Proloagele din 24 septembrie

Luna septembrie în 24 de zile: Sfânta Mare Muceniţă Tecla, 

cea întocmai cu Apostolii

        Sfânta Tecla este cea dintâi muceniţă care a pătimit pentru credinţa în Hristos şi a trăit pe vremea Sfântului Apostol Pavel, fiind ucenica marelui Apostol. S-a născut în Iconia şi, la vârsta de 18 ani, a fost logodită cu un tânăr de bun neam, anume Tamir. Între alte daruri, Sfânta era de o mare frumuseţe trupească şi adunase multă învăţătură, pentru o tânără de vârsta ei. Pe la anul 45 după Hristos, când Apostolul Pavel a venit în Iconia, însoţit de Varnava, Tecla, ascultându-l vorbind în casa lui Onisifor a îmbrăţişat noua credinţă; şi, înţelegând, tot de la Pavel, preţul fecioriei, s-a hotărât a-şi trăi viaţa ca fecioară, în slujba Evangheliei Domnului, ca una ce avea de la Dumnezeu şi darul cuvântului, cu o mare adâncime şi putere de convingere. Aflând părinţii de hotărârea fiicei lor de a-şi trăi viaţa în feciorie şi de a urma lui Pavel, au început să o certe, să o chinuiască, iar, în cele din urmă, să o bată şi să o calce în picioare. Logodnicul ei, pe de altă parte, neizbutind să schimbe credinţa Sfintei Tecla a mers la dregătorul cetăţii şi i-a cerut să prindă pe Pavel şi să-l ţină în temniţă, ca unul ce este creştin şi creştinase pe Tecla. Fiind în primejdie să fie ea însăşi întemniţată, Tecla şi-a părăsit familia şi părinţii şi a plecat în căutarea Apostolului, îndrumătorul său, care, între timp, fusese izgonit din cetate şi se afla acum în Antiohia (Pisidiei). Aici, un tânăr desfrânat, Alexandru cu numele, văzând frumuseţea Teclei, s-a aprins de poftă trupească pentru dânsa şi, cu daruri şi ademeniri, a încercat să o tragă la păcat. Neizbutind în planul său, înnebunit de patimă şi de ură, ticălosul desfrânat a pârât la mai marele cetăţii pe Tecla, că este creştină, şi a cerut osândirea ei. Frumoasa fecioară creştină a fost prinsă şi osândită să fie dată la fiare. Şi puteai s-o vezi pe fecioara creştină goală, în priveliştea a mii de ochi, iar fiarele zăcând pe jos şi lingând picioarele Sfintei, mărturisind, oarecum, că pe feciorescul ei trup nu pot să-l vatăme. Deci, văzând poporul că fiarele cu nimic nu vatămă pe Sfânta, a strigat cu mare glas: "Mare este Dumnezeul pe Care-L cinsteşte Tecla". Şi au slobozit pe Sfânta. Deci, propovăduind prin multe locuri pe Domnul Iisus Hristos şi trăgând pe mulţi la credinţă, s-a dus în patria sa. Iar acolo, petrecând într-un loc pustiu, din vechea Seleucie, şi făcând multe minuni, şi-a încheiat viaţa aceasta, trăind în pace, în rugăciune şi în pustnicie. Iar toată vremea vieţii sale a fost de nouăzeci de ani. Dumnezeului nostru, slavă !

Întru aceastã zi, Preacuviosul Pãrintele nostru Coprie

       Acesta s-a născut pe gunoaie, lângă mănăstirea Sfântului şi Marelui Teodosie, începătorul vieţii de obşte, dintr-o femeie pe care o goneau agarenii, şi fugea către Sfântul, dimpreună cu mulţi alţi vecini, ca să scape. Deci, după ce s-au dus păgânii, potoliţi de dumnezeiescul dar ce locuia în Sfântul, călugării mănăstirii aflară copilul ce se născuse în gunoi şi, din porunca marelui Teodosie, l-au luat şi l-au numit Coprie (adică gunoi). Şi se hrănea copilul cu lapte de capră, iar capra care era orânduită să sugă copilul de la dânsa păştea la câmp împreună cu celelalte, dar când sosea vremea ca să sugă copilul, se pogora singură din munte de-l alăpta şi, iar se întorcea la turmă. Aceasta a fost până ce a început copilul a mânca bucăţele. Deci, dacă s-a făcut mare, îl iubea Teodosie şi copilul se învrednici de Duhul Sfânt. Şi, păzind curăţia sufletului, a făcut de i se supuneau fiarele sălbatice. Că, într-una din zile, aflând în grădină un urs mâncând lăptucile, l-a luat de urechi şi l-a scos afară şi, poruncindu-i în numele marelui Teodosie, ursul n-a cutezat să mai intre altă dată în grădină. Încă şi în munte, suindu-se la lemne cu un măgar şi ducând lemnele, iarăşi a venit un urs şi, apucând măgarul, l-a vătămat la un picior. Iar Sfântul prinse pe urs şi puse lemnele pe dânsul, zicându-i: "Nu te voi lăsa, că vreau să faci tu slujba măgarului, până ce se va tămădui". Şi, cu rugăciunile marelui Teodosie, i se supuse ursul şi căra lemne. Altă dată, acest Sfânt, slujind la bucătărie când căldarea dădea în unde, de se vărsau bucatele, negăsind lingura cea mare, şi-a băgat mâna goală în căldare, de a potolit undele, şi nu s-a vătămat. Deci, ajungând el la nouăzeci de ani, strălucea între părinţii aceia ca soarele, împodobit fiind cu preoţia şi cu tot felul de bunătăţi, şi stând într-un loc ascuns, îşi îndrepta rugăciunile către Dumnezeu, încât şi marele Teodosie, după mutarea sa către Domnul, i se arăta, că venea şi împreună cu dânsul cânta. Iar, mai pe urmă, a zis către dânsul: : "Iată, frate Coprie, ţi-a venit vremea petrecerii tale, ci vino la noi, la locul care-ţi este gătit". Deci, dacă a auzit aceasta, minunatul părinte, peste puţine zile, s-a îmbolnăvit şi, sărutând pe sfinţii părinţi, s-a dus cu pace către Domnul.

Viaţa Sfântului Siluan Athonitul

       Cuviosul Siluan (Simeon Ivanovici Antonov) s-a născut în 1866 într-o familie modestă de ţărani ruşi, alcătuită - pe lângă părinţi - din cinci băieţi şi două fete. Tatăl lui Simeon, un om plin de adâncă credinţă, blândeţe şi de multă înţelepciune, îi este primul model în viaţa sa lăuntrică. Încă de mic copil, Simeon şi-a pus în gând - avea doar patru ani - ca atunci "când va fi mare să caute pe Dumnezeu în tot pământul". Auzind mai apoi de viaţa sfântă şi minunile săvârşite de Ioan Zăvorâtul (un sfânt rus contemporan) tânărul Simeon şi-a dat seama că "dacă există Sfinţi, înseamnă că Dumnezeu e cu noi şi n-am nevoie să străbat tot pământul să-L găsesc." De îndată ce şi-a dat seama că a găsit credinţa - împlinise 19 ani - Simeon, înflăcărat de dragostea lui Dumnezeu, simte o prefacere interioară şi atracţia pentru viaţa monahală. Tatăl său este însă categoric: "Fă-ţi mai întâi serviciul militar, apoi eşti liber să te duci." Această stare excepţională a durat trei luni, după care l-a părăsit. Tânărul Simeon, viguros şi chipeş, începe să ducă o viaţă asemenea celorlalţi tineri de vârsta lui; o viaţă departe de sfinţenia fiorului divin care îl cercetase. Dotat cu o fire robustă şi cu excepţională forţă fizică, trece prin multe ispite ale tinereţii; într-o zi loveşte pe un flăcău din sat atât de puternic, încât acesta de-abia rămâne în viaţă. În vâltoarea acestei vieţi de păcat, prima chemare la viaţa monahală începe să se stingă. Într-o zi, însă, este trezit dintr-un coşmar de glasul blând al Maicii Domnului, care înrâurează sufletul său tulburat. Până la sfârşitul vieţii, Cuviosul Siluan i-a mulţumit Preasfintei Fecioare pentru că a binevoit să-l ridice din căderea sa. Această a doua chemare, petrecută cu puţin timp înaintea serviciului militar, a jucat un rol hotărâtor în alegerea căii pe care avea să meargă de acum înainte. Simeon a simţit o adâncă ruşine pentru trecutul său şi a început să se căiască fierbinte înaintea lui Dumnezeu. Atitudinea sa faţă de tot ce vedea în această viaţă s-a schimbat radical. Simeon îşi execută serviciul militar la Sankt Petersburg, în batalionul de geniu al gărzii imperiale. Soldat conştiincios, cu o fire paşnică şi purtare ireproşabilă, a fost foarte preţuit de camarazii săi. Dar gândul său era mereu la pocăinţă, Sfântul Munte Athos(unde trimitea uneori chiar şi bani). În timpul serviciului militar, sfaturile sale salvează de la destrămare tânăra familie a unui soldat căzut in ispită. Puţin înainte de eliberare s-a dus să ceară binecuvântarea Părintelui Ioan din Kronstadt; însă negăsindu-l îi lasă o scrisoare. Întors în cazarmă, Simeon simte puterea rugăciunii Sfântului Părinte. Ajuns mai apoi acasă, se îmbarcă în scurt timp pentru o nouă perioadă a vieţii sale: Muntele Athos. "Grădina Maicii Domnului", citadela monahismului răsăritean şi oaza spiritualităţii filocalice, Sfântul Munte cunoştea la sosirea sa un moment de apogeu. În vârstă de 26 de ani, intră în mănăstirea rusească a "Sfântului Mucenic Pantelimon"(Russikon). Introdus în tradiţia seculară atonită: rugăciunea singuratică la chilie, lungile slujbe în biserică, posturi, privegheri, deasa mărturisire şi cuminecare, citirea, munca şi ascultarea - fratele Simeon se împărtăşeşte din negrăita bucurie a rugăciunii lui Iisus: "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!" Într-o seară, pe când se ruga înaintea icoanei Maicii Domnului, dobândeşte - ca un dar nepreţuit - rugăciunea inimii, ce ţâşnea de la sine, fără încetare. Lipsit de experienţă, tânărul frate cade mai apoi pradă unor ispite cumplite: chinurile demonice. După 6 luni de sfâşieri lăuntrice, într-o după-amiază, şezând în chilia sa, a atins treapta ultimă a deznădejdii, încercând preţ de o oră sentimentul unei părăsiri totale de către Dumnezeu - fapt care i-a cufundat sufletul în întunericul unei spaime de iad. Pradă aceleiaşi spaime şi întristări, se duce la Vecernie în paraclisul "Sfântului Ilie" şi abia şopteşte "Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!". Atunci, în dreapta uşilor împărăteşti, în locul icoanei Mântuitorului, Îl vede pe Iisus Hristos Cel Viu! Întreaga sa făptură s-a umplut de focul harului Duhului Sfânt, o lumină dumnezeiască l-a învăluit, răpindu-i mintea la cer. Intensitatea viziunii îi provoacă o stare de epuizare aproape de moarte. Cuviosul Siluan face parte din acei rari sfinţi creştini care primesc încă de la începutul căii lor ascetice arătarea desăvârşită a harului lui Dumnezeu. Calea lor este însă cea mai anevoioasă, căci sentimentul părăsirii şi al pierderii harului sfâşie sufletul ("nu puteţi înţelege durerea mea" spunea Siluan). Câteva zile după arătarea lui Hristos, Simeon trăieşte o stare de fericire pascală. A trecut apoi un răstimp. Într-o zi de sărbătoare, acelaşi har l-a cercetat a doua oară, dar cu mai puţină intensitate, după care treptat lucrarea sa simţită a început să slăbească; pacea şi bucuria lăsau loc unei chinuitoare nelinişti şi temeri de a pierde harul. În efortul de a păstra adânca pace a lui Hristos, fratele Simeon (devenit acum monahul Siluan) recurge la mijloace ascetice care pot părea incredibile. Păstrându-şi "ascultarea" de econom(responsabil administrativ) al mănăstirii cu peste două mii de vieţuitori, se cufundă şi mai adânc în rugăciune. Începe o lungă perioadă(15 ani !) de alternări continue între vizite ale harului şi părăsiri dublate de intense atacuri demonice. După 15 ani de la prima arătare a Domnului Hristos, într-o înfricoşătoare noapte de luptă spirituală împotriva demonilor, Siluan cade din nou în ghearele unei disperări vecine cu moartea şi necredinţa. Descurajat, cu inima îndurerată, se roagă fierbinte. Şi atunci aude glasul Domnului: "Cei mândri suferă pururea din pricina demonilor". "Doamne, zice atunci Siluan, învaţă-mă ce să fac ca sufletul meu să ajungă smerit". Şi din nou, în inima sa primeşte acest răspuns de la Dumnezeu: "Ţine mintea ta în iad şi nu deznădăjdui." Începând din acel moment sufletul său a înţeles că locul de bătălie împotriva răului, a răului cosmic, se găseşte în inima noastră; că rădăcina ultimă a păcatului stă în mândrie - acest flagel al umanităţii care-i smulge pe oameni de lângă Dumnezeu şi cufundă lumea în nenorociri şi suferinţe; mândria - această adevărată sămânţă a morţii care face să apese asupra întregii omeniri întunericul deznădejdii. De acum înainte Siluan îşi concentrează toate puterile sufletului pentru a dobândi smerenia lui Hristos: biruieşte orice suferinţă pământească, aruncându-se într-o suferinţă încă şi mai mare; osândindu-se la iad, ca nefiind vrednic de Dumnezeu; dar, sigur de iubirea Domnului său, stă în chip înţelept pe marginea adâncului, "şi nu deznădăjduieşte". Timp de încă 15 ani, Siluan urmează calea de foc ce i-a fost arătată. De acum înainte harul nu-l mai părăseşte ca mai înainte - Duhul Sfânt îi dă din nou puterea de a iubi. În această stare, Cuviosul Siluan începe să înţeleagă în profunzimea lor marile taine ale vieţii duhovniceşti. Puţin câte puţin, în rugăciunea sa începe să predomine compătimirea pentru cei ce nu-l cunosc pe Dumnezeu. Întinsă la extrem şi însoţită de lacrimi din belşug, rugăciunea sa trece dincolo de marginile timpului. Duhul Sfânt îi îngăduie să trăiască aievea iubirea pentru "întreg Adamul" - iubirea lui Hristos pentru toată omenirea. Aceeaşi iubire îl îndeamnă pe Siluan să-şi aştearnă în scris experienţa interioară, extraordinara sa viaţă duhovnicească, ignorată aproape cu totul de confraţii săi monahi. În această perioadă a vieţii sale îl descoperă Arhimandritul Sofronie, cel care avea să publice însemnările sale. Sfârşitul pământesc al Cuviosului Siluan de la Athos a fost la fel de blând, liniştit şi smerit ca întreaga sa viaţă de călugăr. După o scurtă suferinţă (8 zile), perfect lucid, senin şi cufundat în rugăciune, se stinge uşor - fără ca vecinii de infirmerie să audă ceva - între orele 1-2 din noaptea de 24 septembrie a anului 1938, în timp ce în paraclisul infirmeriei se cânta Utrenia. Prin Viaţa sfântă şi însemnările Părintelui Siluan Athonitul, Hristos transmite un mesaj umanităţii strivite de absurditatea experienţelor cotidiene, durere şi deznădejde. Probabil - cum spunea Părintele Sofronie(Saharov) într-una din cărţile sale - ultimul... "Fost-a un om pe pământ mistuit de dorinţa lui Dumnezeu. Numele său era Simeon. El s-a rugat îndelung, vărsând lacrimi nestăvilite şi zicând: "Miluieşte-mă!". Dar strigătul său se pierdea în tăcerea lui Dumnezeu. Luni şi luni de zile a rămas în această rugăciune şi puterile sufletului său s-au istovit. Atunci a căzut în deznădejde şi a strigat: "Eşti neînduplecat!" Şi când, o dată cu aceste cuvinte, încă un lucru s-a rupt în sufletul său strivit de deznădejde, dintr-o dată în scânteierea unei clipe Îl vede pe Hristos viu. Inima şi trupul său au fost năpădite cu totul de un foc atât de năprasnic încât, dacă vederea ar fi durat doar o clipă mai mult, n-ar mai fi putut să-i supravieţuiască. Şi de atunci n-a mai putut uita privirea lui Hristos, o privire de o negrăită blândeţe, nesfârşit iubitoare, plină de pace şi bucurie. Şi în toţi anii îndelungatei sale vieţi ce se vor scurge mai apoi, el a dat neobosit mărturie că Dumnezeu este Iubire, Iubire nesfârşită, nepătrunsă..."

Întru aceastã zi, cuvânt din Pateric, despre rugãciune şi faptã

       A fost întrebat un bătrân: "Se folosesc, oare, cei ce cer rugăciunile părinţilor, iar ei se lenevesc?" Şi a răspuns: "Multe poate rugăciunea dreptului, precum este scris, însă, cu deosebire, rugăciunea care se face, care, adică, se ajutorează de cel ce cere rugăciunea, păzindu-se el, cu toată osârdia şi cu durere de inimă, de gânduri şi de fapte rele. Că de va petrece cu nebăgare de seamă, nici un folos nu va avea, măcar şi Sfinţii de s-ar ruga pentru el. Că unul zidind, iar altul spurpând, ce folos va fi, fără numai osteneală". A mai spus încă şi acest fel de povestire, zicând: "Era un sfânt părinte al unei chinovii, împodobit cu toată fapta bună, iar, mai vârtos, cu smerita cugetare, cu blândeţea, cu milostivirea către săraci şi cu dragostea. Acesta se ruga mult lui Dumnezeu, zicând: "Doamne, mă ştiu pe mine că sunt păcătos, dar nădăjduiesc la îndurările Tale, Stăpâne, să nu mă desparţi de sinodia(soborul) mea, ci, împreună cu mine, şi pe aceştia îi învredniceşte Împărăţiei Tale, pentru nespusa Ta bunătate". Deci, această rugăciune făcând-o neîncetat, iubitorul de oameni Dumnezeu i-a dat încredinţare. Avea să se facă pomenire de sfinţi la o altă mânăstire, care nu era departe de dânşii, şi îl chemau părinţii mănăstirii aceleia pe el, împreună cu ucenicii lui, iar el se lepăda. Dar a auzit în vis, zicându-i lui: "Mergi, însă trimite înainte pe ucenicii tăi şi, după dânşii să mergi şi tu". Deci, ducându-se ucenicii lui, au întâlnit un înger în chip de sărac bolnav, care zăcea în mijlocul drumului, şi, venind ucenicii la locul acela şi văzându-l pe el văitându-se, l-au întrebat pricina. Iar el a zis: "Sunt bolnav şi eram călăre pe un dobitoc care, târându-mă, a fugit şi, iată, nu am pe nimeni care să-mi ajute". Iar ei au zis lui: "Ce putem să-ţi facem, ava? Noi suntem pe jos". Şi, lăsându-l, s-au dus. A venit, apoi, după puţin timp părintele lor şi l-au aflat pe el zăcând pe jos şi suspinând. Şi, aflând pricina, i-a zis lui: "N-au venit, oare, pe aici, ceva mai înainte de mine nişte călugări? Nu te-au văzut ei aici ?" Iar el a zis: "Da, au venit, şi înştiinţându-se de boala mea, au trecut, zicând: "Noi pe jos mergem, ce putem să-ţi facem ţie?" Grăit-a lui egumenul: "Vino, dar, să te iau eu în spate şi Dumnezeu va ajuta şi vom merge". Iar el zise: "Cum poţi atâta depărtare să mă duci pe spate? Ci mergi şi te roagă pentru mine". Şi egumenul a zis: "Nu te voi lăsa, ci, iată, piatra aceea şi te voi aşeza pe ea şi mă voi pleca şi te voi lua pe spate". Şi au făcut aşa. Şi întâi îl simţea pe el, că este greu cât un om, apoi se făcu mai uşor şi din ce în ce mai uşor, încât se mira cel ce îl purta pe spate. Şi deodată s-a făcut nevăzut. Şi a venit glas către el: "Fiindcă pururea te rogi pentru ucenicii tăi, să se învrednicească împreună cu tine de Împărăţia Cerului, iată, vezi, altele sunt măsurile tale şi altele ale lor. Deci, înduplecă-i pe ei să vie întru lucrarea ta şi vei dobândi cererea, că Eu sunt drept judecător, răsplătind fiecăruia după faptele lui.

Sursa: http://www.ortodoxism.ro/proloagele/septembrie/Proloage24Sep.shtml http://www.e-icoane.ro/index.php?categoryid=41&p2000_sectionid=26&p2000_imageid=1181 http://www.calendar-ortodox.ro/luna/septembrie/septembrie24.htm