De vreme ce unii ne urăsc pe noi, pentru că ne închinăm şi cinstim chipul Mântuitorului nostru şi al împărăteştii Maici a lui Dumnezeu, şi, încă şi ale altor Sfinţi, robi ai lui Hristos, să audă aceştia că la început, Dumnezeu a făcut pe om după chipul şi asemănarea Sa. Căci, pentru ce ne cinstim unii pe alţii, numai pentru că suntem zidiţi după chipul lui Dumnezeu? Că, precum grăieşte de Dumnezeu purtătorul şi cel dintre Sfinţi marele Vasilie: "Cinstirea chipului de pe icoană merge la chipul Sfântului din cer, după a cărui asemănare s-a întocmit icoana". Aceasta a fost şi pricina că oamenii, din timpul lui Moise se închinau cortului celui sfânt, care avea închipuite pe el zugrăveli cereşti şi, mai ales, asemănări din toată făptura, înconjurându-l. Pentru că a zis Dumnezeu lui Moise: "Vezi, să faci toate după chipul cel arătat ţie, în munte". Iar heruvimii, cei ce umbreau altarul, oare, n-a fost zidit cu meşteşug de mâini omeneşti? Deci, Sfânta Scriptură osândeşte pe cei ce se închină la chipuri cioplite şi care jertfesc dracilor. Pentru că şi păgânii şi iudeii jertfeau; dar păgânii aduceau jertfe dracilor, iudeii, lui Dumnezeu. Drept aceea, jertfele cele păgâneşti erau lepădate şi blestemate, iar jertfa iudeilor era binecuvântată şi primită de Dumnezeu. Astfel, a adus şi Noe jertfă şi a plăcut lui Dumnezeu, cu miros de bună mireasmă, pentru că era adusă Lui, din inimă curată şi de bună voie. Iar ciopliturile păgâneşti, de vreme ce erau idoli drăceşti, sunt oprite şi blestemate, ca fiind spurcate şi lui Dumnezeu urâte. Pe lângă aceasta, cine poate să zugrăvească faţa lui Dumnezeu, Celui nevăzut, fără de trup, necuprins, nici închipuit? Este, deci, cea mai de pe urmă şi fără de Dumnezeu nebunie, să închipuiască cineva Dumnezeirea, precum se află Ea însăşi. Pentru aceasta în Testamentul Vechi, nu se învăţa cinstirea icoanelor. Iar, după aceea, când milostivul Dumnezeu a orânduit, cu îndurările Sale, a noastră mântuire, s-a făcut Om cu adevărat şi nu S-a arătat numai cu închipuire omenească, precum S-a arătat lui Avraam, oarecând, şi Proorocilor, ci, după fiinţă şi cu adevărat, Om s-a făcut, înstrăinându-Se, pe pământ, a petrecut cu oamenii, a făcut minuni, a pătimit, pe cruce S-a răstignit şi îngropat fiind, a treia zi a înviat şi la ceruri S-a înălţat. Atunci, toate acestea s-au făcut cu adevărat şi au fost văzute de oameni. Dar, noi, nefiind într-acele vremi şi acestea nevăzându-le, ele au fost scrise, spre învăţătura noastră şi aducerea aminte, ca pe cele ce nu le-am văzut, auzindu-le şi crezând, să câştigăm dumnezeiasca fericire. Dar, de vreme ce nu tuturor s-a dat ştiinţa Scripturilor, nici silinţa la citirea cărţilor, Sfinţii Părinţi, cu un glas, au judecat, că pentru o mai grabnică aducere aminte, acestea să fie închipuite pe icoane, ca nişte semne preaslăvite şi de biruinţă purtătoare. Pentru că, adeseori, dintr-a noastră nepurtare de grijă, mintea uită pătimirea Domnului, dar, privind spre închipuirea răstignirii lui Hristos, îndată ne aducem aminte de mântuitoarele Lui patimi, şi, căzând, ne închinăm nu zugrăvelii, ci Aceluia, a Cărui închipuire este. Că nu materia din care este făcută cartea Evangheliei o cinstim, ci Cuvântul lui Dumnezeu, scris într-însa. De asemenea, nici lemnul din care este făcută crucea, ci răstignirii lui Hristos, celei amintite prin cruce, ne închinăm, căci altfel, ce ar fi însemnat crucea, de n-ar fi închipuit prin ea răstignirea lui Hristos? Acelaşi lucru se cuvine a-l şti şi despre icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, pentru că cinstea aceea, pe care o aducem Maicii lui Dumnezeu, merge spre Cel ce S-a întrupat dintr-însa. Asemenea, şi vitejeştile nevoinţe, cele închipuite pe icoane, ale Sfinţilor plăcuţi lui Dumnezeu, ne deşteaptă pe noi la bărbăţie duhovnicească, la râvnă şi la urmarea faptelor celor bune, spre slava lui Dumnezeu. Că, precum am zis, cinstirea, în icoanele lor, a celor aleşi, este mărturia osârdiei noastre înaintea Domnului tuturor. Şi cinstirea aceasta merge, cu adevărat, la chipul cel dintâi. Este drept, că această predanie a icoanelor nu este pusă în Sfânta Scriptură, precum nici închinarea spre răsărit, cinstirea Crucii şi multe altele asemenea. Se află scris, însă, în istorie că Avgar, domnul Edesei, a trimis pe zugravul său, ca să zugrăvească pentru sine chipul Domnului. Dar acela, din pricina luminării minunate ce ieşea din faţa lui Hristos, n-a putut să împlinească ceea ce i se poruncise. Atunci, Însuşi Domnul a întipărit pe mahramă, chipul Lui cel dumnezeiesc şi de viaţă făcător, închipuind în acest fel asemănarea Sa, şi a trimis-o lui Avgar, împlinindu-i dorinţa. Iar că Sfinţii Apostoli ne-au dat nouă multe rânduieli în afară de Scriptură, aceasta, Pavel, Apostolul neamurilor, o mărturiseşte astfel: "Deci, dar, fraţilor, staţi neclintiţi şi ţineţi predaniile pe care le-aţi învăţat, fie prin cuvânt, fie prin epistola noastră"(II Ţes. 2, 15). Şi iarăşi: "Fraţilor, vă laud că în toate vă aduceţi aminte de mine şi ţineţi predaniile, precum vi le-am dat"(I Cor. 11,2).
Sfântul Diomid era de neam din Tarsul Ciliciei, cu meşteşugul, doctor, iar cu credinţa, creştin tămăduia nu numai trupurile, ci şi sufletele omeneşti. Că învăţa pe păgâni să creadă în Hristos şi-i aducea pe ei la Sfântul Botez. Iar în vremea împăratului Diocleţian, lăsând Tarsul, a mers în Niceea, cetate din Bitinia, şi, acolo, după obiceiul său, făcând leacuri, tămăduia toate bolile, nu atât cu cele materiale, cât, mai ales, prin chemarea numelui lui Iisus Hristos, cel Atotputernic şi dătător de tămăduiri, şi cu însemnarea cinstitei Cruci. Şi, aşa, îi câştiga pe cei necredincioşi. Şi mulţi se întorceau, prin leacurile şi învăţătura lui, de la înşelăciunea idolească, spre Hristos. De acest lucru înştiinţându-se Diocleţian împăratul, care se afla atunci, în părţile acelea ale Răsăritului, a trimis să-l prindă pe el. Şi, când au ajuns la dânsul, ostaşii trimişi l-au aflat pe el tocmai adormit în Domnul. Deci, i-au tăiat capul mortului, ca să-l ducă la împărat. Iar, după tăierea capului, îndată, ostaşii aceia şi-au pierdut lumina ochilor şi au rămas orbi. Şi, îndrumaţi fiind de alţii, au mers la împărat, ducând capul tăiat al lui Diomid. Deci, împăratul, văzând capul şi pe ostaşi orbi, le-a poruncit lor ca, iarăşi, să ducă înapoi capul, la locul său. Şi când ostaşii au făcut aceasta, îndată au văzut. Şi au crezut în Hristos, adevăratul Dumnezeu, Căruia Se cuvine slava, în veci ! Amin.
Aşa zice Domnul: "Fiul omului să mergi şi să spui fiilor lui Israel şi să grăieşti cuvintele Mele către dânşii. Să nu te temi de dânşii, nici să nu te înspâimântezi de faţa lor, fiindcă neam îndărătnic sunt. Pentru că strajă te-am pus pe tine peste casa lui Israel. Ca, auzind tu cuvântul din gura Mea, să-i îngrozeşti pe ei, în numele Meu. Când zic Eu celui fără de lege: "Cu moarte vei muri," şi nu-i vei spune lui, nici nu vei zice celui fără de lege să părăsească şi să se întoarcă din calea lui cea rea, ca să fie viu, iar cel fără de lege va muri în fărădelegile lui, apoi, sângele lui, din mâinile tale, îl voi cere. Iar, de-i vei spune tu celui fără de lege şi nu se va întoarce de la fărădelegile sale, şi din calea sa cea rea, şi cel păcătos va muri întru fărădelegile sale, atunci tu îţi vei izbăvi sufletul tău. Şi, dacă vreun drept se va abate din calea cea dreaptă a sa şi va face păcate, şi osânda este pusă înaintea sa, şi el va muri, fiind de tine lăsat să moară în fărădelegile sale, ca şi cum faptele lui bune nu s-ar pomeni, atunci, sângele lui, din mâinile tale, îl voi cere. Iar, de vei spune tu dreptului aceluia să nu greşească, şi te va asculta, dreptul acela va trăi în veac, iar tu îţi vei izbăvi sufletul tău". Să mai zicem, iarăşi, şi din Faptele Sfinţilor Apostoli, precum a zis Pavel: "Voi ştiţi cum m-am purtat cu voi, în toată vremea, din ziua cea dintâi, când am venit în Asia, slujind Domnului, cu toată smerenia şi cu multe lacrimi şi încercări, care mi s-au întâmplat, prin uneltirile iudeilor. Şi cum nu v-am ascuns nimic din cele folositoare, ca să nu vi le vestesc şi să nu învăţ, fie înaintea norodului, fie prin case, mărturisind şi iudeilor şi elinilor întoarcerea la Dumnezeu prin pocăinţa şi credinţa în Domnul nostru Iisus Hristos. Iar, acum, iată, că fiind eu mânat de Duhul, merg la Ierusalim, neştiind cele ce mi se vor întâmpla acolo. Pentru aceea, vă mărturisesc, în ziua de astăzi, că sunt curat de sângele tuturor. Căci nu m-am ferit să vă vestesc toată voia lui Dumnezeu. Drept aceea, luaţi aminte de voi înşivă şi de toată turma... Că eu ştiu aceasta, că după plecarea mea, vor intra, între voi, lupi îngrozitori, care nu vor cruţa turma."(Fapte 20, 18-22,26-29). Acelaşi Pavel, în Epistola sa către Timotei, a zis: "De pofteşte cineva episcopie, bun lucru doreşte. Se cuvine, dar, ca episcopul să fie fără de prihană, bărbat al unei singure femei, veghetor, înţelept, cuviincios, iubitor de străini, destoinic să înveţe pe alţii, nebeţiv, nedeprins să bată, neagonisitor de câştig urât, ci blând, paşnic, neiubitor de arginţi, bine chivernisind casa lui, având copii ascultători, cu toată bunăcuviinţa; că dacă nu ştie cineva să-şi rânduiască propria lui casă, cum va putea purta grijă de Biserica lui Dumnezeu" (I Tim. 3, 1-5). Şi, iarăşi, acelaşi Apostol zice: "Propovăduieşte cuvântul, stăruieşte cu timp şi fără de timp, mustră, ceartă, îndeamnă, cu toată îndelunga-răbdare şi învăţătura. Căci, va veni o vreme, când nu vor mai suferi învăţătura sănătoasă şi - dornici să-şi desfăteze auzul - îşi vor îngrămădi învăţători după poftele lor şi îşi vor întoarce auzul de la adevăr şi se vor abate către basme."(II Tim. 4, 2-4). Drept aceea, fraţilor, acestea auzindu-le, să ne îngrijim de mântuirea noastră şi a oamenilor, pe de o parte, cu rugăminte, iar, pe de alta, cu certarea, învăţând norodul lui Dumnezeu să păzească viaţa curată şi să-L facă lor, pe Dumnezeu, milostiv. Şi, aşa, ne vom mântui şi pe noi, şi pe dânşii. Că a Lui este slava, acum şi pururea şi în vecii vecilor ! Amin.
Tot în această zi, pomenirea Sfinţilor Martiri Binecredinciosului Voievod Constantin Brâncoveanu, împreună cu fiii săi Constantin, Ştefan, Radu, Matei şi sfetnicul Ianache, care au pătimit pentru Hristos la anul 1714
Acest binecredincios şi de Hristos iubitor Voievod al Ţării Româneşti s-a născut la anul 1654 din părinţi de bun neam, după tată fiind coborâtor din voievodul Matei Basarab, iar după mamă, nepot al voievodului Şerban Cantacuzino, în timpul căruia la anul 1688 s-a tipărit pentru întâia dată în întregime Sfânta Scriptură în limba română. Rămas orfan de tată încă din pruncie, tânărul Constantin a fost crescut de către unchiul său, stolnicul Constantin Cantacuzino, cel mai învăţat boier al vremii sale. Acesta s-a îngrijit să-i pună dascăli înţelepţi spre a primi învăţătură aleasă. Pentru iscusinţa şi înţelepciunea sa Constantin a primit înalte dregătorii, bucurându-se de multă cinstire încă din tinereţe. După moartea voievodului Şerban Cantacuzino la anul 1688, luna octombrie în 29 de zile, la stăruinţele tuturor boierilor şi dregătorilor ţării, vrednicul Constantin Brâncoveanu primi scaunul de domn al Ţării Româneşti, fiind uns de către mitropolitul Teodosie. Împodobit de Dumnezeu cu daruri alese, el a cârmuit ţara cu adâncă pricepere şi înaltă priveghere, cu blândeţe şi răbdare creştinească. Luând în ajutor pe Hristos, împăratul veacurilor şi având pildă pe vrednicii săi înaintaşi, Constantin voievod, îşi începu slăvita domnie punând temelia celei mai mari mânăstiri ctitorite de el, cea de la Hurezi, unde şi-a pregătit şi loc de veşnică odihnă. Nenumărate sunt însă bisericile şi mănăstirile ridicate sau înzestrate de milostivul şi evlaviosul domnitor pe tot cuprinsul Ţării Româneşti. Dărnicia şi purtarea de grijă a evlaviosului Voievod Constantin Brâncoveanu nu se vor opri însă la hotarele Ţării Româneşti, ci se vor întinde şi la fraţii români din Moldova şi din Transilvania, fiind vrednice de pomenit şi multele ajutoare trimise dreptcredincioşilor creştini aflaţi în suferinţă pe meleagurile siriene, caucasiene şi arabe, precum şi la toate locurile sfinte ale Răsăritului.
Se întâmplă deci că în Săptămâna Patimilor, în anul de la Hristos 1714 a trimis sultanul turcilor, Ahmed al III-lea, mulţime de ostaşi de l-au luat pe Constantin Vodă cu fiii şi ginerii săi şi în jalea tuturor locuitorilor oraşului Bucureşti l-au dus la înalta Poartă. Aici creştinul Voievod şi fiul său cel mare au fost chinuiţi cumplit de către necredincioşi vreme de patru luni, fiind supuşi la amarnice suferinţe". După aproape 25 de ani de strălucită domnie i-a fost dat marelui Voievod Constantin Brâncoveanu, din iconomia lui Dumnezeu, să-şi încununeze fruntea, el şi cei patru fii ai săi Constantin, Ştefan, Radu şi Matei, precum şi sfetnicul său Ianache, cu coroana sfântă a muceniciei pentru credinţa ortodoxă, pe care au mărturisit-o şi nu au părăsit-o nici în faţa călăului păgân. În ziua praznicului Adormirii Maicii Domnului, la 15 august, când Dreptcredinciosul Voievod Constantin Brancoveanul împlinea 60 de ani, primi sfârşitul mucenicesc prin sabie împreună cu fiii săi: Constantin, Ştefan, Radu şi Matei şi cu sfetnicul său Ianache, în cetatea Sfântului Constantin cel Mare, la Constantinopol, în anul 1714. Trupurile martirizate au fost apoi aruncate de necredincioşi în mare, de unde au fost culese de creştini milostivi, care le-au îngropat în taină şi cu evlavie nu departe de Constantinopol, în insula Halchi, în biserica mănăstirii Maicii Domnului. Osemintele Sfântului Voievod Martir au fost aduse în ţară la anul 1720 de către doamna Marica, soţia sa şi înmormântate în biserica Sfântul Gheorghe Nou din Bucureşti, ctitoria sa, unde de atunci şi până în zilele noastre veghează lumina candelei care aminteşte locul de odihnă al Voievodului.
Se întâmplă deci că în Săptămâna Patimilor, în anul de la Hristos 1714 a trimis sultanul turcilor, Ahmed al III-lea, mulţime de ostaşi de l-au luat pe Constantin Vodă cu fiii şi ginerii săi şi în jalea tuturor locuitorilor oraşului Bucureşti l-au dus la înalta Poartă. Aici creştinul Voievod şi fiul său cel mare au fost chinuiţi cumplit de către necredincioşi vreme de patru luni, fiind supuşi la amarnice suferinţe". După aproape 25 de ani de strălucită domnie i-a fost dat marelui Voievod Constantin Brâncoveanu, din iconomia lui Dumnezeu, să-şi încununeze fruntea, el şi cei patru fii ai săi Constantin, Ştefan, Radu şi Matei, precum şi sfetnicul său Ianache, cu coroana sfântă a muceniciei pentru credinţa ortodoxă, pe care au mărturisit-o şi nu au părăsit-o nici în faţa călăului păgân. În ziua praznicului Adormirii Maicii Domnului, la 15 august, când Dreptcredinciosul Voievod Constantin Brancoveanul împlinea 60 de ani, primi sfârşitul mucenicesc prin sabie împreună cu fiii săi: Constantin, Ştefan, Radu şi Matei şi cu sfetnicul său Ianache, în cetatea Sfântului Constantin cel Mare, la Constantinopol, în anul 1714. Trupurile martirizate au fost apoi aruncate de necredincioşi în mare, de unde au fost culese de creştini milostivi, care le-au îngropat în taină şi cu evlavie nu departe de Constantinopol, în insula Halchi, în biserica mănăstirii Maicii Domnului. Osemintele Sfântului Voievod Martir au fost aduse în ţară la anul 1720 de către doamna Marica, soţia sa şi înmormântate în biserica Sfântul Gheorghe Nou din Bucureşti, ctitoria sa, unde de atunci şi până în zilele noastre veghează lumina candelei care aminteşte locul de odihnă al Voievodului.
Cuviosul Părinte Iosif s-a născut în jurul anului 1750, în satul Valea Jidanului din Transilvania, dintr-o familie de oameni evlavioşi, trăitori ai credinţei ortodoxe. În acea vreme are loc revolta românilor ortodocşi din Transilvania, condusă de Cuviosul Sofronie de la Cioara, împotriva asupririi austriece şi a uniaţiei. Din cauza acestor conflicte şi persecuţii, multe familii de români statornici în credinţa ortodoxă au venit în Moldova, între care şi cea a Cuviosului Iosif. Râvnind vieţii îmbunătăţite a nevoitorilor pentru Hristos, Cuviosul Iosif a cercetat mănăstirile Moldovei şi, văzând viaţa duhovnicească a multor nevoitori, a urmat pilda lor. Acesta a cunoscut viaţa monahală din tinereţe, alegând să devină ucenic al Cuviosului Paisie Velicicovschi, pe când se afla la Mănăstirea Dragomirna. Ucenic al Sfântului Paisie la mănăstirile Dragomirna, Secu şi Neamţ, el s-a deprins cu ascultarea, smerenia, paza minţii, înfrânarea, postirea, privegherile şi rugăciunea minţii. Când Sfântul Cuvios Paisie s-a mutat cu obştea la Mănăstirile Secu şi Neamţ, a venit şi Cuviosul Iosif, care, la recomandarea stareţului, a fost călugărit şi hirotonit ieromonah. Pe la anul 1779, îl aflăm pe Cuviosul Iosif îndrumător duhovnicesc la Schitul Pocrov de lângă Mănăstirea Neamţ, şi povăţuitor al maicilor de la schiturile Gura Carpenului şi Durău. La ceva timp, cu binecuvântarea stareţului, a devenit sihastru (ieroschimonah) în Munţii Neamţului cu alţi doi părinţi, Gherman şi Gherontie. După anul 1785, cu povăţuirea Stareţului Paisie şi cu binecuvântarea chiriarhului, Cuviosul Iosif a fost rânduit să pună bazele Mănăstirii Varatic, împreună cu maica Olimpiada, iar mai apoi şi Nazaria, ucenicele sale duhovniceşti de la Schitul Durău. Sihastru şi dascăl iscusit al rugăciunii lui Iisus, preot şi duhovnic renumit, părinte adevărat pentru călugări şi mireni şi bun organizator, Sfântul Iosif este cel dintâi duhovnic, de pilduitoare autoritate, al aşezării călugăreşti de la Văratic şi, în acelaşi timp, unul dintre ctitorii acestei mănăstiri. Cunoscând purtarea sa şi rolul activ pe care l-a îndeplinit la Văratic, Mitropolitul Veniamin Costachi al Moldovei l-a preţuit pentru sfinţenia vieţii sale şi faptele bune ce le săvârşea. Ca ucenic şi următor al Sfântului Paisie, Cuviosul Iosif a devenit un vrednic misionar al Bisericii noastre şi înnoitor al vieţii monahale în obştea de la Varatic şi împrejurimi. Împreună cu stareţele din vremea sa, a pus temelia bunelor rânduieli cu privire la slujbele bisericeşti, la lucrul de obşte şi chilie, la deprinderea cu cititul, scrisul, lucrul de mână şi rugăciunea cea de toată vremea. La Mănăstirea Văratic a devenit ctitor al celor două biserici de la începutul mănăstirii, al celei din lemn (1785) şi apoi din zid (1808-1812), ambele cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”. Sfântul Iosif Pustnicul a contribuit la organizarea mai multor mănăstiri din munţii Neamţului şi timp de treizeci de ani a asigurat îndrumarea duhovnicească a mai bine de trei sute de călugăriţe, precum şi a numeroşi anahoreţi din munţii de lângă Sihla. Slujitor al cuvântului lui Dumnezeu, Sfântul Cuvios Iosif a dobândit încă din tinereţe o cunoaştere temeinică a Sfintei Scripturi şi a scrierilor Sfinţilor Părinţi, ceea ce i-a dat posibilitatea să se ocupe şi de copierea manuscriselor cu conţinut scripturistic, teologic şi cultic. Vestea despre sfinţenia şi înţelepciunea lui duhovnicească atât de mult sporise, încât ajunsese unul din cei mai renumiţi sihaştri din ţinutul Neamţului, la care alergau monahii şi credincioşii să se spovedească şi să primească povăţuiri. Tuturor ucenicilor săi, Cuviosul Iosif le-a insuflat un duh de râvnă duhovnicească şi de jertfă pentru dobândirea desăvârşirii. Printre ucenicii săi se numără şi Ieromonahul Irinarh Rosetti (†1859), care, după ce a întemeiat, cu binecuvântarea şi sprijinul Mitropolitului Veniamin Costachi, Mănăstirea Horaiţa, a plecat în Ţara Sfântă, unde a ctitorit biserica de pe Muntele Tabor. Din mărturiile monahiilor de la Varatic se ştie că duhovnicescul părinte a dus o viaţă aspră, cu nevoinţe călugăreşti, iubind pe Dumnezeu şi oameni, rugăciunea şi cărţile. Pentru viaţa sa sfântă, Dumnezeu l-a înzestrat pe Cuviosul Iosif cu darul facerii de minuni şi al izgonirii duhurilor necurate. Prin rugăciunile sale înălţate înaintea Sfintei Treimi şi a Maicii Domnului, erau vindecaţi mulţi creştini de bolile sufleteşti şi trupeşti. Blândeţea, îndelunga răbdare, bunătatea şi dragostea l-au făcut pe Iosif ieroschimonahul să fie iubit, ascultat şi preţuit de soborul Mănăstirii Văratic şi de pelerinii acestui loc de rugăciune. Prin viaţa sa sfântă, prin tot ceea ce a învăţat şi lucrat, Cuviosul Iosif s-a dovedit a fi o pildă de trăire intensă a Evangheliei Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Cuviosul părinte a trecut la cele veşnice la 28 decembrie 1828, fiind înmormântat în pronaosul Bisericii „Adormirea Maicii Domnului” de la Mănăstirea Văratic. Locurile din Munţii Neamţului unde s-a nevoit Ieroschimonahul Iosif au rămas în tradiţia locului sub denumirea: „Poiana lui Iosif”, „Pârâul lui Iosif” şi „Chiliile lui Iosif”. De la marele isihast român se păstrează un Tipic al rugăciunii inimii, pe care îl urma dimpreună cu ucenicii săi din mănăstiri. Pentru faptele şi viaţa sa plină de sfinţenie, Biserica noastră îl cinsteşte pe Sfântul Cuvios Iosif de la Văratic în rândul sfinţilor cuvioşi români ce a strălucit în ţinutul Neamţului, binecuvântat de Dumnezeu cu multe vetre monahale. Cu ale lui sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi! Amin.
Sursa:
http://www.doxologia.ro/viata-sfant/viata-sfantului-cuvios-iosif-de-la-varatic
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu