a împăratul: "Voi da şi eu pe fiica mea, măcar că numai pe ea o am, iar, după aceea, ce ne vor descoperi, iarăşi, zeii, eu vă voi spune". Deci, împăratul, chemând pe fiica sa, i-a poruncit să se împodobească cu bună cuviinţă şi a plâns mult cu toată casa sa, neputând să strice rânduiala aceea. Iar el cu ai săi, privind din înălţimea palatului cu ochii plini de lacrimi, o petreceau. Şi, fecioara, fiind pusă pe malul iezerului, la locul cel obişnuit, sta acolo, tânguindu-se şi aşteptând să iasă balaurul şi să o mănânce. Însă, din purtarea de grijă a lui Dumnezeu, Care vroia să izbăvească cetatea aceea de pierzania trupească şi sufletească, a venit acolo Sfântul mare Mucenic Gheorghe, ostaşul Împăratului ceresc şi, văzând pe acea fecioară stând pe mal şi mult plângând, a întrebat-o pe ea de ce stă acolo şi plânge aşa ? Iar ea i-a zis lui: "Bunule voinic, degrabă fugi de aici cu calul tău, ca să nu mori împreună cu mine". Iar Sfântul a grăit către dânsa: "Nu te teme, fecioară, ci spune-mi mie ce aştepţi ? Nu mă voi duce, până ce nu-mi vei spune adevărul. Pentru ce o zăboveşti aici şi plângi ? Şi pe cine aştepţi ?" Deci, i-a spus lui fecioara toate, pe rând, despre balaur şi despre ea. Şi a zis către dânsa Sfântul Gheorghe: "Nu te teme, fecioară, că eu întru numele Domnului meu, Dumnezeului celui viu şi adevărat, te voi izbăvi pe tine de la balaur". Iar ea i-a răspuns "Bunule voinic, nu dori să pieri cu mine, ci fugi şi te izbăveşte de moartea cea amară, că nici pe mine nu mă vei izbăvi de înghiţirea balaurului, dar tu vei pieri". Acestea grăindu-le fecioara, către Sfântul, acel balaur înfricoşător s-a arătat, ieşind din iezer, şi se apropia de obişnuita lui mâncare. Pe acesta văzându-l, fecioara a răcnit cu mare glas, strigând: "Fugi, omule, iată, balaurul vine !" Iar Sfântul Gheorghe s-a însemnat cu chipul crucii şi a chemat pe Domnul, zicând: "În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh". Şi s-a repezit cu suliţa asupra balaurului. Deci, învârtind suliţa, l-a lovit pe acela în gâtlej şi, rănindu-l l-a culcat la pământ, iar calul călca balaurul cu picioarele. După aceea, Sfântul a poruncit fecioarei să lege pe balaur cu brâul şi, ca pe un câine, să-l ducă în cetate. Iar poporul, privind, a început a fugi de frică. Iar Sfântul a zis către dânşii: "Nu vă temeţi, ci nădăjduiţi şi credeţi în Domnul Iisus Hristos, că El m-a trimis la voi, ca să vă izbăvesc de balaur". Şi a ucis Sfântul pe balaurul acela cu sabia, în mijlocul cetăţii. Apoi, scoţându-l din cetate, l-au ars în foc. Atunci împăratul cetăţii şi tot poporul au crezut în Hristos şi au primit Sfântul Botez. Şi erau cei botezaţi ca la douăzeci şi cinci de mii, afară de femei şi de copii. Şi s-a zidit în acel loc o biserică mare şi preafrumoasă, cu hramul Preasfintei Fecioare, Născătoare de Dumnezeu şi în cinstea Sfântului purtător de biruinţă, Gheorghe, care, precum a izbăvit pe fecioara de balaurul cel văzut, aşa păzeşte fără prihană Biserica lui Hristos şi pe tot sufletul credincios, cu ajutorul său. Dumnezeului nostru, slavă, în vecii vecilor. Amin.
Sursa:
http://www.doxologia.ro/viata-bisericii/predici/predica-la-sfantul-mare-mucenic-gheorghe
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu