Biserica praznuieste astazi doi Sfinti Mucenici, care poarta acelasi nume. Unul este Sfantul Foca "facatorul de minuni", iar celalalt este Foca "gradinarul". Si unul si altul au trait in acelasi loc, in orasul Sinope din Pont, dar cel dintai a patimit mucenicia in vremea imparatului Traian (98-117), iar cel de al doilea, cu doua veacuri mai tarziu, pe vremea lui Diocletian imparatul (284-305).
Foca cel dintai a fost facator de minuni, cu darul Sfantului Duh, inca din tinerete, si a petrecut, facand minuni, pana la sfarsitul vietii sale. Pentru viata lui fara prihana a fost ales episcop al cetatii Sinope si pastorea bine turma sa, cu fapta si cuvantul, intorcand pe multi de la inchinarea idolilor si aducandu-i la cunostinta lui Hristos. Iar, cand a voit Dumnezeu sa-l invredniceasca de cununa mucenicilor, i s-a vestit aceasta printr-o vedenie. Ca a venit un porumbel de i-a sezut pe cap si i-a pus cununa, graindu-i omeneste si zicand: "Pahar tie s-a gatit si trebuie sa-l bei." Si s-a implinit aceasta in zilele imparatului Traian, taiat fiind cu sabia, iar trupul lui fiind ars in foc.
Celalalt Sfant, Foca "gradinarul", avea gradina lui langa mare si, vazand verdeturile, isi scotea hrana din munca sa si ajuta pe saraci. Dar fapta buna, ca si lumanarea aprinsa, nu poate a se tainui. Si s-a dus vestea despre el, despre milosteniile ce facea si despre lumina dreptei credinte la care povatuia, casa lui fiind pururea deschisa, ca o gradina plina de roada a Duhului Sfant, pe multi intorcand de la idoli. Deci era pe vremea cand Diocletian imparatul prigonea pe crestini, cu o urgie mai sangeroasa ca oricand. Cineva a soptit catre conducatorul locului: "Foca crede in Cel rastignit si pe multi ii desparte de zeii nostri". Iar dregatorul, auzind, indata a trimis slujitori ca sa ucida pe robul lui Hristos si, mergand, cautau pe Foca sa-l omoare.
Deci, i-a intalnit pe ei Foca si i-a intrebat: "Pe cine cautati?" Si ei i-au zis: "Cautam pe Foca". Si el le-a zis: "Veniti la mine si eu va voi spune voua de dansul". Si i-a primit in casa sa si i-a ospatat din destul. Si dupa ce s-au veselit bine de vin, Foca i-a intrebat: "Si pentru ce pricina cautati pe omul acela?" Iar ei i-au spus lui taina, zicand: "Ne-a trimis mai-marele sa-l ucidem, ca nu cinsteste pe zei si Celui rastignit se inchina". Iar Foca a zis: "Rogu-ma voua stapanii mei, ramaneti pana maine in casa mea, mancand si band, iar dimineata eu il voi da voua, ca nimeni nu-l stie ca mine, nu locuieste departe de aici si eu singur il voi aduce si-l voi da in manile voastre". Iar ei, ascultand, dantuiau in casa lui Foca, pe care-l cautau.
Intr-acea noapte, Foca si-a gatit mormantul, randuind toate cele de ingropare, a impartit pe toate saracilor si a petrecut noaptea in rugaciune. Iar a doua zi, cand l-au intrebat unde este Foca, el le-a zis: "Eu sunt Foca, pe care voi cautati sa-l ucideti. Eu sunt robul lui Hristos, care de idolii voi cei spurcati ma lepad; deci, omorati-ma". Iar ostasii se sfiau sa ucida un om atat de bun si hotarara sa plece, spunand ca nu l-au gasit. Iar Foca ii ruga sa-si faca datoria, zicand: "Asa imi veti face cel mai mare bine". Dupa multa sovaire, ostasii implinira porunca imparateasca.
Si, asa, milostivul gradinar Foca, din dragoste pentru Hristos, a primit cununa muceniciei.
Întru aceastã zi, viata Sfântului Petru care a fost vames (sec. VI).
In partile Africii era un vames, anume Petru, foarte nemilostiv, care niciodata nu miluia pe saraci, nici cugeta la moarte, nici la bisericile lui Dumnezeu nu mergea, nici isi pleca urechile sale catre cei ce cereau milostenie. Iar bunul iubitor de oameni Dumnezeu, Cel ce nu voieste moartea pacatosului, ci se ingrijeste de mantuirea tuturor si, cu judecatile pe care le stie, pe fiecare il mantuieste, Acela si cu Petru a facut aceasta, dupa bunatatea Sa, si l-a mantuit pe el, intr-un chip ca acesta: Intr-o vreme, sezand saracii si scapatatii in ulita, au inceput a lauda casele celor milostivi si a ruga pe Dumnezeu pentru dansii, iar pe cei nemilostivi ii ocarau. Deci a ajuns cuvantul si despre acest Petru, ca este cu totul nemilostiv. Si se intrebau unul pe altul: "Oare, luat-a cineva, candva, vreo milostenie din casa lui Petru?" Si toti zicand ca nimeni n-a luat de la dansul ceva, s-a ridicat un sarac si a zis: "Ce-mi veti da mie si eu voi merge acum si voi scoate de la dansul milostenie?" Si au facut intre dansii ramasag. Deci, mergand saracul, a stat la poarta casei lui Petru. Iar, iesind Petru din casa si ducand la masa dregatorului un catar incarcat cu paine, i s-a inchinat lui saracul, cel ce facuse ramasag cu tovarasii sai, si a inceput a cere milostenie, intr-adins plangandu-se. Iar el, neafland piatra, a apucat o paine si a aruncat-o in cel sarac si l-a lovit pe el in obraz si s-a dus. Iar saracul, apucand painea, a mers la tovarasii sai, zicand ca din insesi mainile lui a luat painea aceasta. Si a laudat pe Dumnezeu ca Petru este milostiv.
Iar, dupa doua zile, s-a imbolnavit vamesul, pana s-a apropiat de moarte, si s-a vazut intr-un vis, pe sine fiind cercetat la o oarecare judecata si faptele lui, punandu-se in cumpana: de o parte a cumpenelor stateau niste arapi intunecati si rai, iar de cealalta parte stateau niste barbati luminosi foarte si frumosi la chip. Deci, arapii, apucand toate faptele cele rele pe care Petru vamesul le facuse din tinerete si in toata viata sa, le puneau in cumpana, iar barbatii cei din lumina purtatori nimic bun nu aflau din faptele lui Petru, ca sa puna de cealalta parte a cumpenii si stau infricosati si, nedumirindu-se, ziceau unul catre altul: "Asadar, noi n-avem nimic aici?" Atunci a raspuns unul dintre dansii: "Cu adevarat nu avem nimic, fara numai o paine pe care a dat-o lui Hristos, mai inainte cu doua zile, dar si aceea fara de voie". Deci, pusera painea aceea de cea parte a cumpenei si indata a tras cumpana mai mult decat cealalta. Atunci zisera catre vames barbatii cei frumosi la chip: "Mergi, sarace Petre, si mai adauga la painea aceasta, ca sa nu te ia pe tine arapii cei rai si sa te duca la munca cea vesnica".
Deci, venindu-si in sine, Petru cugeta la cele ce vazuse si a cunoscut ca, nu nalucire, ci adevar era visul, ca a vazut toate pacatele ce facuse din tinerete, pe care acum le si uitase, si pe care arapii, adunandu-le, le puneau in cumpana. Si zicea in sine Petru minunandu-se: "Daca o paine, pe care am aruncat-o in fata saracului, atat de mult m-a ajutat pe mine, ca nu m-au luat pe mine diavolii, cu cat mai mult milostenia cea multa, cu blandete si cu osardie facuta, va ajuta acelora care, fara de crutare, isi impart bogatia lor la saraci." Si de atunci s-a facut mult preamilostiv, cat nici pe sine n-a voit sa se crute.
Deci, oarecand, mergand el la a sa vama, ca vames ce era, l-a intampinat un corabier gol, care saracise la picioarele lui, cerea sa-i dea lui o haina, ca sa-si acopere goliciunea trupului sau, iar Petru, dezbracand de pe sine haina cea de deasupra, buna si de mult pret, i-a dat-o lui. Iar corabierul, rusinandu-se sa umble intr-o haina ca aceea, a dat-o pe ea la un negustor sa o vanda. Deci, s-a intamplat ca Petru, intorcandu-se de la vama sa, a vazut haina aceea spanzurata in targ la vanzare, drept care s-a mahnit foarte. Si, mergand in casa sa, n-a gustat hrana, de mahnire, ci a incuiat usa camarii sale si sedea suspinand si tanguindu-se; si gandind intru sine, zicea: "N-a primit Dumnezeu milostenia mea, n-am fost vrednic sa aiba saracul pomenirea mea". Si asa, mahnindu-se si suspinand, a adormit putin. Si iata a vazut pe un oarecare frumos la chip si stralucitor mai mult decat soarele, avand o cruce in jurul capului Sau, imbracat in acea haina, pe care el o daduse corabierului celui sarac. Si L-a auzit pe El, zicand catre dansul: "Ce plangi, intristandu-te, frate Petre?" Iar el a raspuns: "Cum sa nu plang, Stapanul meu, ca pe cele ce dau saracilor, din acelea ce mi-ai dat mie, pe acelea ei iarasi le vand in targ". Atunci i-a zis lui Cel ce i Se aratase: "Oare cunosti haina aceasta pe care Eu o port?" Iar vamesul i-a raspuns: "Asa, Stapane, o cunosc, ca este a mea, cu care am imbracat pe cel gol". Zis-a lui Cel ce Se aratase: "Nu te mahni, dar. Iata, de cand ai dat-o saracului, Eu am luat-o si o port, precum ma vezi, si-ti laud buna ta schimbare, ca M-ai imbracat pe Mine, cel ce pier de frig". Si, desteptandu-se din somn, vamesul a inteles si a inceput a ferici pe cei saraci si a zis intru sine: "Daca saracii sunt Hristos, viu este Domnul, nu voi muri pana ce voi fi si eu ca unul dintr-insii". Deci, indata si-a impartit toate averile sale la saraci si pe robi i-a slobozit si numai un rob lasandu-si, i-a zis lui: "Vreau sa-ti spun tie o taina, pe care sa o pazesti si sa ma asculti. Ca de nu ma vei asculta pe mine si de nu vei pazi asezamantul meu, sa stii ca la straini te voi vinde pe tine". Iar robul i-a zis lui: "Pe toate cele ce-mi vei porunci stapane, dator sunt sa le fac". Si Petru i-a zis lui: "Sa mergem in sfanta cetate, sa ne inchinam mormantului celui facator de viata, al lui Hristos si acolo sa ma vinzi pe mine la cineva din crestini si pretul meu sa-l dai saracilor si tu singur slobod vei fi". Iar sluga aceea, mirandu-se de straina socoteala a stapanului sau, n-a primit sa-l asculte pe el si i-a zis: "A merge cu tine in sfanta cetate, dator sunt, ca o sluga a ta, dar a te vinde pe tine, stapanul meu, asta sa nu fie si nu voi face aceasta nicidecum". Si i-a zis lui Petru lui, iarasi: "De nu ma vei vinde pe mine, apoi eu te voi vinde pe tine la straini, precum mai inainte ti-am zis tie". Si au mers la Ierusalim. Si, inchinandu-se la Sfintele Locuri, a zis iarasi catre sluga: "Vinde-ma pe mine, iar de nu ma vei vinde tu, apoi eu te voi vinde la barbari, in robie grea". Deci sluga, vazand gandul cel neschimbat al stapanului sau, l-a ascultat pe el, macar ca nu voia. Si, zfland pe un cunoscut al sau, om de Dumnezeu temator, faur de argint cu mestesugul, anume Zoli, i-a zis lui: "Asculta-ma, frate Zoil, cumpara de la mine un rob bun". Iar argintarul i-a zis lui: "Frate, sa ma crezi ca am saracit si nu am ce sa dau pentru dansul". Zis-a lui, iarasi, sluga vamesului: "Sa iei imprumut de la cineva, bani si sa-l cumperi pe el, ca este foarte bun si te va blagoslovi Dumnezeu pentru dansul". Deci, crezand cuvintele lui, Zoli a luat de la un prieten treizeci de galbeni si a cumparat cu ei pe Petru de la sluga lui, nestiind taina aceasta, ca Petru este stapanul slugii sale. Deci, sluga aceea, luand pretul pentru stapanul sau, s-a dus la Constantinopol, nespunand nimanui ceea ce facuse, si pretul acela l-a impartit la saraci. Iar Petru slujea lui Zoil lucrand ceea ce mai inainte nu se obisnuise, facand uneori slujba bucatariei, alteori curatind gunoiul din casa lui Zoil, ori sapand pamantul in gradina sau cu alte slujbe si patimiri muncindu-si trupul sau, smerindu-se fara de masura.
Deci, vazand Zoil ca s-a blagoslovit casa lui din pricina lui Petru, precum oarecand casa lui Putifar din pricina lui Iosif, si ca bogatia i se inmultise, l-a iubit pe Petru si se rusina vazandu-i nemasurata lui smerenie. Iar odata i-a zis lui: "Frate Petre, vreau sa te slobozesc pe tine si, apoi, aici, ca pe un frate sa te am". Iar el n-a voit sa fie slobod, ci ca un rob voia sa-i slujeasca lui.Si puteai sa-l vezi, de multe ori, batjocorit de celelalte slugi, iar uneori si batut, si in multe feluri ocarat, iar el pe toate acestea, le rabda, tacand. Iar intr-o noapte, Petru a vazut, in vis, pe Cel in chip de soare, Care i Se aratase lui in Africa, purtand haina lui. Acela tinea treizeci de galbeni in mainile Sale, si a zis catre dansul: "Sa nu fii mahnit, frate Petre, ca Eu ti-am primit pretul tau, dar sa rabzi pana la vremea, cand vei fi cunoscut".
Iar dupa cativa ani, au mers oarecare vanzatori de argint, din partile Africii, la Sfintele Locuri, ca sa inchine. Si i-a chemat pe dansii Zoil, stapanul lui Petru, in casa lui, la ospat. Si, cand ospatau ei, au inceput a cunoaste pe Petru si unul altuia ziceau: "Cat mai seamana omul acesta cu Petru vamesul". Iar Petru, intelegand aceasta, isi ascundea fata sa, ca nu cu totul sa fie cunoscut. Insa ei l-au cunoscut bine si au inceput a zice catre cel ce-i chemase pe ei: "Kir Zoil, avem sa-ti spunem tie un lucru. Sa stii ca mare om ai in casa ta, slujindu-ti tie, caci, intr-adevar, acesta este Petru, care avea mare putere in Africa si pe multi robi ai sai i-a slobozit. Ci, sculandu-ne, sa-l luam pe el, ca mult s-a intristat dregatorul pentru dansul, inca si acum se mahneste din pricina lui". Iar Petru, stand afara, a auzit aceste cuvinte ale lor si, punand in pamant blidul pe care il aducea, a alergat la poarta cetatii, vrand sa fuga, iar portarul curtii aceleia era mut si surd din nastere si numai prin semne inchidea si deschidea poarta. Deci, grabindu-se sa iasa robul lui Dumnezeu, a zis mutului: "Tie iti graiesc, in numele Domnului nostru Iisus Hristos, deschide poarta degraba". Iar mutul a grait: "Asa, stapane, degraba voi deschide". Si indata i-a deschis lui si a iesit. Deci, venind mutul la stapanul sau, a grait inaintea tuturor si toti cei ai casei s-au mirat, auzindu-l pe el graind. Si sculandu-se, cautara pe Petru si nu l-au aflat. Si le zicea mutul: "Vedeti ca poate a fugit, ca mare rob al lui Dumnezeu este. Ca atunci, cand a venit la poarta, mi-a zis mie asa: In numele Domnului Iisus Hristos iti zic tie: deschide-mi. Si indata am vazut iesind din gura lui ca o vapaie care s-a atins de gura mea si am grait".
Deci, sculandu-se, toti alergau in urma lui, dar nu l-au ajuns si, cautandu-l pretutindeni cu deamanuntul, nu l-au aflat. Atunci s-a facut jale mare pentru dansul, ca n-au stiut ca este un atat de mare rob al lui Dumnezeu si au proslavit pe Dumnezeu ca are multi asemenea robi si Sai ascunsi in lume. Iar Petru, fugind de omeneasca slava, se ascundea prin nestiutele locuri, pana la mutarea sa cea catre Domnul, Caruia se cuvine slava in veci. Amin.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu