Luna mai, în 15 zile: pomenirea Preacuviosului
Părintelui nostru Pahomie Tabenisiotul (+347)
Fericitul Pahomie s-a născut în ţinutul Tebaidei de Sus, din
ţara Egiptului, pe la anul 292, din părinţi păgâni şi a crescut în
deşarta credinţă a idolilor, ca un crin ieşit din mărăcini. A trăit pe
vremea lui Constantin, marele împărat, şi a luptei lui cu Maxenţiu. Şi
l-au dat părinţii lui la învăţătura cărţii egiptene şi la filosofia cea
veche. Iar, ajungând la vârsta de 18 ani, a fost luat cu sila în
rânduiala ostăşească a împărăţiei, împreună cu alţi tineri de seama lui.
Deci, călătorind el prin multe cetăţi, după rânduiala vieţii ostăşeşti,
a mers şi în cetatea creştinească numită Oxirinhos, din Tebaida de Sus,
unde a cunoscut bunătatea şi milostenia creştinilor şi aplecarea lor
spre a face bine. Şi era acolo şi o biserică a creştinilor. Şi, stând el
acolo multă vreme, a aflat ce sunt creştinii; de vreme ce nu auzise
nici de numele lui Hristos, nici de creştini. Şi se minuna tânărul
Pahomie de credinţa creştinească, se lumina cu mintea şi se aprindea cu
inima, bucurându-se de numele lui Hristos, şi iubea curăţia trupească şi
viaţa simplă a creştinilor. Aici a cunoscut el învăţătura Sfintelor
Evanghelii şi adevărurile de credinţă, aici s-a învrednicit el de
primirea Sfântului Botez. De aici înainte, Pahomie nu a mai avut alt
gând, decât să slujească toată viaţa lui Dumnezeu. Auzind de un pustnic,
anume Palamon, şi de sfinţenia vieţii lui, s-a dus la el, în pustie, şi
l-a rugat să-l primească în ascultarea sa. Pustnicul i-a arătat cât de
greu este chipul în care vieţuieşte el în pustie, muncind cu braţele,
priveghind toată noaptea, postind, răbdând felurite lipsuri şi
rugându-se în tot ceasul. Pahomie s-a minunat, auzind ostenelile
pustniciei, dar râvna lui nu a slăbit. A rămas lângă Palamon, ca ucenic
al acestuia, şi, astfel, s-a făcut monah. Lucrul lui era să toarcă lâna
şi să o ţese, iar, din câştig, dădea săracilor. Deci, mergând odată, ei
împreună, la locul numit Tabenesei, unde Pahomie se ducea câteodată
singur, să se roage şi unde auzise un glas de sus grăindu-i: "Aici să
petreci şi să faci o mânăstire, unde vor veni mulţi să se mântuiască,"
bătrânul a avut o descoperire şi a zis către ucenicul său Pahomie: "Să
zidim aici o chilie şi tu să petreci aici, dar să nu ne despărţim, ci,
să ne cercetăm unul pe altul." Nu după multă vreme, însă, Sfântul
Palamon s-a mutat din viaţă, pe braţele iubitului său fiu sufletesc,
ucenicul său. Cel
dintâi ucenic al Sfântului Pahomie, când acesta a rămas singur, a fost
însuşi fratele său mai mare, Ioan. Dar abia după moartea acestui frate,
au început ucenicii să se adune în jurul Sfântului. Chilioara Sfântului
din Tebenesi s-a dovedit ca sămânţa bună, care a rodit îmbelşugat,
ajungând o mare mânăstire, cu bună faimă în toată lumea, fiind maica
tuturor mânăstirilor înfiinţate de Sfântul Pahomie. Iar numărul
monahilor, din cele şapte mânăstiri întemeiate de el, se urca la 7000,
din care o mie patru sute numai la Tabenesi, şi numărul lor sporea
neîncetat. Aici a venit cu vremea şi Sfântul Teodor Sfinţitul, care a
luat stăreţia tuturor mânăstirilor, după
Pahomie, dar care, mai întâi, s-a făcut ucenic, urmând îndeaproape
viaţa şi faptele cele bune ale dascălului său, fericitul Pahomie,
strălucind în facerea de minuni, ca şi dânsul. În aceste mânăstiri
Sfântul Pahomie a statornicit rânduielile de muncă şi de rugăciune, de
tăcere, de înfrânare şi de fapte bune, rânduieli pe care el însuşi le
păzea cel dintâi, alcătuind, astfel, cea dintâi Pravilă de mânăstire cu
viaţă de obşte, din creştinătate. Şi
se vedea că este un bărbat dumnezeiesc, desăvârşit cu fapta bună şi, de
aceea, cei ce se duceau, de la casele lor la mânăstire, nu mergeau
acolo pentru desfătare şi pentru trupeasca dulce petrecere, de care se
bucură cei mai mulţi, ci, pentru înfrânarea poftelor şi trudele cele
pustniceşti, minunându-se de obiceiurile Sfântului şi urmând viaţa şi
petrecerea lui cea îngerească. Deci, săvârşindu-se în Hristos, a fost
îngropat în mănăstirea sa, întru al 55-lea an al vieţii sale.
Întru această zi, povestire din viaţa Cuviosului Pahomie,
Aducându-şi aminte de arătarea ce i se făcuse lui, despre fraţii cei
de după sfârşitul lui, care aveau să cadă în felurite împătimiri şi să
se împleticească în griji deşarte, Cuviosul Pahomie plângea şi,
închinându-se, de cu seară, în chilia sa, se ruga pentru aceia lui
Dumnezeu. Şi o altă arătare, ca aceasta, a mai avut el, în miezul
nopţii: A văzut, precum singur spunea mai pe urmă, o groapă adâncă,
întunecoasă, şi în ea mulţime de monahi, dintre care mulţi se sârguiau
să iasă din groapa aceea întunecoasă şi nu puteau, de vreme ce alţii,
pogorându-se în groapă, îi întâmpinau pe ei şi îi surpau în adâncul
gropii. Iar alţii, mai neputincioşi, căzând mai adânc, în partea cea mai
de desupt a gropii, se tăvăleau. Iar alţii, cu umilite glasuri strigau,
că puţini dintre dânşii abia cu multă osteneală ieşeau de acolo şi
îndată aflau lumina, în care intrând, se bucurau mulţumind Domnului. Şi,
venindu-şi întru sine, Cuviosul cugeta la acel vis şi a cunoscut ce fel
de nepurtare de grijă, în zilele cele mai de pe urmă, va să fie între
monahi, lenevire şi întunecare şi căderi, şi cum că, numai chipul cel
din afară al călugăriei va fi între dânşii: şi se tânguia pentru aceasta
mult şi se ruga lui Dumnezeu: "Doamne Atotţiitorule, dacă aşa va fi,
atunci pentru ce ai mai lăsat viaţa cu aşezământul Tău, Doamne, pe care
l-ai făgăduit, ca să-l păzeşti celor ce-Ţi slujesc Ţie, până la
sfârşitul veacului. Tu ştii, Stăpâne,că, de când am luat chipul
monahicesc, m-am smerit înaintea Ta totdeauna şi n-am gustat, până la
săturare, pâine sau apă, nici din altceva, din cele pământeşti, nu m-am
săturat. "Acestea grăindu-le Cuviosul,
s-a făcut către dânsul un glas de sus, de la Domnul, grăind: "Nu te
lăuda Pahomie, om fiind, ci iertăciune cere, căci, cu a Mea milostivire,
toate se alcătuiesc." Iar Pahomie, aruncându-se pe sine la pământ, a
strigat către Domnul: "Doamne, iartă-mă pe mine şi nu lua îndurările
Tale de la mine, ci trimite mila Ta mie, nevrednicului, că ştiu şi eu,
Stăpâne, că fără de sprijinul Tău, toate şchiopătează, iar milostivirea
Ta, pe toţi îi miluieşte şi, prin judecăţile cele neştiute, îi
mântuieşte." Aşa,
Cuviosul rugându-se, au stat înaintea lui doi îngeri, în chipul
luminii, iar în mijlocul lor era un tânăr, cu frumuseţe negrăită,
strălucind cu razele ca soarele şi era pe capul Lui o cunună de spini.
Şi îngerii, ridicând pe Pahomie de la pământ, i-au zis lui: "Deoarece ai
cerut să se trimită ţie milostivire de la Domnul, iată, aceasta este
milostivirea. Însuşi Iisus, Domnul Slavei, Unul născut, Fiul Tatălui,
Cel ce a fost trimis în lume şi S-a răstignit pentru voi şi poartă
cununa aceasta de spini pe cap." Şi a zis Domnul către Pahomie:
"Îndrăzneşte Pahomie, şi te întăreşte, că sămânţa ta cea duhovnicească
nu va lipsi până la sfârşitul veacului. Iar din cei ce vor să fie după
tine, mulţi din întunecoasa groapă cea adâncă, cu harul Meu
mântuindu-se, mai înalţi se vor arăta, decât îmbunătăţiţii monahi, cei
de acum. Pentru că cei de acum,
prin chipul vieţii tale povăţuindu-se şi luminându-se, strălucesc cu
faptele cele bune, iar cei ce vor să fie după tine, pe care i-ai văzut
tu în groapa cea întunecoasă, neavând un astfel de povăţuitor, care să-i
poată scoate pe dânşii din întunericul acela, ci sărind din întuneric,
pe calea cea luminoasă a poruncilor Mele, cu osârdie vor merge şi
plăcuţi Mie se vor afla. Iar alţii, prin ispite şi prin primejdii, se
vor mântui şi cu Sfinţii cei mari se vor asemăna. Amin zic ţie pentru
dânşii că aceeaşi mântuire vor câştiga, pe care o câştigă şi monahii cei
de acum, care vieţuiesc cu înţelepciune şi cu neprihănire." Acestea
zicând, Domnul S-a suit la cer şi se lumină văzduhul de lumina cea
negrăită a slavei Sale, iar Sfântul Pahomie, căzând, s-a închinat
Domnului şi-L slăvea pe El cu gura şi cu inima, bucurându-se de acea
proslăvită arătare şi umplându-se de negrăită dulceaţă din cuvintele
cele grăite lui, de Domnul.
În
ţara Libiei era o cetate ce se numea Iliopole, în care era un oarecare
măscărici, cu numele Gaian, care, la toate jocurile lui, îşi bătea joc
de Născătoarea de Dumnezeu, defăimând-o. Şi s-a arătat lui Născătoarea
de Dumnezeu şi a grăit: "Ce rău ţi-am făcut ţie că, faţă de atâta popor,
mă defăimezi şi rău vorbeşti despre mine?" Iar acela, sculându-se din
somn, a rămas neîndreptat ci şi mai mult o defăima. Iar, într-una din
zile, iarăşi, i s-a arătat lui Sfânta Născătoarea de Dumnezeu,
vestindu-i şi zicând: "Nu pe mine mă vatămi, grăind aşa, ci sufletul
tău." Iar acela încă şi mai rău o defăima. Şi i s-a arătat ea şi a treia
oară, asemenea grăindu-i şi sfătuindu-l. Deci, de vreme ce nu s-a
îndreptat pe sine, ci şi mai mult, în joc, pe Sfânta Fecioară o defăima,
într-una din zile, dormind el, s-a arătat Sfânta Născătoare de Dumnezeu
şi nimic nu i-a zis lui, numai cu preacuratele ei degete a însemnat
amândouă mâinile lui şi amândouă picioarele şi când s-a deşteptat, zăcea
cu mâinile şi picioarele paralizate. Iar ticălosul, pocăindu-se,
hulitor pe sine se numea şi mărturisea tuturor că, pentru defăimare,
pătimeşte unele ca acestea. Că nu s-a îndreptat fiind învăţat, de atâtea
ori, prin iubirea de oameni a Preacuratei.
Trăia într-o pustie îndepărtată Părintele nostru Ioan, cel
îmbunătăţit mai mult decât toţi călugării, pe care nimeni nu putea să-l
afle degrabă, că umbla din loc în loc prin pustie. Acesta a stat, mai
întâi, pe piatră trei ani, făcând rugăciune, fără să se aşeze şi fără să
se culce, ci, stând în picioare, foarte puţin dormea. Şi preotul îi
aducea lui Duminica, Sfânta Împărtăşanie, şi o primea, iar altceva nu
mânca. Însă, într-o zi, satana s-a schimbat în chipul preotului şi, de
dimineaţă a venit la el, vrând să-i dea lui Împărtăşania. Iar Fericitul
Ioan, cunoscându-l, i-a zis lui: "O, întru tot vicleanule înşelător, tu
nu încetezi a înşela sufletele creştineşti, ci, încă, îndrăzneşti chiar
şi spre preacurata Împărtăşanie?" Iar vicleanul i-a zis: "Cu puţin, de
nu te-am surpat pe tine, că, aşa şi pe altul din fraţii tăi l-am înşelat
şi nebun l-am făcut şi s-a îndrăcit, şi mulţi sfinţi au făcut rugăciuni
şi abia au putut de l-au făcut, pe el, cu minte întreagă." Şi aceasta
zicându-i, dracul s-a dus de la dânsul. Şi se răneau picioarele lui de
statul cel mult în picioare şi curgea puroi. Şi, venind, îngerul
Domnului s-a atins de buzele lui zicându-i: "Hristos va fi ţie mâncare
adevărată şi Duhul Sfânt, adevărată băutură şi îndestulat să fii cu
duhovniceasca hrană, de care, săturându-te, nu vei mai dori hrana
oamenilor din veacul de acum." Şi, după ce l-a tămănduit, l-a mutat pe
el din locul acela şi vieţuia prin pustie, umblând şi mâncând buruieni.
Iar Duminica, la locul unde se afla, primea Împărtăşania din mâna
îngerului şi înfricoşător s-a făcut dracilor. Cu
ale căruia rugăciuni, şi pe noi ne învredniceşte, Dumnezeule, să aflăm
milă în ziua Judecăţii, slăvindu-Te pe Tine, Sfântă Treime, pe Tatăl şi
pe Fiul şi pe Sfântul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Sursa:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu