Luna noiembrie în 29 de zile: pãtimirea Sfântului Mucenic Paramon
şi a celor împreunã cu dânsul (+250).
În vremea rău credinciosului împărat Decius (250-253) era în răsărit un dregător cu numele Achilin, care aprig prigonea pe creştini. Odată, acesta a adunat în temniţă trei sute şaptezeci de creştini şi vrând el să meargă la via sa cea din Valsatin, a poruncit să fie duşi şi creştinii prinşi, împreună cu el. Că, aveau a trece pe lângă capiştea idolului Poseidon şi voia să-i silească să jertfească acolo idolilor. Deci, ajungând la capiştea aceea, îi silea pe creştini, pe fiecare, vreme îndelungată, să aducă jertfă spurcatului Poseidon. Şi n-a putut să-i înduplece pe dânşii, nici cu îmbunări, nici cu îngroziri. S-a întâmplat atunci că a trecut pe acolo un oarecare bărbat cinstit, cu numele Paramon, creştin cu credinţa. Acesta, văzând atâta mulţime de mucenici gătiţi spre junghiere, a venit înaintea capiştei idoleşti şi a strigat cu glas mare: "O, atâţia drepţi, fără de vină, junghie spurcatul dregător, pentru că ei nu se închină idolilor lui celor muţi şi fără de suflet". Acestea zicându-le, în auzul tuturor, a purces în calea sa. Dar dregătorul, auzind aceste cuvinte ale lui Paramon, s-a aprins de mânie şi a poruncit slujitorilor lui ca îndată să-l alunge şi să-l omoare. Iar Paramon, neştiind de porunca aceasta a dregătorului, mergea pe drumul său. Şi, iată, slujitorii l-au ajuns pe el şi l-au prins. Şi, mai întâi i-au tras afară din gură limba, care mustrase şi ocărâse pe dregătorul chinuitor şi i-au împuns-o cu trestii ascuţite. Apoi i-au înfipt trestii ascuţite în toate mădularele, iar după aceasta l-au străpuns cu suliţele. Şi aşa, Sfântul Mucenic Paramon şi-a dat cinstitul său suflet în mâinile lui Dumnezeu. Întru acelaşi ceas şi Sfinţii Mucenici, cei trei sute şaptezeci, mai înainte pomeniţi, fiind chinuiţi lângă capiştea lui Poseidon, au fost tăiaţi pentru mărturisirea lui Hristos.
Întru aceastã zi, cuvânt din Pateric, că nu este bine sã dea monahul
cele de trebuinţã la rudele sale, cã foc este.
Un călugăr avea în lume un frate sărac şi cele ce avea în chilia lui le da fratelui mirean, însă pe cât îi da lui, acela încă mai mult sărăcea. Deci, ducându-se călugărul să spună aceasta stareţului, i-a zis lui stareţul acela: "Eu te voi învăţa pe tine să faci aşa: de acum înainte să nu-i mai dai lui; ca să nu te vătămeze şi pe tine şi pe dânsul, ci să-i zici lui: "Frate, când am avut eu, îţi dam ţie, iar acum tu, din ceea ce vei dobândi, să-mi aduci şi mie". Şi orice-ţi va aduce ţie, primeşte de la dânsul. Şi de vei vedea undeva străin, sărac sau bătrân, dă-le lor şi roagă-i pe ei să facă rugaciuni pentru dânsul". Deci, mergând călugărul acela, a făcut aşa şi după ce a venit la dânsul fratele său mirean, el îndată i-a spus lui, precum îl învăţase pe el stareţul. Şi s-a dus fratele lui mâhnit. Însă, a doua zi, luând din ostenelile lui puţine verdeţuri, le-a şi adus fratelui său călugăr, iar acesta, luându-le pe ele, le-a dat bătrânilor şi i-a rugat pe ei să facă rugăciuni pentru fratele lui. Şi, luând binecuvântare, s-a întors la casa sa. Apoi, iarăşi, a mai adus fratelui trei pâini şi verdeţuri şi, luându-le, călugărul a făcut la fel ca şi mai înainte şi, luând binecuvântare, iarăşi s-a dus. Deci, a venit a treia oară, aducând multe de trebuinţă şi vin şi peşte, încât, văzându-le fratele, s-a înspăimântat. Şi, chemând pe săraci, i-a odihnit pe ei. Zis-a dar călugărul către fratele lui: "Îţi trebuie oare ceva de la mine?" Iar mireanul i-a răspuns: "Nu-mi trebuie nimic, stăpânul meu, că atunci când luam de la tine, ca focul intra în casa mea şi mânca toate lucrurile mele, iar de când n-am mai luat, nădăjduindu-mă spre Dumnezeul meu, de toate sunt îndestulat". Deci, călugărul, ducându-se, a spus stareţului toate cele ce se făcuseră. Iar stareţul i-a zis lui: "Oare, nu ştii că lucrul călugărului este foc şi oriunde intră arde? Iar dacă cineva aduce milostenie la călugări, apoi primeşte rugăciuni de la dânşii şi aşa se binecuvântează şi se îmbogăţesc unii pe alţii.
Întru aceastã zi, cuvânt al Sfântului Ioan Damaschin, despre cei rãposaţi.
Acel cuvânt, ce zice că Tu vei răsplăti fiecăruia după faptele lui şi la venirea Ziditorului, fiecare va secera ceea ce a semănat, precum şi toate câte se vor zice la înfricoşatul Lui răspuns, toate despre sfârşitul lumii acesteia sunt. Că atunci nicidecum nu va mai fi ajutor vremelnic şi toată cearta va înceta, fiindcă târgul se va strica, nu va mai fi nici cumpărare, nici dobândă. Că, unde vor fi atunci săracii, slujbele, unde cântările, unde faptele bune? Drept aceea, mai înainte de ceasul acela, unul pe altul să ne ajutăm. Că nu este nedrept Dumnezeu, ca să uite faptele, după cum zice dumnezeiescul Apostol. Iar Atanasie, în cuvintele sale a zis: "Măcar şi în văzduh de se va fi dus, cela ce s-a săvârşit întru buna credinţă, tu însă să nu osteneşti de a-i aprinde la mormânt untdelemn şi lumânări, chemând pe Hristos Dumnezeu, că primite sunt acelea de Dumnezeu şi multă răsplătire aduc, că untdelemnul şi lumânarea sunt ca ardere de tot, iar dumnezeiasca şi cea fără de sânge jertfă este curăţire. Iar ceea ce se dă la săraci, mai mult decât toată facerea de bine foloseşte. Aceasta, dar, ştiută să fie, că jertfa cea de gând a celor morţi le foloseşte, care, în această viaţă, au petrecut cu înfrânare de la faptele rele. Pentru aceea şi după moarte, le folosesc lor, cele ce se fac aici pentru dânşii. Dumnezeului nostru, slavă, acum şi pururea şi în vecii vecilor ! Amin !
Sursa:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu