Sfântul Ioan Rusul - Din viața și minunile sale
Cea mai
probabilă dată a nașterii Sfântului Ioan Rusul este
anul 1690. Și aceasta pentru că, la
războaiele care au început la 1711 și s-au terminat
în 1718, a fost soldat în Armata Țaristă a lui Petru cel Mare al Rusiei. Oastea
otomană neînvinsă, trecând din victorie în victorie, răspândise frică în toate
neamurile. Sf. Ioan Rusul, alăptat cu izvorul Ortodoxiei de către părinții săi creștini, lupta acum să-și apere țara - Rusia, fiind profund
zguduit de oroarea războiului - miile de tineri, femei, copii, bătrâni,
care rămân morți acolo pe unde trece vijelia,
nebunia vrăjmașilor iubitori de război. În
luptele pentru dezrobirea Azofului este făcut
prizonier împreună cu mii de alți compatrioți și dus la Constantinopol, iar de
aici în ținutul Procopie, aproape de
Cezareea Palestinei, în Asia Mică, și este dat în stăpânirea unui Aga
(ofițer superior) turc, care conducea
o tabără militară de ieniceri. Osândit sufletește la dispreț, pentru ura turcilor, el nu este
decât un "ghiaur", un "necredincios" vrednic de aspre
chinuri: îl bat cu bețe groase de lemn, îl lovesc cu
picioarele, îl scuipă, îi ard părul și pielea capului, îl aruncă în
gunoiul grajdului și îl obligă să trăiască cu
animalele. Suportă toate chinurile cu o stăruință și o bărbăție vrednică de
mirare. Strălucește astfel prețiosul său caracter creștin, luminează asemenea soarelui
frumusețea cea dinlăuntru a celui ce din copilărie s-a predat lui
Hristos. La loviturile cu bețe, la ocările și la loviturile
cu picioarele ale turcilor, răspunde cu cuvintele Sfântului Apostol Pavel:
"Cine poate să mă despartă de dragostea Hristosului meu? Tristețea sau
strâmtoarea, prigoana, goliciunea sau robia? Am convingere, credința și dragoste către
Domnul meu Iisus Hristos, unul născut
Fiu al lui Dumnezeu și nimic nu mă va despărți de dragostea Lui. Ca rob
ascult poruncile Tale, în treburile slugărniciei" - spune Sfântul ofițerului care îl
silea să se lepede de Hristos. "Însă în credința mea în
Mântuitorul Hristos, nu-mi ești stăpân". "Îmi amintesc coroana de spini,
scuipările, loviturile, pălmuirile și moartea pe cruce și sunt bucuros să
primesc și eu cele mai mari și cumplite chinuri; de al meu
Iisus Hristos însă nu mă lepăd." Astfel, Sfântul Ioan primește asprele condiții ale vieții martirice,
torturile, șederea împreună cu animalele în staulul care îi amintea de
staulul Betleemului, nevoințele, posturile, privegherile, rugăciunile fără de număr,
încât a îmblânzit sălbăticia turcilor care, uimiți, îl numesc "Sfânt". Prin
îngerul Domnului a trimis mâncare într-o farfurie de aramă din Procopie, din
Asia Mică, la stăpânul taberei, Aga, care în acea vreme se afla la Mecca, în Arabia, iar acesta
a mâncat-o acolo caldă. Întorcându-se
după 3 luni, acesta a arătat celorlalți ofițeri farfuria cu
însemnele taberei pe ea. Această minune făcută de Sfântul cu îngăduința Domnului a
oprit ura și neînduplecata mânie a chinuitorilor săi. Strălucirea Sa
sufletească și morală a potolit în cele din urmă cruzimea turcilor Un
reazim avea sfântul la toate luptele și o mângâiere în aspra viață a torturilor.
Se retrăgea la rugăciuni, înghenuncheri, privegheri și se împărtășea pe ascuns, față de turci, cu
Preacuratele Taine ale Domnului. Sfânta împărtășanie din fiecare sâmbătă era
marea lui odihnă. Știind că i s-a apropiat sfârșitul acestei vieți trecătoare, la
27 mai 1730 l-a înștiințat pe preotul care avea grijă de el, iar acesta i-a adus
Sfânta Împărtășanie înlăuntrul unui măr pe care îl scobise. S-a împărtășit acolo în grajd
pentru ultima dată. Robia lui trecătoare și cumplita pătimire au luat sfârșit. Sfântul Ioan
a trecut către veșnica bucurie și fericire de îndată ce a primit
Preacuratele Taine. Preoții și creștinii mai de vază din Procopie au luat trupul sfântului cu
învoirea turcilor. Cu emoție și cu lacrimi de adâncă cucernicie și evlavie, cel
până mai ieri rob și sclav este îngropat de creștini, turci, armeni asemeni unui
stăpân. Au ridicat pe umeri acel mult trudit trup și cu lumânări și tămâieri, cu
atenție și evlavie l-au dus în cimitirul creștin, la mormântul
pregătit, întorcând astfel trupul pământului mamă. Bătrânul preot care în
fiecare sâmbătă îi asculta suferința și torturile și care îl împărtășea cu Sfintele
Taine, a văzut în vis pe Sfântul Ioan în noiembrie 1733. Acesta i-a spus că
trupul său a rămas, cu harul lui Dumnezeu, intact, întreg, neputrezit așa precum îl
îngropaseră; să-l scoată și să îl aibă ca binecuvântare veșnică a lui
Dumnezeu. După șovăielile preotului, din îngăduința lui Dumnezeu, o
lumină cerească a strălucit deasupra mormântului, asemeni unui stâlp de foc.
Creștinii au deschis mormântul și o, minune! Trupul sfântului se
găsea intact, neputrezit, înmiresmat cu acel parfum dumenzeiesc pe care
continuă să-l aibă până astăzi. Cu mare bucurie sufletească și evlavie l-au
ridicat, au luat în brațele lor acest dar dumnezeiesc - sfintele moaște și l-au dus în
biserica unde obișnuia să privegheze Sfântul. Într-o înfruntare dintre Sultan
și Ibrahim al Egiptului, Osama Pașa, trecând prin
Procopie - ca trimis al sultanului, arde sfintele moaște, vrând a se
răzbuna pe creștini. Văzând însă Sfântul trup mișcându-se în
mijlocul focului, turcii s-au îngrozit și au fugit, părăsind acest lucru
nelegiuit pe care îl făceau. După plecarea turcilor, în cealaltă zi, creștinii au împrăștiat cărbunii și cenușa și au găsit trupul
sfânt întreg. Nu pățise nimic, era tot mlădios și înmiresmat ca și mai înainte.
I-a rămas numai o negreală de la jar și de la fum, negreală care o
păstrează până astăzi.
Cel ce merge în biserica ce adăpostește moaștele Sfântului
Ioan Rusul vede acolo un dar simplu și sărăcăcios: un baston! Este
agățat la locul de închinăciune din fața raclei
Sfântului. Bastonul este al bătrânei Maria Siaca din Frenaro (Cipru), care timp
de 18 ani a avut de suportat o boală așa de gravă la coloană, încât era
nevoită să umble cu fața foarte apropiată de pământ. La 11 august 1978 aproape o
sută de locuitori din Cipru organizează un pelerinaj la Sfântul Ioan Rusul și este adusă
Maria Siaca de către rudele ei. Aici, la racla sfântului, este ridicată de
ceilalți pe brațe pentru a se putea închina
sfintelor moaște. Îndurerată, bătrâna privește fericitul trup al sfîntului și plânge, cerând
puțin ajutor dumnezeiesc mult chinuitelor ei bătrâneți. I-a văzut
Sfântul durerea, i-a văzut măreția sufletelui, i-a văzut și credința. În fața ochilor
tuturor, ceva asemeni unei mâini nevăzute a apucat-o cu putere de umeri și, încet a
început să-i îndrepte trupul. Îi trosnește mijlocul și iată! - bătrâna
stă acum dreaptă! Consătenii ei plâng. Se trag clopotele bisericii. Se face o
rugăciune de mulțumire de către toți ciprioții, care nu-și mai pot stăpâni
lacrimile. Numai cel ce s-a întâmplat să fie acolo în ceasul în care s-a
petrecut minunea poate înțelege cu adevărat aceste clipe. La sfârșit se aude glasul
bătrânei: "Feciorul meu, Sfântul meu, nu am ce să-ți dau, sunt
săracă. Îți las bastonul meu, că nu-mi mai trebuie pân' la
moarte!" În Cipru ziarele au zis: "Maria Siaca, după pelerinajul
făcut în Grecia la Sfântul Ioan Rusul poate să-și privească acum consătenii în
față, pentru că aproape 20 de ani era gârbovită și nu vedea decât
pământul. Prin minunea Sfântului însă s-a îndreptat, iar acum este cu desăvârșire bine!" "Apoi
Moise a pus toiegele înaintea Domnului, în cortul mărturiei". (Numerii 17,7)
Sfântul Mucenic Terapont a trăit pe vremea stăpânitorului Iulian (361-363) şi a fost arhiereu al sfintei episcopii a Sardelor unde, cu învăţătura sa, pe mulţi păgâni de la înşelăciunea idolilor i-a întors la Hristos şi cu Sfântul Botez i-a luminat. Deci, prins a fost de Iulian stăpânitorul şi, pus fiind în butuci şi în lanţuri, l-au închis în temniţă, şi cu foamea şi cu setea, multă vreme, l-au pedepsit. Scoţându-l, apoi, l-au dus legat la cetatea de scaun a Frigiei şi, apoi, la Ascira, cetatea Galatiei, şi pretutindenea, în multe feluri, l-au schingiuit. Ducându-l, apoi, la un râu ce se chema Astalin, l-au întins pe el gol cu faţa la pământ, legat fiind de patru pari uscaţi ce erau înfipţi în pământ, şi l-au bătut tare până ce cădea carnea de pe oase şi se roşise pământul sub el de sângele lui. Deci, au odrăslit parii de care era legat şi au înverzit cu ramuri şi cu frunze, cu care se tămăduiau toate neputinţele oamenilor. A fost dus, apoi, în Lida Traciei, aproape de râul Ermia, în episcopia Sataliei, de sub mitropolia Sardelor şi, acolo, după multe alte chinuri, a fost junghiat pentru Hristos şi a luat astfel, cununa cea nestricăcioasă.
Întru această zi, pomenirea Sfântului, sfinţitului Mucenic Eladie (+615)
Acest Sfânt, curăţindu-se pe sine de toată înşelăciunea şi făcându-se vas ales Sfântului Duh, a fost uns arhiereu, cu alegere dumnezeiască. Şi, încrediţându-i-se ocârmuirea bisericii lui Hristos, gonea pe oamenii cei cu chip de lup de la turma sa şi, ca un vrednic şi priceput păstor, o îndruma, păzind-o necălcată şi neatinsă de tot răul. Deci, de vreme ce tiranii l-au adus înaintea lor, legat, atunci, el, şi mai mult a strălucit şi a luminat cugetele credincioşilor. Că, mergând cu osârdie la lupte şi propovăduind liber dreapta credinţă, a fost dat la multe chinuri şi, fiind strujit foarte rău la trup, i s-a arătat Hristos, Dumnezeul nostru, şi i-a vindecat toată durerea rănilor, şi l-a făcut, de aici înainte, şi mai stăruitor. Deci, umplându-se tiranii de mânie, au aruncat pe Sfântul Eladie în foc şi, rămânând nears, pe mulţi i-a tras la credinţa în Hristos. Dar, fiind chinuit cumplit, şi-a dat sufletul la Dumnezeu.
Întru această zi, cuvânt pentru preoţi
Datoria preoţilor este ca, în acest fel, să poarte grijă de popor: mai întâi, să facă rugăciune, din tot sufletul, pentru oameni, după aceea de la moarte să-i apere şi, în încercări, să-şi pună sufletul lor pentru turma lui Hristos. Şi, iarăşi, dator este preotul să ajute celor asupriţi, să mângâie, la întristare, pe cei scârbiţi, şi să nu ţină mânie. Iar de va ţine preotul mânie, niciodată nu va aduce jertfă curată lui Dumnezeu, fiind răutate în inima lui. Deci, de nu se va împăca cu aproapele şi de nu-şi va lepăda răutatea sa, să nu se apropie de altar. Adu-ţi aminte, cum a poruncit Domnul, zicând: "De vei aduce darul tău la altar, şi, acolo, îţi vei aduce aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, să mergi, mai întâi, să te împaci cu fratele tău şi numai atunci să-ţi aduci darul tău." Deci, să nu treci cu vederea porunca Domnului, ca să nu fii osândit. Să nu te deprinzi cu înşelăciunea, pe unul a-l înălţa, iar, pe altul, a-l pogorî. Nici să cinsteşti pe cel bogat, ca să te pună să stai mai sus, nici să treci cu vederea pe cel sărac, care nu are de unde să-ţi dea daruri, ci, la fel, să-i socoteşti pe ei. Iar clevetirile să nu le primeşti şi pe oameni să nu-i judeci numai din auzire. Că mulţi, din invidie, cu nedreptate clevetesc. Sau, de-l vei afla, cu multă căutare, pe acela ce a greşit, să nu-l mustri, nici să-l vădeşti pe el înaintea tuturor, până ce vei afla o vreme potrivită. Să nu te ruşinezi de cineva. Două răutăţi sunt, când vădeşti pe cineva înaintea tuturor. Una, că păcatele cele vădite îl duc pe om la ruşinare, dar în alte păcate îl aruncă. Şi alta, că unii, fără de socoteală ocărâţi fiind, aleargă îndată şi-şi fac seama. Deci, pentru aceste pedepse, dator este preotul să fie foarte blând şi să ia aminte de turmă şi, cu multă băgare de seamă, să îngrijească de mântuirea ei, iar, de va afla pe vreun om greşit, să nu-l izgonească pe el îndată din biserică, ca să nu-l răpească satana şi să-l tragă la sine. Cine, dacă se va despărţi, fără de socotinţă, de preot şi de-l va răpi pe el satana, apoi, nu se va mai depărta de la el niciodată. Drept aceea, nu se cade preotului, a despărţi sau a blestema pe cineva. Dumnezeului nostru slavă, acum şi pururea şi în vecii vecilor! Amin.
Sursa:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu