Luna martie în 6 zile: pomenirea celor patruzeci și doi de Sfinți, Mari Mucenici: Teodor, Constantin, Calist, Teofil și Vasoiu cu însoțitorii lor, care au pătimit în Amoreea (+845-847).
Aceștia au trăit în zilele împăratului Teofil, luptătorul împotriva Sfintelor icoane (829-842), toți viteji creștini, din oastea împăratului. Și era pe vremea când turcii cucereau cetate după cetate, apropiindu-se de Constantinopol și, ajunseseră, acum, lângă cetatea Amoreea, din Frigia, cetatea de naștere a împăratului Teofil. Întru apărarea cetății sale, Teofil a trimis multă oaste și pricepuți conducători în meșteșugul războiului. Dar, îndată au năvălit turcii, cu și mai multă oaste cu conducători vestiți, însă n-au putut intra în cetate, ci, încercuind-o, așteptau. Și a trimis împăratul Teofil multe daruri, ca să îmblânzească pe căpetenia agarenilor, dar acela rămânea neînduplecat.
Și, cu adevărat, turcul ar fi plecat, în loc de atâta așteptare, de nu s-ar fi făcut o vicleană vânzare a cetății, de către Vaditis, unul din căpeteniile oastei grecilor. Deci, intrând turcii în cetate pe calea arătată de trădător, s-a făcut multă vărsare de sânge și au nimicit cu foc toată cetatea, iar poporul creștin, care a scăpat de foc și de sabie, a fost vândut în robie. Și au fost prinse și cele patruzeci și două de căpetenii trimise de împărat, întru apărarea cetății, poruncind turcul, să fie păziți în temniță, ferecați în lanțuri, cu picioarele în butuci, voind cu foame și cu sete să-i omoare și, zicându-le, că nu vor fi eliberați, decât dacă vor trece la necurata credință a lui Mahomed. Și, vreme de șapte ani, din când în când, trimiși de-ai căpeteniei turcilor, venind în temniță, îi tot ispiteau cu tot felul de momeli pe luptătorii lui Hristos, dar nimic n-au izbândit, ci dimpotrivă, aceștia se întăreau și mai mult în credință, cântând, neîncetat psalmii lui David și petrecând ziua și noaptea în rugăciuni.
Deci, venind ziua lor cea din urmă, nu pentru frică, nici pentru dragostea de viață, nici pentru slăbiciune, nici pentru pătimirea cea rea ce au suferit vreme de mulți ani, în robie, luptătorii Domnului nu și-au schimbat credința lor în Hristos. Ci, cu socoteală bărbătească și cu vitejia sufletului luptându-se, au blestemat pe Mahomed și, întru liniștea bucuriei stând, au mărturisit vitejește, toți, credința în Hristos și s-au încununat, tăindu-li-se capetele. Iar, după tăierea Sfinților Mucenici, căpetenia turcilor a poruncit să fie ucis cu sabia și călcătorul de lege Vaditis, trădătorul, care vânduse cetatea, zicând: "Cela ce a fost necredincios față de ai lui, nu va fi credincios nici față de străini." Dumnezeului nostru slavă!
Întru această zi, cuvânt al Sfântului Antioh, pentru Împărăția Cerurilor și pentru rugăciune.
Toate poruncile lui Dumnezeu păzindu-le noi, fraților, să ne gândim la veșnica Împărăție, pentru care este multă nevoință, dar care aduce neștiută odihnă. Că de ar pofti cineva numai împărăția cea vremelnică, apoi câte vitejii nu trebuie să arate în războaie și în primejdii? Și câte privegheri, griji și dureri? Și întru nimic socotește toate necazurile, ce i s-ar întâmpla lui, bucurându-se de nădejdea împărăției aceleia, ca într-un vis văzută de dânsul, măcar că este vremelnică și trecătoare. Se întâmplă, de multe ori, că cineva își sfârșește toate durerile și ostenelile și i se pare, iată, ca și cum ar avea în palmă împărăția cea nădăjduită, dar, fără de veste, în locul lui, altul ia cununa. Deci, câte nevoințe nu ne trebuie nouă, ce sârguințe și sporiri, privegheri și griji, încă și ispite în taină și la arătare, răni și chiar moarte, dacă voim să împărățim neîncetat, împreună cu Hristos. Pentru aceasta, până la moarte, s-au nevoit cei mai înainte de noi, bărbați, femei și tineri, ca să dobândească Împărăția Cerurilor, că Împărăția Cerului însemnează nevoință. Și cei ce întru toate se silesc și se nevoiesc, aceia o dobândesc pe ea.
Că cela ce, cu adevărat, s-a făcut famen pe sine, pentru Împărăția Cerului și în feciorie petrece, dator este să se arate pe sine în tot timpul vrednic de împărăție. Că nu prin cuvinte, nici cu chipul, nici cu numele, nici cu neamul, nici cu virtutea, nici cu vremea, nu se câștigă Împărăția, ci cu puterea credinței, arătată prin fapte. Dar ce înseamnă, "prin fapte?" Înseamnă că, prin fapta cea lucrătoare a poruncilor lui Hristos, să se depărteze omul de la cele potrivnice și trupești, adică de la socotelile diavolului, care sunt acestea: desfrânarea, necurăția, mânia, clevetirea, urâciunea, pomenirea de rău. Să se depărteze, de asemenea, de rădăcina tuturor răutăților: iubirea de arginți, deșarta mărire, iubirea de slavă, iubirea de sine, îngâmfarea, care stă împotriva lui Dumnezeu. Că, dacă ar avea cineva întru sine aceste patimi și cele asemenea acestora, trupesc este și fiu al vrăjmașului, că numai cele pământești cugetă. Că înțelegerea și cugetarea cea trupească, vrăjmășie este lui Dumnezeu, fiindcă Legii lui Dumnezeu nu se supune și nici nu poate și întru unii ca aceștia, nu petrece Duhul lui Dumnezeu. Iar, dacă cineva nu are pe Duhul Sfânt, acela nu este al Lui. Iar cela ce are pe Duhul lui Dumnezeu, acesta Duhului lui Dumnezeu se supune și cu Duhul lui Dumnezeu își omoară faptele trupești.
Că, încă viețuiește lui Dumnezeu cela ce se înfrânează, robindu-și trupul, ca să se sălăşluiască într-însul Sfântul Duh, și El să se învețe a face rodul credinței, al faptei bune, al înțelepciunii, al curăției, al înfrânării, al dragostei, al bunătății, al răbdării, al nădejdii, al gândului celui bun, al întregii înțelepciuni, al laudei, al sfințeniei. Acestea și cele asemenea acestora, ne duc pe noi la Împărăția Cerurilor.
Dumnezeului nostru slavă, acum și pururea și în vecii vecilor! Amin.
Sursa:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu