Sfântului Prooroc Ieremia (sec. VI i.Hr.).
Acest Sfânt şi Mare Prooroc Ieremia era evreu şi a trăit în vremea vechiului testament, sub patru regi din ţara lui Iuda: Iozie, Ioachim, Iehonia şi Sedechia (612-586 i.Hr.). El era din Anatot, orăşel din Iuda tribul lui Vesiamin, şi a fost de neam preoţesc, iar tatăl lui se numea Hilkia preotul. Şi era un tânăr ca de 20 de ani, când Dumnezeu l-a chemat la slujirea proorocească, că era ales pentru aceasta încă din pântecele maicii sale. Din cartea rămasă de la el, care se află în Biblie, se vede că Ieremia a trăit în vremea celor mai mari tulburări din istoria evreilor, vremea când se pregătea dărâmarea Templului şi a Ierusalimului şi ducerea poporului evreu în robia Babilonului. Aceste fapte s-au petrecut odată cu năvălirea vestitului Nabucodonosor, marele împărat chaldeu al Babilonului (604-597). Şi robia avea să dureze vreme de 70 de ani. Două mari împăraţii voiau atunci să pună stăpânire asupra poporului ales: Babilonul lui Nabucodonosor şi Egiptul faraonului Necao. Iar cuvântul lui Dumnezeu, pe care Ieremia trebuia să-l vestească, era: întâi, să aibă toţi supunere cinstită faţă de Nabucodonosor, care este "slujitorul lui Dumnezeu" pentru curăţirea fărădelegilor poporului ales şi pentru mântuirea lui, iar, al doilea, toţi să fugă de orice legătură cu Egiptul. Dar, pentru acest cuvânt, Ieremia a fost socotit trădător, vândut Babilonului. Şi, de aici, a pornit tot chinul profetului şi toată lupta sa cu neîncrederea poporului în cuvântul lui. A fost condamnat la moarte: "Cu moarte să moară, cela ce spune unele ca acestea." Când regele a citit cuvintele lui Ieremia, scrise de Baruh, ucenicul acestuia, cartea a fost ruptă în bucăţi şi aruncată în foc. Adeseori Profetul a fost închis în temniţă, cu picioarele în butuci, sau aruncat în fântână cu noroi, până la gât. A avut însă şi apărători, care de mai multe ori l-au scăpat de la moarte. Când bogaţii şi capetenile iudeilor au fost duşi în robia Babilonului, Ieremia a rămas aproape de poporul sărac, pe pământul pustiit al ţării, îndepărtând toate cinstirile, cu care îl îmbia regele cuceritor. Iar, după uciderea lui Godolias, omul Babilonului, în Ierusalimului dărâmat, când poporul a fugit în Egipt, de frica răzbunărilor, Proorocul s-a dus şi el acolo, nevrând să se despartă de poporul său. Ieremia a luat parte la înnoirea vieţii religioase a poporului său, începută sub regele Iozia, în anul 621, după descoperirea Deuteronomului în templu şi după citirea lui în auzul tuturor. Pe lângă alte scrieri, alcătuite prin ucenicul sau Baruh, Proorocul a descris, ca un martor, care a văzut cu ochii lui, cu multă jale, dărâmarea Templului şi a Ierusalimului şi robia babilonică, dar şi timpurile de lumină ale venirii lui Mesia, a Cărui împărăţie o vedea ca pe un nou, aşezământ, scris nu pe table de piatră, ci pe tablele vii ale inimii, iar pe Mesia, ca pe un sol trimis al lui Dumnezeu, să facă dreptate pe pământ. Când şi unde şi-a sfârşit zilele, nu se ştie. Tradiţia ne spune că ar fi fost ucis cu pietre de evreii fugiţi în Egipt. A propovăduit cuvântul lui Dumnezeu, cam cincizeci de ani, şi a mai fost numit "Proorocul dreptăţii lui Dumnezeu".
Întru această zi, cuvânt despre dragostea cea adevărată,
pentru care Dumnezeu iartă păcatele.
Doi fraţi au mers împreună la un târg ca să-şi vândă lucrul mâinilor lor. Şi dacă au intrat în târg, s-au despărţit unul de altul. Iar unul, cu meşteşugul şi îndemânarea diavolului, s-a înşelat şi a căzut în păcatul desfrânării. Şi, după aceea, aflându-l pe el fratele şi însoţitorul său, i-a zis lui: "Să mergem, frate, la locul şi la chiliile noastre." Iar el a zis: "Eu, frate, nu voi merge astăzi cu tine." Iar, fratele, auzind acest cuvânt, s-a minunat şi l-a întrebat, zicând: "Pentru ce, frate, zici că nu vei merge cu mine?" Iar el a oftat şi i-a spus lui, zicând: "Eu frate, după ce te-ai dus tu şi te-ai despărţit de mine, am căzut în păcatul desfrânării şi, pentru asta, nu voi merge acum cu tine la chilia mea." Iar fratele, auzind acestea şi văzându-l foarte mâhnit, necăjit şi deznădăjduit, şi vrând să-i scoată sufletul lui din pieirea deznădejdii, i-a zis lui: "Frate, şi eu, dacă m-am despărţit de tine, am căzut în acelaşi păcat. Pentru aceasta, dar, frate, să mergem degrabă la chiliile noastre şi cu osârdie să ne pocăim şi Dumnezeu ne va ierta nouă greşeala şi păcatul nostru." Şi aşa, ascultând, fratele a mers la chilia sa. Deci, mergând la duhovnic, şi-au mărturisit amândoi împreună căderea lor în păcatul desfrânării. Iar bărbatul le-a dat lor canon de pocăinţă. Iar, ei, cu dragoste primind canonul, se rugau amândoi unul pentru altul. Şi, văzând Dumnezeu silinţa şi osteneala pe care o făcea fratele ce nu căzuse în păcat, pentru mântuirea şi dragostea fratelui său, peste puţine zile, a iertat păcatul lui. Şi a înştiinţat Dumnezeu pe bătrânul ca, pentru multă dragostea fratelui, ce n-a greşit, s-a iertat păcatul celui ce a greşit. Iată, fraţilor, aceasta este dragostea cea adevărată, ca să-şi pună cineva sufletul pentru mântuirea fratelui său.
Întru această zi, cuvânt din cartea Sfântului Ieremia Proorocul despre calea cea plăcută lui Dumnezeu, pe care umblând ne vom mântui.
Aşa zice Domnul: "Iată, am dat înaintea ochilor voştri calea vieţii şi calea pierzării; pe care veţi voi, pe aceea veţi merge. Să cunoaşteţi, dar, cursele diavolului şi departe de ele să umblaţi. Tuturor văduvelor şi săracilor să nu le faceţi rău. Iar, de-i veţi asupri cu nedreptate şi de vor striga, suspinând, aceia, către Mine, îi voi auzi pe ei şi Mă voi mânia asupra voastră şi vă voi pierde pe voi cu sabia şi vor fi femeile voastre văduve şi fiii voştri săraci. Ci, să fiţi, spre cei săraci, ca nişte părinţi, şi, spre văduve, ca nişte soli ai lui Dumnezeu, ca, printr-înşii să intraţi în calea vieţii veşnice, întru Împărăţia Cerului", aşa a zis Domnul. Iar voi, ascultaţi-mă pe mine, ca fiecare să ierte pe fratele său şi pe aproapele său .
Întru această zi, cuvânt al Preacuviosului Părintelui nostru Teodor Studitul,
ca, întru nevoinţă şi cu grijă, să trăim toată viaţa noastră.
Fraţilor şi părinţilor, fiindcă ne-am învrednicit, cu darul lui Dumnezeu, a petrece praznicul Sfintelor Paşti, pentru aceea să ne apropiem, iarăşi, de lucrul nostru. Întâi, să ducem mai departe nevoinţa noastră, iar, al doilea, să avem de-a pururea înaintea ochilor noştri mântuitoarele Patimi, Răstignirea, Îngroparea şi Învierea. Ca, prin îndeletnicirea cu ele, neprinşi şi nebiruiţi să fim de patimi. Iar, chiar dacă am fi prinşi şi robiţi, cândva, din neluare aminte, îndată să privim în sus, la Iisus cel răstignit şi Domnul slavei şi, îndată, va răsări vindecarea sufletelor nostre, fiindcă, de demult, şi Israel, când era muşcat de şerpi, căutând la şarpele cel de aramă, s-a tămăduit. Şi ştiţi că gândurile rele, ca nişte şerpi ne muşcă şi varsă venin şi otravă în sufletul nostru. Pe acest venin, se cuvine, cu toată puterea şi sârguinţa noastră, îndată ce se va ivi, să-l vărsăm, ca, dacă zăbovim, să nu se facă mai cumplită rană. Vedeţi că primăvara este născătoare şi înmulţitoare de viaţă.Trupul pofteşte împotriva duhului şi duhul împotriva trupului. Şi sporirea unuia se face celuilalt scădere. Deci, să căutăm măsurată hrană, băutură şi somn şi toate celelalte trupeşti lucruri să le iconomisim, ca nu cumva pe suflet să-l silnicească şi să-l stăpânească, ci, el să aibă biruinţa asupra trupului. Cel ce aleargă în arena de luptă nu se numeşte biruitor, dacă aleargă numai unul sau două stadii, ci dacă va săvârşi toată alergarea. Deci, şi noi, nu numai când vom săvârşi postul cel de patruzeci sau cincizeci de zile, vom putea să scăpam de cursele diavolului, ci, de vom avea grijă şi nevoinţă, toată viaţa noastră. Că, pentru biruinţe, plată vom lua. Pentru aceea, o, fraţilor, să ne nevoim, nevoinţa cea bună, şi, încă să asudăm pentru fapta cea bună, să trudim şi să necăjim trupul, să robim pe omul cel dinafară, să supunem şi să biruim patimile, totdeauna, Jertfa Domnului Iisus, în trupul nostru purtând-o, şi ceasul morţii în noi avându-l . Că acum şi noi, negreşit, vom muri, precum şi părinţii şi fraţii noştri, şi ne vom muta din lumea de aici şi ne vom duce în locuri străine şi vom vedea lucruri pe care niciodată nu le-am văzut. Că înfricoşător, şi plin de toată spaima, pentru cel ce are minte, este cuvântul ce se grăieşte din Scriptură. Drept aceea, cutremuraţi şi înfricoşaţi de-a pururea să fim, înfrânându-ne simţurile de la auzirea deşartă, de la vederea vătămătoare şi de la toată meşteşugirea cea rea, dăruindu-ne cu toată fiinţa noastră Sfântului Dumnezeu. Ca, bine plăcându-I, moştenitori să ne facem şi veşnicelor bunătăţi, întru Hristos Iisus Domnul nostru, Căruia Se cuvine slava şi stăpânirea, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu