Proloagele din 15 iulie

Luna iulie în 15 zile: pătimirea Sfinţilor Mucenici Chiric şi Iulita (+304)

     În cetatea Iconiei, din ţara Licaoniei, era o femeie tânără, de bun neam, anume Iulita, care se trăgea din seminţia împăraţilor celor mai vechi ai Romei, fiind, cu credinţa creştină. Şi, petrecând, cu un legiuit bărbat, puţin timp şi, de la el primind şi zămislind şi născând un prunc, de parte bărbătească, a rămas văduvă. Şi, născând pruncul, cu Sfântul Botez l-a luminat şi l-a numit pe el Chiric. Întru acea vreme, Diocleţian, păgânul, ţinând sceptrul împărăţiei Romei, a ridicat prigoană asupra creştinilor, în toate ţările stăpânirii sale. Şi era pus demn de dânsul, în ţara Licaoniei, dregătorul Domeţian, om sălbatic şi fără de omenie, cu chip şi cu nărav de fiară, bucurându-se de vărsarea sângelui creştinesc. Deci, acela, venind în Iconia, a început a chinui cumplit pe cei ce credeau în Hristos, şi îi căuta, cu înverşunare, pe cei ce ţineau, în taină, creştineasca credinţă. Văzând aceasta şi ştiind că nu se va putea tăinui credinţa ei, de acest tiran, credincioasa roabă a lui Hristos Iulita, s-a gândit să fugă, că se temea ca nu cumva, neputând suferi chinurile cele cumplite, să se lepede de Hristos. Deci, şi-a lăsat toate averile sale şi casa şi rudeniile şi robii şi toată frumuseţea lumii acesteia pentru dragostea lui Hristos şi, luându-şi pe fiul său Chiric, fiind prunc de trei ani, şi două slugi credincioase, a ieşit noaptea din cetatea Iconiei, şi a purces printre străini aducându-şi aminte de ceea ce a zis Scriptura: "nu avem aici cetate stătătoare, ci pe cea viitoare o căutăm". Şi a mers în Seleucia, ca o străină, şi ca una din cele sărace, tăinuindu-şi neamul său, însă a aflat şi acolo aceeaşi prigoană asupra creştinilor. Că un oarecare Alexandru, luând stăpânirea de dregător, de la împărat, a mers în Seleucia şi ucidea fără milă pe toţi cei ce mărturiseau numele lui Iisus Hristos. Deci, fericita Iulita, aducându-şi aminte de ceea ce se scrie: "Fugiţi de mânie" şi iarăşi: "Când vă vor goni pe voi din cetatea aceasta, fugiţi în cealaltă", a ieşit din Seleucia şi s-a dus în Tars, cetatea Ciliciei, şi petrecea acolo, între cei săraci. Dar, după o vreme, acelaşi dregător, Alexandru, a venit şi în Tars, ca să chinuiască pe creştini. Şi s-a făcut cunoscută Sfânta Iulita unora şi au vorbit, despre ea, cu dregătorul. Iar acela îndată a poruncit să o prindă şi a stat la judecată, înaintea poporului. Şi prinzând-o pe ea ostaşii, cu fiul ei, amândouă slugile au fugit, dar priveau de departe, ca să vadă pătimirea şi sfârşitul ei. Şi dusă a fost, înaintea dregătorului. Muceniţa, având în braţe pe Sfântul Chiric, pruncul cel de trei ani. Şi, fiind întrebată, de dregător despre nume, despre neam, de moşie, răspundea, cu îndrăzneală, mărturisind numele Domnului nostru Iisus Hristos, numindu-se pe sine creştină, şi spunând că patria ei este cereasca Împărăţie a lui Hristos. Deci, mâniindu-se dregătorul, a poruncit să ia de la dânsa pruncul şi, dezbrăcând-o şi întinzând-o, să o bată fără de cruţare, Şi bătută fiind Muceniţa, pruncul plângea şi se trăgea din mâinile celor ce-l ţineau pe el, ca să alerge la mama lui. Iar dregătorul, văzând pruncul că este frumos, a poruncit să-l aducă la el. Şi, luându-l pe el, l-a pus pe genunchii săi. Şi-l mângâia pe el, ca să nu plângă, şi netezea capul copilului şi-l săruta pe el şi cuvinte dulci îi zicea. Dar copilaşul se apăra, trăgându-se din mâinile lui şi, ferindu-şi capul de dregător, nelăsându-se mângâiat, nici sărutat de buzele acelea spurcate. Iar, privind spre mama sa, care era bătută, plângând, pruncul striga: "Creştin sunt, lasă-mă la mama mea". Şi zgâria faţa dregătorului cu unghiile sale. Şi, umplându-se de mânie, dregătorul l-a aruncat jos pe prunc şi l-a izbit cu piciorul în coaste, trântindu-l jos de pe scaunul său cel înalt. Iar pruncul căzând pe treptele cele de piatră şi izbindu-se cu capul de colţurile cele ascuţite ale treptelor, tot locul acela l-a umplut de sânge şi şi-a dat sufletul său fără de prihană în mâinile lui Dumnezeu. Şi aşa s-a încununat cu mucenicie Sfântul prunc Chiric. Iar mama lui, Iulita, cumplit bătută fiind, ca într-un trup străin pătimea, şi ca un stâlp neînsufleţit; şi nimic altceva nu striga, fără numai aceasta: "Creştină sunt, şi nu voi jertfi idolilor." Iar, dacă au încetat a o bate şi a ridicat-o de la pământ, a văzut pe fiul său iubit mort, înaintea divanului, şi zăcând în sânge. Drept aceea, s-a umplut de bucurie şi a zis: "Îţi mulţumesc Ţie, Doamne, că ai învrednicit, pe fiul meu, de un dar ca acesta, ca să pătimească muceniceşte, el mai înainte de mine, pentru numele Tău Cel Sfânt şi să primească cununa cea neveştejită a slavei Tale." După aceasta, a poruncit dregătorul să o spânzure pe lemnul de chinuire şi cu piepteni de fier să-i strujească trupul şi să arunce cu smoală fiartă peste rănile ei. Şi, aşa, chinuită fiind Sfânta, dregătorul striga: "Miluieşte-te Iulita, pe tine însăţi. Închină-te zeilor ca să te izbăveşti din chinuri." Iar Muceniţa răspundea: "Nu mă voi închina dracilor şi idolilor celor surzi şi muţi". Şi dregătorul văzând răbdarea şi mărirea de suflet a Muceniţei, a osândit-o la tăiere cu sabia. Şi slujitorii, luând-o pe ea, au dus-o afară din cetate, la locul cel de moarte. Şi mergea Sfânta, bucurându-se, ca la o încununare de nuntă. Şi, ajungând la locul acela, a cerut puţin timp, pentru rugăciune. Şi ea, plecându-şi genunchii, s-a rugat, zicând: "Îţi mulţumesc, Ţie, Doamne, Dumnezeul meu, Iisuse Hristoase, că ai chemat pe fiul meu mai înainte de mine, învrednicindu-l pe el a pătimi, pentru numele Tău Cel sfânt şi înfricoşător. Primeşte-mă, dar, şi pe mine, nevrednica roaba Ta, şi mă învredniceşte să dobândesc dar înaintea Ta, ca să fiu numărată cu fecioarele cele înţelepte, care au intrat în cămara Ta cea nestricăcioasă. Ca bine să Te cuvânteze duhul meu pe Tine, Ziditorul său şi pe Tatăl Tău, Cel fără de început, şi pe Duhul Sfânt, Cel împreună de o Fiinţă, în veci. Amin." Aşa rugându-se Sfânta, după ce călăul şi-a ascuţit sabia, i-a lovit grumajii şi i-a tăiat cinstitul ei cap, lăsând-o la acel loc fără de îngropare, spre mâncare câinilor şi fiarelor. Asemenea şi trupul Sfântului Chiric, afară din cetate trăgându-l, l-au aruncat lângă trupul mamei sale şi s-au dus. Şi, sosind noaptea, cele două slujnice venind, au luat trupul stăpânei lor şi al fiului ei şi, ducându-le departe, le-au îngropat în pământ. Dintre aceste slujnice, una a vieţuit până în anii marelui Constantin, întâiul împărat al creştinilor, când Bisericile lui Dumnezeu au luat îndrăzneală, cu darul lui Hristos. Atunci, slujnica aceea a arătat credincioşilor locul unde erau îngropate cinstitele moaşte ale Sfinţilor Mucenici Chiric şi Iulita şi a povestit pătimirea lor. Şi au scos sfintele moaşte, întregi şi pline de bună mireasmă şi dând tămăduiri. Iar pătimirea lor a fost scrisă, spre pomenirea Sfinţilor Mucenici, spre folosul credincioşilor şi spre slava lui Hristos, Dumnezeul nostru, Celui împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh slăvit în veci ! Amin.

Viaţa Sfântului Vladimir, Luminătorul Rusiei

Marele Vladimir, domnul Kievului şi singurul stăpânitor a toată Rusia, era fiul lui Sviatoslav, nepotul lui Igor şi al Sfintei Olga şi strănepotul lui Ruric, cel chemat de la nemţi la domnia Rusiei, care îşi trăgea seminţia sa de la August, Cezarul Romei. Ruric avea scaunul domniei în marele Novgorod; iar Igor Ruricovici, după moartea tatălui său, a mutat scaunul la Kiev şi a născut din Sfânta Olga un fiu, anume Sviatoslav. Iar Sviatoslav Igorovici avea trei fii: Iaropolc, Olg şi Vladimir, nu însă dintr-o femeie. Şi împărţind Sviatoslav marea domnie a Rusiei la cei trei fii ai săi, a dat celui mai mare fiu, Iaropolc, Kievul; celui mijlociu, Olg, drevlenii; iar celui mai mic, Vladimir, marele Novgorod. Apoi, după moartea marelui domn Sviatoslav, Iaropolc stând la scaunul părin­tesc, în Kiev, s-a sculat cu război asupra fratelui său, Olg, voievodul drevlenilor, şi l-a ucis; iar domnia aceluia a luat-o pentru el. Acest lucru auzindu-l Vladimir, voievodul marelui Novgorod, s-a temut de Iaropolc, fratele său cel mai mare, ca nu cumva să-i facă şi lui asemenea, şi a fugit peste mare la germani. Deci Iaropolc a luat întru a sa stăpânire şi domnia marelui Novgorod, ca şi pe a drevlenilor. Dar Vladimir, nu după multă vreme, adunând multă putere de oaste, atât de la nemţi, cât şi din alte părţi ale pământului Rusiei, a mers împotriva lui Iaropolc, domnul Kievului, şi l-a ucis. Deci, luând domnia Kievului şi pe femeia fratelui său, cea de neam grecesc, s-a făcut stăpân peste tot pământul Rusiei. El a pus în Kiev idoli la locuri înalte şi s-a închinat lor cu jertfe, îndemnând tot poporul la închinarea lor, iar cei ce nu voiau să se închine idolilor, poruncea să-i dea morţii. Atunci a fost ucis fericitul Teodor creştinul şi fiul său, Ioan, căci n-a voit să fie părtaş închinătorilor la idoli, nici să-şi dea pe fiul său la drăceasca jertfă. Iar ceilalţi creştini, pe care i-a luminat Sfânta Olga şi le-a zidit biserică la movila Oscoldova, câţi se mai aflau vii, de frică se făcuseră neştiuţi. Pentru că unii fugeau, alţii păzeau în taină sfânta credinţă, iar alţii se întorceau la păgânătatea dinainte; şi de era undeva vreo biserică creştinească, aceea se risipea cu mâna închinătorilor de idoli. Deci Vladimir pusese în Kiev idolii aceştia: mai întâi Perun, începătorul idolilor, pe care îl credea a fi zeul tunetului, al fulgerelor şi al norilor de ploaie; al doilea, Voios, ce i se părea a fi zeul dobi­toacelor; al treilea, Pozvizd sau Vihor, zeul văzduhului; al patrulea, Lado, zeul veseliei; al cincilea, Cupalo, zeul rodurilor pământului; al şaselea, Coliada, zeul prăznuirii ce se face iarna. Şi alţii ce li se păreau a fi zei, se puneau nu numai în Kiev, ci şi prin toate părţile stăpânirii ruseşti, după porunca marelui domn, şi pe toţi îi cinsteau prin închinăciune păgânească. O închinăciune de idoli ca aceea se făcea şi în marele Novgorod, căci Vladimir trimisese acolo să fie mai mare pe unchiul său, Dobrin voievodul, fratele maicii sale. Iar acela, ceea ce a văzut pe Vladimir făcând în Kiev, tot asemenea a făcut şi el acolo, punând de asemenea idoli şi numindu-i cu acelaşi nume. Iar Vladimir, pe lângă închinarea de idoli, avea şi altă răutate, adică se tăvălea fără de înfrânare în poftele trupeşti, ca în noroi. Căci era foarte mult iubitor de femei, ca şi Solomon cel de demult, şi nesăţios în trupeştile patimi. Şi avea multe femei, dar şi mai multe ţiitoare, şi vieţuia prea spurcat, fiind în rătăcirea închinării de idoli. Despre viaţa lui Vladimir, cât a fost în neştiinţă de Dumnezeu şi în păgânătate, despre uciderea de frate, despre vărsările de sânge, despre vitejie şi multele războaie, despre diavoleştile slujiri, despre aprinderile spre femei, despre toate se scrie pe larg în Hronograful Sfântului Nestor al Pecerscăi şi în alte istorii ruseşti scrise cu mâna. Se mai află şi în Sinopsisul Pecerscăi cel tipărit şi cine voieşte să afle mai multe, să citească acolo. Iar noi nu voim să descriem viaţa lui cea necurată şi păcătoasă de mai înainte, ci pe cea dreaptă şi sfântă. De aceea nu vom zăbovi mult la lucrurile sale cele rele, care le făcuse mai înainte de primirea sfintei credinţe. Deci ajunge că le-am pomenit pe acelea pe scurt, pe de o parte, ca nu de prisos să se lungească istoria, iar pe de alta, ca auzul cel întreg înţelept, să nu se îngreuieze. Se cade deci să mergem la luminarea lui prin Botez şi la lucrurile cele plăcute lui Dumnezeu, din care s-a făcut folos de suflet mântuitor la toate neamurile Rusiei. Când Preabunul Dumnezeu, Cel ce nu voieşte moartea păcătoşilor, ci întoarcerea lor la viaţă, din negrăita Sa milostivire, a binevoit ca părţile Rusiei cele întunecate cu întunericul închinării de idoli, să nu piară până la sfârşit, ci cu lumina sfintei credinţe să fie luminate şi să fie povăţuite la calea mântuirii, le-a ales lor călăuzitor spre aceasta pe acest mare domn Vladimir, precum de demult a ales romanilor şi grecilor pe marele împărat Constantin, iar la începutul tuturor neamurilor, pe Sfântul Apostol Pavel. Pentru că Cel ce a zis ca din întuneric să răsară lumină, a răsărit şi în inima lui Vladimir raza luminii celei de taină, şi a deşteptat într-însul dorirea cunoştinţei adevărului. Astfel l-a prefăcut pe el din păgân şi închinător de idoli, în creştin binecredincios; din prigonitor - precum oarecând pe Saul - în nou apostol şi învăţător al ruşilor, care scăpând atâtea popoare ale Rusiei de înghiţirea iadului şi din veşnica moarte, le-a adus prin a doua naştere la Sfântul Botez, în viaţa cea veşnică. Dar se cuvine să pomenim pe scurt şi aceea că ruşii, încă mai înainte de Vladimir cu câtăva vreme, s-au botezat, deşi nu toţi, însă o parte din ei. întâi s-a botezat poporul Rusiei cel slavonesc, de către Sfântul Apostol Andrei, cel întâi chemat, care ajungând în munţii Kievului, i-a binecuvântat şi, înfigând o cruce pe un deal înalt, a proorocit despre zidirea cetăţii şi de darul lui Dumnezeu ce avea să răsară în acele locuri. Iar pe câţi oameni a aflat atunci acolo, i-a învăţat sfânta credinţă şi i-a botezat. După aceea, a mers în celelalte părţi ale Rusiei, unde este acum marele Novgorod şi unde sunt şi alte cetăţi vestite, şi pretutindenea pe câţi a putut să-i întoarcă la Hristos, i-a luminat cu Sfântul Botez. O parte din ruşi s-au mai botezat pe vremea împăratului grec Vasile Macedon, şi pe vremea patriarhiei Preasfinţitului Fotie, fiind trimis de dânşii arhiereul Mihail. În acea vreme, fiind încă mic de vârstă Igor Ruricovici, domnul Rusiei, ocârmuia domnia Oleg, rudenia şi povăţuitorul voievodului. Deci arhiereul grecesc, mergând din Constantinopol la pământul Rusiei ca să înveţe sfânta credinţă pe poporul cel necredincios, popoarele doreau să vadă mai întâi vreo minune de la dânsul. Deci i-a întrebat arhiereul: „Ce fel de minune v-ar trebui?" Iar ei au zis: „Cartea aceea care învaţă credinţa voastră cea creştinească să se arunce în foc şi, de nu va arde, vom cunoaşte din aceasta că este bună şi adevărată credinţa voastră şi Dumnezeul cel propovăduit de tine este mare". Iar arhiereul, nădăjduind în Dumnezeu, a poruncit ca să aprindă un foc mare înaintea tuturor, şi, ridicându-şi mâinile spre cer, s-a rugat, zicând: „Preamăreşte numele Tău, Hristoase Dumnezeule!" Aceasta zicând, arhiereul a pus cartea Sfintei Evanghelii în foc şi n-a ars. Căci toate lemnele arzând şi focul potolindu-se, s-a găsit Evanghelia întreagă, nevătămată de foc deloc. Văzând această minune popoarele, foarte mulţi dintre ei au crezut în Hristos şi s-au botezat. Poporul Rusiei s-a mai botezat şi în zilele marii doamne Olga, soţia marelui domn al Rusiei, Igor Ruricovici, maica lui Sviatoslav şi bunica lui Vladimir. Aceea, după cum se scrie în viaţa sa, ducându-se la Constantinopol, a primit sfânta credinţă creştinească şi s-a numit Elena din Sfântul Botez. Apoi, întorcându-se de acolo, pe mulţi din Kiev şi din celelalte cetăţi ale Rusiei i-a adus la sfânta credinţă şi la Sfântul Botez, dar n-a putut să-i lumineze pe toţi. Nici chiar pe fiul său, Sviatoslav, n-a putut să-l plece la primirea creştinătăţii. Şi fiind aceste botezuri mai înainte de Vladimir, sfânta credinţă nu s-a putut lărgi şi întări. Pe de o parte, pentru războaiele cele dese, iar pe de alta, pentru domnii care se dăduseră la păgâneasca închinare de idoli. Deci Rusia s-a luminat desăvârşit în zilele marelui domn Vladimir, căci el luminându-se mai întâi el însuşi şi cunoscând calea cea adevărată a mântuirii, a povăţuit pe toţi la aceasta, pe de o parte prin pilda evlaviei sale, iar pe de alta prin porunca stăpânirii sale. Creştinarea ruşilor s-a început astfel: Vladimir preamărindu-se cu vitejia, cu singură stăpânirea şi cu mărimea împărăţiei sale, mai mult decât alţi împăraţi şi domni în toată partea de sub soare, au început a veni la dânsul felurite popoare, lăudându-se către dânsul cu credinţa lor. La început au venit maho­medanii, pe care Vladimir i-a întrebat: „Ce fel este credinţa voastră?" Ei au răspuns: „Credem în Dumnezeul care este în ceruri şi avem pe proorocul lui Dumnezeu, Mahomed. Acela ne dă voie să avem mai multe femei, câte voieşte cineva, şi să ne desfatăm din toate dulceţile trupeşti; numai ne porunceşte să ne tăiem împrejur, să nu mâncăm carne de porc şi să nu bem vin". Apoi mai spuneau şi alte lucruri de necinste şi de ruşine din credinţa lor, pe care nu se cuvine a le da în scris. Iar Vladimir, fiind iubitor de femei, îl asculta cu plăcere, dar tăierea împrejur şi înfrânarea de la vin, n-a iubit-o. Deci a zis către dânşii: „Noi nu putem să trăim fără vin, deoarece în Rusia toată veselia şi beţia se face cu băutură". După aceea, au venit trimişi şi de la nemţi, şi de la papa Romei, şi de la Cezarul Apusului şi de la ceilalţi domni, fiecare spunând că credinţa lor este mai bună, dar nici una din acelea n-a iubit-o. Încă şi evreii au venit, spunându-i despre credinţa lor, a Legii celei vechi, că este mai bună decât toate credinţele. Atunci Vladimir i-a întrebat: „Unde este pământul şi împărăţia voastră?" Ei au răspuns: „Pământul nostru este Ierusalimul, Palestina şi cele dimprejurul ei; dar de vreme ce am mâniat pe Dumnezeu cu păcatele noastre, pentru aceea ne-a risipit Dumnezeu în toată lumea, iar pământul nostru l-a dat creştinilor". Vladimir le-a zis: „Cum învăţaţi voi pe alţii la credinţa voastră, când voi înşivă sunteţi lepădaţi de Dumnezeul vostru? Că de v-ar fi iubit Dumnezeu, nu v-ar fi răspândit prin pământuri străine. Oare şi nouă ne doriţi o risipire ca aceea?" Acestea zicându-le, i-a izgonit de la faţa sa. După toţi aceştia, a venit un sol trimis cu daruri de la Vasile şi Constantin, împăraţii greceşti, şi de la Nicolae Hrisoverghie, Patriar­hul Constantinopolului. Acel sol era bărbat ales, cuvântăreţ şi insuflat de Dumnezeu, şi se numea Chirii filosoful. Acest filosof, Chirii sau Chir, a vorbit mult cu Vladimir despre credinţa creştină, începând de la zidirea lumii, trecând prin toate proorociile de la întruparea Domnului nostru Iisus Hristos, până la pătimirea care a suferit-o de bună voie, şi până la moartea pe cruce, pentru mântuirea omenească, şi până la învierea cea de a treia zi din morţi şi înălţarea Lui la ceruri, precum despre aceasta scrie pe larg Cuviosul Nestor al Pecerscăi. Iar mai pe urmă, adăugând cuvântul despre a doua venire a lui Hristos, despre învierea morţilor, despre înfricoşata judecată, despre munca cea fără de sfârşit pregătită păcătoşilor şi despre răsplătirea drepţilor întru împărăţia cerurilor, i-a dat lui în dar de la cei care l-au trimis o pânză mare ţesută cu aur, pe care era închipuită înfricoşata judecată a lui Dumnezeu şi despărţirea păcătoşilor de drepţi. Drepţii stăteau în dreapta Judecătorului şi de aceeaşi parte dreaptă era şi Raiul şi împărăţia cerurilor; iar păcătoşii stăteau de-a stânga, unde se vedea gheena focului, iadul, înfricoşatele chipuri ale diavolilor şi erau închipuite şi felurite munci în iad. Spre toate acestea privind Vladimir cu dinadinsul, a întrebat pe Chir despre fiecare lucru, iar filosoful, spunându-i toate cu de-amănuntul, a zis: „Când va veni Hristos Dumnezeu din cer pe pământ întru slava Sa, să judece vii şi morţii şi să răsplătească fiecăruia după faptele lui, atunci pe câţi va afla drepţi, îi va pune de-a dreapta Sa, şi-i va trimite în împărăţia Sa cea cerească, la veşnica veselie. Iar pe câţi îi va afla păcătoşi, îi va pune de-a stânga şi-i va trimite în focul gheenei cel nestins, în muncile cele nesfârşite". Iar Vladimir, auzind acestea, a suspinat şi a zis: „Fericiţi cei ce vor sta de-a dreapta şi amar de cei ce vor fi de-a stânga!" Atunci Chir filosoful i-a zis: „Împărate, de vei înceta de la lucruri rele şi de vei primi Sfântul Botez, te vei învrednici a sta de-a dreapta; iar de vei rămâne în necurăţie, apoi locul tău va fi la stânga". Atunci Vladimir, luând aminte la cele grăite de filosof şi socotindu-le, a zis: „Voi mai aştepta încă puţin până ce mai cu dovedire voi cerceta toate credinţele". Apoi, dăruind pe filosof şi pe cei dimpreună cu dânsul, i-a trimis cu cinste la Constantinopol. Şi plecând filosoful grec, Vladimir a chemat la dânsul pe toţi boierii şi dregătorii săi, şi le-a zis: „Iată, au venit la mine înţelepţi din felurite ţări, de la mahomedani, de la nemţi, de la romani, de la jidovi şi de la celelalte neamuri, lăudându-şi fiecare din ei credinţa lor. Iar la urma tuturor au venit şi grecii. Aceştia mi-au spus despre credinţa lor lucruri multe şi mai minunate decât alţii, povestindu-mi faptele ce s-au făcut sub cer de la începutul lumii şi până acum. Ei spun cum că are să fie un alt veac şi o altă viaţă şi cum, după moarte, toţi vor învia, iar de a făcut cineva ceva bine în veacul acesta, acela se va bucura în veacul cel ce va să fie, vieţuind cu viaţă fără de moarte, iar păcătoşii se vor munci în veci". Atunci boierii şi dregătorii lui au zis către dânsul: „Nimeni nu huleşte ceva al său vreodată, ci mai ales îl laudă; iar tu, mare domnule, de voieşti să cunoşti mai cu încredinţare adevărul, ai mulţi oameni înţelepţi, trimite dintre dânşii pe cei mai aleşi pe la felurite popoare, ca să vadă şi să ştie tot felul de credinţe, şi cum slujeşte cineva Dumnezeului său. După aceea, întorcându-se, îţi vor spune ţie şi nouă despre toate cu de-amănuntul şi desăvârşit". Iar Vladimir a ascultat un sfat ca acesta şi a trimis bărbaţi pricepuţi şi înţelepţi în felurite ţări, ca să cerceteze credinţele şi slujbele fiecărui popor. Deci ei străbătând multe ţări şi împărăţii, s-au dus la urmă şi la Constan­tinopol şi au spus împăraţilor greceşti, Vasile şi Constantin, pricina venirii lor. Iar împăraţii s-au bucurat şi îndată au spus despre dânşii preasfinţitului patriarh. Deci patriarhul a poruncit să împodobească biserica, a făcut praznic şi s-a îmbrăcat în cele mai scumpe veşminte arhiereşti, cu mulţi episcopi şi preoţi, şi au săvârşit dumnezeiasca Liturghie. Şi au mers la Sfânta Liturghie împăraţii cu trimişii lui Vladimir şi, ducându-i în biserică, i-au pus într-un loc unde le era cu înlesnire să vadă şi să audă toate. Iar ei văzând frumuseţea cea negrăită a laudei lui Dumnezeu, precum nu văzuseră în nici o parte vreodată, şi auzind glasurile cele prea dulci ale cântărilor de laudă pe care nu le mai auziseră niciodată, se mirau foarte mult şi li se părea că nu mai stau pe pământ, ci în cer. Pentru că în acea vreme i-a strălucit pe ei lumina cea cerească, încât se făcuseră ca afară de sine de bucuria duhovnicească de care s-a umplut inima lor atunci. Iar după săvârşirea dumnezeieştii Liturghii, împăraţii şi patriar­hii au făcut cinste şi ospăţ mare solilor din Rusia şi, îndestulându-i cu daruri multe, i-au slobozit. Şi când s-au întors la Vladimir, el iarăşi a chemat pe toţi boierii şi bătrânii săi şi a poruncit ca trimişii care s-au întors să spună fiecare înaintea tuturor ceea ce a văzut şi a auzit. Iar ei, începând, au spus toate pe rând despre credinţa fiecărui popor şi despre slujbele lor, dar toţi auzind despre acele credinţe, le erau neplăcute. Apoi au început a spune cele văzute la greci şi ziceau: „Când am mers în Constantinopol, grecii ne-au dus în biserica lor, unde slujesc Dumnezeului lor, şi am văzut acolo o frumuseţe şi o slavă pe care limba noastră nu poate să o spună; veşmintele preoţilor erau prea minunate, rânduiala slujirii foarte cinstită, starea înainte a tuturor oamenilor cucernică, iar cântările atât de dulci, precum nu am auzit niciunde, şi ne-a cuprins o bucurie, încât nu ne mai simţeam pe noi înşine, nici nu cunoşteam dacă mai suntem pe pământ sau în cer. Deci nu este în toată lumea o podoabă şi o preaslăvită laudă de Dumnezeu ca la greci. Pentru aceasta credem că adevărată este cre­dinţa lor şi numai cu acei oameni locuieşte Dumnezeul cel adevărat". Şi au zis boierii către Vladimir: „Dacă credinţa grecească n-ar fi bună şi adevărată, atunci bunica ta, Olga, n-ar fi primit acea credinţă, pentru că era femeie foarte înţeleaptă". Atunci Vladimir, lucrând într-însul darul Sfântului Duh, a început a se lumina câte puţin în mintea sa, a cunoaşte dreapta credinţă creştinească şi a o dori. Dar, de vreme ce nimeni nu era lângă dânsul care să-l aducă degrabă spre săvârşirea lucrului ce-l gândise, pentru că toţi boierii şi sfetnicii erau întunecaţi cu întunericul păgânătăţii, de aceea s-a pre­lungit încredinţarea şi botezul lui până la o vreme, până ce a aflat un sfat, ca să se ducă cu război împotriva pământului grecesc, să ia ce­tăţile lor şi să câştige dascăli creştineşti care să-l înveţe pe el credinţa. Deci adunând Vladimir oaste multă, s-a dus la Herson şi a luat întâi cetatea grecească Cafa. Apoi a mers sub Herson, cetatea de scaun a pământului acela, de lângă malul Mării Negre, unde era port ales de corăbii. Deci a înconjurat cetatea aceea şi, luptându-se împotriva ei multă vreme, nu a putut să o ia căci era tare şi oastea grecească dintr-însa se lupta împotrivă cu bărbăţie. Iar Vladimir le zicea hersonenilor ca să i se plece lui de voie, dacă voiesc să câştige milă de la dânsul. Iar de nu, va sta sub cetatea lor chiar şi trei ani, până o va lua, şi în ceasul acela nu va avea nici o milă. Dar hersonenii nu băgau în seamă cuvintele lui, deşi sufereau strâmtorare în cetate; căci de şase luni erau înconjuraţi şi aveau lipsă de cele de nevoie. Iar dumnezeiasca purtare de grijă, căutând prin judecăţile cele neştiute ceea ce era mai de folos nu numai grecilor, ci şi la toate popoarele Rusiei, a rânduit ca cetatea Hersonului să se plece lui Vladimir, lucru care s-a întâmplat astfel: Un protopop al Hersonului, anume Anastasie, a scris lui Vladimir pe o săgeată, astfel: „împărate Vladimir, dacă voieşti să iei cetatea, caută în pământ spre părţile Răsăritului urloaiele prin care curge în cetate apa cea dulce. Acelea dacă le vei tăia şi vei lua apa cetăţii, poporul ţi se va pleca cu înlesnire, fiind silit de sete". Aşa scriind protopopul pe săgeată, a încordat arcul şi i-a dat drumul către cortul lui Vladimir. Şi a căzut săgeata înaintea cortului şi cei ce au văzut-o au luat-o îndată şi, văzând pe dânsa acea scrisoare, au dus-o lui Vladimir. Iar el a chemat un tălmaci al limbii greceşti, şi acela citindu-i scrisoarea, a poruncit Vladimir să caute în pământ, spre părţile Răsăritului, acele urloaie prin care venea apa. Şi aflându-le, le-a tăiat şi, nemaifiind apă în cetate, poporul a slăbit de sete; apoi, chiar şi nevrând, s-a supus lui Vladimir. Iar acesta, luând cetatea Hersonului, a intrat într-însa cu dănţuire, nefăcând oamenilor nici un rău, nici strâmbătate. După luarea Hersonului şi a toată Tavrichia, Vladimir a trimis la împăraţii greceşti, zicând: „V-am luat Hersonul, cetatea voastră slăvită, şi tot pământul Tavrichiei; şi acum aud că aveţi o soră fecioa­ră frumoasă; deci să mi-o daţi mie spre însoţire. Iar de nu veţi voi, voi face şi cetăţii voastre împărăteşti ceea ce am făcut Hersonului". Împăraţii greceşti primind scrisoarea aceea de la Vladimir, s-au mâhnit foarte tare, pentru că sora lor, cu numele Ana, nu voia să se însoţească cu un păgân. Dar ei, temându-se de multa putere a oştilor Rusiei şi de vitejia lui Vladimir, au scris înapoi către dânsul, astfel: „Nouă, creştinilor, nu ni se cade să dăm pe sora noastră după cel ce petrece în credinţa păgânească, dar dacă voieşti s-o iei, leapădă-te de idolii tăi şi crede, ca şi noi, în Hristos, adevăratul Dumnezeu, şi primeşte Sfântul Botez. Atunci fără oprire vei lua în însoţire pe sora noastră şi vei petrece cu noi în dragoste, ca cel de o credinţă cu noi, moştenind încă şi cereasca împărăţie". Primind Vladimir un răspuns ca acesta de la împăraţii greceşti, a trimis iarăşi la dânşii, zicându-le: „Eu am iubit credinţa voastră din vremea aceea, când cei trimişi de mine să cerceteze feluritele credinţe au fost şi la voi şi ne-au spus cu de-amănuntul că este mai bună credinţa voastră decât toate credinţele, şi slujirea cu care slujiţi Dumnezeului vostru este mai aleasă decât a tuturor popoarelor. Deci voiesc a primi credinţa voastră, însă voi trimiteţi un episcop la mine, ca să mă boteze, şi voi înşivă veniţi cu sora voastră, sau trimiteţi-mi pe sora voastră spre însoţire. Iar eu vă voi înapoia Hersonul şi toată Tavrichia". O bună înştiinţare ca aceasta primind împăraţii greceşti, s-au bucurat foarte mult şi au îndemnat cu rugăminte pe sora lor să meargă la Vladimir, zicându-i: „Milostiveşte-te de împărăţia creşti­nească, căci, de nu vei merge după el, apoi el nu va înceta a prăda pământul nostru; şi ne este frică ca să nu facă şi cetăţii împărăteşti ceea ce a făcut Hersonului. Iar dacă Vladimir se va boteza pentru tine, şi prin tine va întoarce Domnul spre Sine pământul Rusiei, atunci şi cel grecesc va fi slobod de războaiele cele grele şi de năvălirile ruşilor. Deci de la toţi vei avea slavă veşnică şi fericire nemuritoare". Iar Ana, sora împăraţilor, deşi nu voia, însă socotind mântuirea norodului celui aşa de mare al Rusiei, care voia să se întoarcă la Dumnezeu; încă şi patriei sale, împărăţiei greceşti, dorindu-i pace, s-a învoit cu sfatul şi cu rugămintea fraţilor săi şi a zis cu lacrimi: „Fie voia Domnului!" Şi au trimis-o pe ea împăraţii în corăbii, pe mare, cu arhiereul Mihail, cu preoţi şi cu boieri cinstiţi. Şi ajungând ea la Herson, au întâmpinat-o cu slavă şi au dus-o în palatul împărătesc. În acea vreme, nu cu multe zile înaintea venirii fiicei împără­teşti, Vladimir s-a îmbolnăvit la ochi şi a orbit. Deci începuse a se îndoi de sfânta credinţă şi de Sfântul Botez şi, tulburându-se în sine, zicea: „Zeii Rusiei s-au mâniat împotriva mea, că voiesc să-i las şi să primesc altă credinţă; de aceea, au trimis asupra mea pedeapsa orbirii". Iar sora împăraţilor greceşti a trimis la el, zicându-i: „De voieşti să fii sănătos şi să vezi cu ochii, primeşte Sfântul Botez degrabă, căci în alt mod nu te vei izbăvi de orbirea ta. Iar de te vei boteza, te vei mântui nu numai de orbirea trupească, ci şi de cea sufletească!" Aceasta auzind-o Vladimir, a răspuns: „De va fi adevărat graiul acesta, apoi voi cunoaşte din aceasta că Dumnezeul creştinilor este mare!" Şi chemând el îndată pe episcop, a cerut Sfântul Botez; iar episcopul mai întâi l-a făcut chemat şi l-a învăţat bine sfânta credinţă, apoi l-a botezat în biserica Sfânta Sofia, care este în mijlocul cetăţii, dându-i numele Vasilie. Iar la botezul lui s-a făcut o minune asemenea aceleia ce s-a făcut cu Sfântul Apostol Pavel pe calea către Damasc, când prigonea Biserica lui Dumnezeu şi care, din lumina cerească ce l-a strălucit pe el în cale, devenise orb. Căci atunci când Vladimir, care era orb la ochi, a intrat în sfânta scăldătoare şi episcopul a pus mâna pe el, după rânduiala Sfântului Botez, îndată a căzut orbirea de pe ochii lui ca nişte solzi. Deci a văzut şi a preaslăvit pe Dumnezeu că l-a adus la adevărata credinţă; şi mulţumea Domnului Hristos, bucurându-se şi veselindu-se. Acea minune văzând-o boierii şi oastea lui, cu toţii s-au botezat şi s-a făcut bucurie mare ruşilor şi grecilor, dar mai ales sfinţilor îngeri din cer. Căci dacă îngerii se bucură de un păcătos care se pocăieşte, cu atât mai vârtos s-au bucurat de atâtea suflete care au cunoscut pe Dumnezeu, şi au cântat "Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu", şi celelalte. Botezul lui Vladimir, a boierilor lui şi a oştilor s-a săvârşit în Herson, în anul de la facerea lumii 6496, iar de la întruparea lui Dumnezeu Cuvântul, în anul 988. Iar după Botez, au adus la Vladimir pentru cununie pe sora împăraţilor greceşti şi nu după multe zile s-a cununat cu dânsa în legiuită nuntă. Şi a înapoiat grecilor Hersonul cu toată Tavrichia şi, întărind pacea cu ei, s-a întors în pământul său, luând cu sine pe arhiereul Mihail, care venise de la Constantinopol cu sora împăra­ţilor. Şi a fost acela întâiul mitropolit al Rusiei. Vladimir a mai luat din Herson împreună cu arhiereul şi mulţi preoţi, clerici şi monahi. El a mai luat de acolo şi moaştele Sfântului Sfinţit Mucenic Clement, papa Romei şi ale ucenicului său, Fiva. A luat şi icoane sfinte, cărţi şi multe podoabe bisericeşti. A mai luat încă şi pe protopopul Anastasie, care l-a învăţat pe el cum să ia cetatea Herson. Deci Vladimir a mers în Kiev cu bucurie mare, slăvind pe Domnul nostru Iisus Hristos. Şi cum a ajuns, îndată a început a pune sârguinţă pentru creştinarea locuitorilor din Kiev, cetatea sa de scaun, şi din toată stăpânirea sa cea rusească. La început Vladimir a poruncit să boteze pe fiii săi, în număr de 12, pe care i-a avut cu mai multe femei: Iziaslav, Mstislav, Iaroslav, Vsevolod din Rohmida, doamna leşească; Sviatopolc din femeia fratelui său, de neam grec; Vişeslav din doamna Cehina; Sviatoslav şi Stanislav din altă Cehina; Boris şi Gleb dintr-o femeie de neam bulgar; Briacislav şi Sudislav din altă femeie oarecare. Pe aceştia toţi i-a botezat mitropolitul Mihail într-un izvor, nefiind încă biserică în Kiev, după dărâmarea celor de mai înainte. Iar acel izvor din munte de lângă râul Nipru, se numeşte din vremea aceea şi până acum, Creştatic. Apoi a trimis propovăduitori prin toată cetatea, poruncindu-le ca a doua zi să se adune cu toţii - bătrâni şi tineri, mari şi mici, bogaţi şi săraci, bărbaţi şi femei - la râul Poceainiu, care curge din Nipru şi se varsă iarăşi în Nipru. Iar de nu s-ar găsi cineva în acea vreme la râu, acela se va arăta potrivnic lui Dumnezeu şi marelui voievod. Şi făcându-se ziuă, însuşi voievodul cu boierii au mers la râu, şi cu dânsul, arhiereul şi toţi preoţii. Deci s-a adunat toată cetatea la râu, de toată rânduiala şi vârsta, mulţime foarte mare, băr­baţi şi femei, în acel loc unde este acum biserica Sfinţilor răbdători de chinuri Boris şi Gleb. Şi li s-a poruncit lor ca, dezbrăcându-se de haine, să intre în apă osebit partea bărbătească şi osebit partea femeiască, cei mai mari în locuri mai adânci, iar cei mai mici aproape de mal. Astfel stăteau toţi în apă, unii până la grumaji, alţii până la brâu, despărţindu-se în cete. Deci preoţii, îmbrăcaţi în veşminte preoţeşti, stăteau lângă mal, pe scândurile ce erau pregătite înadins pentru aceea, şi citeau asupra poporului rugăciunile ce se cuvin la Sfântul Botez. Şi puneau la fiecare ceată deosebi câte un nume, poruncindu-le să se afunde de trei ori în apă; apoi strigau spre dânşii numele Sfintei Treimi, după rânduiala Botezului. Astfel s-a botezat tot poporul Kievului, în anul de la facerea lumii 6497, iar de la întruparea lui Dumnezeu în anul 989 şi după botezul lui Vladimir în anul al doilea. Şi privind Sfântul Vladimir la botezul unei mulţimi de atâta popor, se bucura cu duhul şi, ridicând ochii şi mâinile spre cer, a zis: „Doamne, Dumnezeule, Cel ce ai făcut cerul şi pământul, caută spre poporul Tău cel nou botezat şi le dă ca să Te cunoască pe Tine, Dumnezeul cel adevărat. Întăreşte-i în dreapta credinţă, ajută-mi mie asupra văzuţilor şi nevăzuţilor vrăjmaşi şi preaslăveşte numele Tău cel prea sfânt în părţile Rusiei". Iar după botezul poporului, Vladimir a poruncit ca îndată să sfărâme idolii, şi capiştile lor să le risipească până în temelie. Pe Perun, idolul cel mai dintâi, a poruncit să-l lege de coada calului şi să-l târască din deal la Nipru, punând 12 oameni să-l bată cu beţe. Aceasta o făcea nu pentru că idolul simţea vreo durere, fiind de lemn neînsufleţit şi nesimţitor, ci pentru ca să facă mai multă necinste diavolului. Deci, târându-l la mal, l-au aruncat în râul Nipru. Şi a poruncit ca nicăieri să nu lase pe idolul acela la mal, până ce nu va trece pragurile ce sunt în josul Niprului. Iar mai jos de praguri, vântul şi valurile l-au aruncat sub un munte mare, care şi acum se cheamă al Erunului. Se mai povesteşte şi aceasta printre cei vechi, că pe un alt idol, legându-l credincioşii cu funii, l-au târât la râul Nipru ca să-l înece, iar alţii îl băteau cu beţe fără de milă şi diavolul răcnea în idol ca şi cum suferea durere. Şi aruncându-l în râul Nipru, pe când se scufunda, poporul care era întunecat cu credinţa mergea pe mal, plângând şi strigând: „Vidibal, gospodarul nostru, boje vidibal", adică: „înoată şi ieşi la mal". Iar idolul, mişcat de diavol, a ieşit la mal acolo unde este mănăstirea Vidubiţca. Însă când necredincioşii au vrut să-l ia, au alergat credincioşii şi au legat o piatră de el, aruncându-l iarăşi în râu, unde l-au înecat. Iar locul la care a ieşit idolul Vidibal, din vremea aceea se chema Vidibici, iar acum se cheamă Vidubici. Şi toţi ceilalţi idoli i-au sfărâmat din porunca marelui domn: pe unii i-au aruncat în apă, iar pe alţii în foc. Iar kievenii, câţi erau nebuni, aceia văzând sfărâmarea şi pierzarea idolilor celor vechi, plângeau şi se tânguiau după ei; dar cei pricepuţi ziceau: „Înţelept este voievodul şi boierii lui. Ei ştiu care Dumnezeu este mai bun; căci dacă aceşti zei ar fi fost mai buni, n-ar fi poruncit a-i sfărâma şi nici nu ar fi ales altă credinţă mai bună, lepădând pe cea proastă". Iar după sfărâmarea idolilor şi după risipirea capiştilor idoleşti, Vladimir a poruncit ca în locurile acelea să zidească sfinte biserici, întâi a zidit biserica Mântuitorului nostru Iisus Hristos, pe locul unde era idolul Perun. Apoi a zidit o biserică în numele Sfântului Marelui Vasile, de vreme ce şi Vladimir, din Sfântul Botez, s-a numit Vasile. A întemeiat încă şi alte biserici pretutindeni şi mai ales s-a sârguit a zidi o biserică din piatră, în numele Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, care mai pe urmă s-a numit Desiatina. Din acea biserică, după risipirea ce s-a făcut de Batie, se vede acum numai o parte, în care se săvârşesc slujbele de toate zilele. Biserica aceea era cea mai mare dintre toate bisericile zidite în Kiev, în zilele lui Vladimir. Ea era lucrată în piatră de zidari greci înţelepţi şi era înfrumuseţată cu toate podoabele. Aceea săvârşindu-se, a intrat Vladimir în vremea sfinţirii - precum Solomon cel de demult a intrat în biserica Ierusalimului cea zidită de el - şi s-a rugat la Dumnezeu, zicând: „Doamne, Dumnezeule, caută din cer şi vezi, şi cercetează via aceasta pe care a sădit-o dreapta Ta şi o desăvârşeşte pe ea! Caută spre popoarele Tale acestea noi, cărora le-ai întors inima întru înţelegere, ca să te cunoască pe Tine, adevăratul Dumnezeu. Caută şi spre biserica aceasta pe care am zidit-o eu, nevrednicul robul Tău, în numele Preanevinovatei Maicii Tale, care Te-a născut, Pururea Fecioara Maria, Născătoarea de Dumnezeu. Şi dacă se va ruga cineva cu credinţă şi osârdie în această biserică, ascultă-i rugăciunea, iartă-i lui tot păcatul şi dăruieşte-i toate cererile folositoare, cu rugăciunile Preacuratei Tale Maici". Şi rugându-se Vladimir din destul, a zis: „Iată, din toată averea mea şi din toate cetăţile mele, dau a zecea parte acestei biserici a Preacuratei Născătoare de Dumnezeu". Zicând aceasta, a întărit-o cu scrisoare, şi a pus blestem asupra celor de pe urmă, dacă ar îndrăzni cineva să ia ceva ce el a dat sfintei biserici. Din vremea aceea s-a numit acea biserică Desiatina. Şi a încredinţat biserica aceea proto­popului Anastasie cel mai sus pomenit, pe care l-a adus din Herson. Într-însa a adus moaştele Sfântului Clement, papa Romei, şi toată podoaba bisericească cea de mare preţ, ce o adusese din Herson, a dat-o acolo. Încă a adus şi sârguinţă pentru învăţătura cărţii, căci pe fiii săi şi pe mulţi copii de boieri a poruncit să-i înveţe scrierea grecească şi grăirea, punându-le dascăli iscusiţi. Asemenea a poruncit ca şi pe copiii oamenilor simpli să-i ia la învăţătura cărţii, iar maicile cele nebune plângeau după copii ca după nişte morţi. Şi nu numai Kievul, dar şi toată stăpânirea sa a voit s-o lumineze cu lumina sfintei credinţe. Deci a trimis în toate cetăţile Rusiei, ca să boteze popoarele. Iar celor ce nu voiau să se boteze, le punea dăjdii mai mari. Şi vieţuia Vladimir cu plăcere de Dumnezeu şi cu dreptate, schimbându-şi în bine obiceiurile cele vechi, ce le avea pe când era în păgânătate. El era povăţuit la toată fapta bună de soţia sa, Ana, sora împăraţilor greceşti, cu care vieţuia după legea creştinească. Iar pe celelalte femei ale sale, pe care le avusese mai înainte de primirea botezului, le-a slobozit, îndestulându-le cu bogăţii şi dându-le voie, ca fiecare, dacă voieşte, să poată să se mărite cu alt bărbat. La cea dintâi femeie a sa, Rohmida,fiica lui Rogvold, voievo­dul Poltiniei, care îi era mai iubită decât altele, a trimis la începutul întoarcerii sale de la Herson, zicându-i: „Eu am primit credinţa şi legea creştinească, deci mi se cade ca numai o femeie să am, pe care am luat-o acum, în creştinătate. Iar tu să-ţi alegi dintre boierii mei pe care vei voi şi cu el te vei însoţi". Iar ea a răspuns: „Oare numai ţie îţi trebuie împărăţia cerească, iar mie nu? Şi pe lângă aceasta, fiind eu doamnă, cum voi putea suferi ca să fiu roabă la sluga ta? Deci nu voiesc să mă mărit după alt bărbat, ci mă rog ca să mă faci mireasă lui Hristos al tău". Zicând ea acestea, şedea lângă dânsa în vremea aceea fiul său Iaroslav, care era şchiop din naştere. Când acela a auzit de la maica sa nişte cuvinte ca acelea, a mulţumit lui Dumnezeu de înţelegerea şi de voinţa cea bună a mamei sale şi îndată s-a însănătoşit şi a început a umbla, el care până atunci nu umblase. De această minune, Vladimir s-a bucurat îndoit, întâi de Rohmida, că are osârdie spre Hristos şi apoi de fiul său, Iaroslav, că s-a tămăduit la picioare. Iar după primirea Sfântului Botez, Rohmida s-a tuns cu sfântul chip îngeresc al călugăriei, luând numele de Anastasia. După aceasta, Vladimir a trimis la Constantinopol la Preasfinţitul Patriarh Serghie, rugându-l ca să mai trimită la dânsul arhierei şi preoţi, deoarece seceriş era mult, iar lucrători puţini. Pentru că la multe cetăţi ale Rusiei trebuia luminare şi nu erau în Rusia destui oameni lesnicioşi la rânduiala duhovnicească, pentru că nu demult se începuse între dânşii învăţătura cărţii. Deci Preasfinţitul Patriarh Serghie a trimis pe Ioachim, episcopul Hersonului, împreună cu alţi episcopi şi preoţi. Iar Vladimir, luând pe episcopii care veniseră la dânsul, s-a dus cu ei în pământul slavonesc, în părţile Zaliscului, în stăpânirea Rostovului şi a Suzdalului, şi acolo, lângă râul Cleazmul, a făcut o cetate pe care a numit-o după numele său cel dintâi, zidind într-însa o biserică a Preacuratei Născătoare de Dumnezeu. Şi a poruncit ca pretutindeni să boteze pe oameni şi să zidească biserici, şi le-a pus lor episcop. De acolo mergând în Rostov, a zidit o biserică din lemn, punându-le şi episcop. Apoi a mers în marele Novgorod şi a pus într-însul arhiepiscop pe Ioachim Hersoneanul. Acest arhiepiscop a stricat acolo pe idolul Perun, care era asemenea cu cel din Kiev, şi a poruncit să-l arunce în râul Volhov. Şi, punând oameni să bată pe idol cu beţe spre batjocură, diavolul, care locuia într-însul, a început a striga cu glas mare, ca şi cum l-ar fi durut: „Vai, vai! Amar mie, că am căzut în mâinile acestor oameni nemilostivi, care aseară ca pe un dumnezeu mă cinsteau, iar acum îmi fac multe răutăţi! Vai mie!" Iar oamenii, târându-l la pod, l-au aruncat în râul Volhov şi îndată s-a afundat în adâncime. Dar, după puţină vreme, înotând împotriva râului, s-a arătat iarăşi afară din apă. Atunci un om din popor a aruncat în el cu un băţ, pe care idolul, apucându-l, l-a aruncat pe pod şi a lovit pe unii din cei ce-l doreau pe el şi iarăşi, strigând, s-a afundat şi a pierit cu sunet. Iar Sfântul Vladimir, străbătând şi prin celelalte cetăţi vestite ale stăpânirii sale şi pretutindeni botezând popoarele, le-a zidit biserici şi le-a pus episcopi şi preoţi. După aceea s-a întors în Kiev, cetatea de scaun, şi a împărţit pământul Rusiei în 12 domnii, după numărul celor 12 fii ai săi. Pe Vişeslav, fiul său cel mai mare, l-a pus în marele Novgorod; pe Iziaslav, în Poloţca; pe Sviatopolc, în Turova; pe Iaroslav, în Rostov. După moartea lui Vişeslav din marele Novgorod, a mutat din Rostov în locul lui pe Iaroslav, iar în Rostov a pus pe Boris; pe Gleb, în Muron; pe Sviatoslav, în drevleni; pe Vsevolod, în Vladimir; pe Mstislav, în Tmutorocan; pe Stanislav, în Smolensca; pe Briacislav, la Volina, în Luţca şi pe Sudislav, în Pscova. Şi le-a poruncit cu tărie să petreacă în dragoste şi în unire şi să nu facă strâmbătate unul altuia, nici să treacă hotarele hotărate fiecăruia; ci toţi să se îndestuleze cu hotarul domniei lor. Încă le-a mai poruncit şi aceasta: ca fiecare în domnia sa să înmulţească slava lui Hristos Dumnezeu şi să caute mântuirea sufletelor omeneşti, aducând pe cei necredincioşi la credinţă şi zidind biserici. Iar pentru aceasta le-a dat fiecăruia episcop şi preoţi. Astfel rânduindu-i pe ei şi trimiţându-i la domniile lor, el însuşi petrecea în Kiev, acum fiind bătrân, şi se nevoia la lucruri bune, întemeind şi împodobind biserici şi mănăstiri, dând tuturor milostenie nelipsită şi adeseori punând în curtea sa mese îndestulate pentru săraci. Iar celor ce erau neputincioşi, care nu puteau să meargă în curtea domnească, le trimitea cu carele acasă toată hrana şi băutura. Şi avea pace şi dragoste cu domniile de primprejur, cu leşii, cu ungurii şi cu cehii, încetând războaiele. Numai cu pecenegii avea război, pe care îi biruia, ca şi Constantin cel de demult, cu puterea lui Iisus Hristos. Sfântul Vladimir atât era de milostiv şi îndurat, încât şi pe oamenii cei răi şi vrednici de pedeapsă nu se grăbea a-i pierde, chiar şi dacă ar fi avut mare vină. Pentru aceea se înmulţiseră tâlharii, hoţii şi toţi ceilalţi făcători de rele. Atunci mitropolitul şi bătrânii au zis către Vladimir: „Domnule, pentru ce nu pedepseşti pe cei răi?" Iar el a zis: „Mă tem de păcat". Mitropolitul şi bătrânii au zis: „Tu eşti pus de Dumnezeu stăpânitor spre pedepsirea celor răi şi spre miluirea celor buni. Deci ţi se cuvine să pedepseşti pe cei răi cu certare, că de nu vei pedepsi pe cei răi, apoi să ştii că faci rău celor buni, de vreme ce prin negrija ta se înmulţesc cei răi, spre supărarea celor buni. Aşadar, pierde pe cei răi, ca cei buni să petreacă în pace". Pe timpul acestui mare cneaz a venit în Kiev Cuviosul părintele nostru Antonie de la Muntele Atonului şi s-a sălăşluit în peştera nemţească lângă Nipru, aproape de locul care se cheamă Berestova. După aceasta s-a apropiat fericitul sfârşit al Sfântului Vladimir, dar mai înainte cu trei ani s-a mutat la Domnul soţia lui, marea doamnă Ana, sora împăraţilor Constantinopolului, care a fost pricinuitoarea luminării a tot pământul Rusiei şi a mântuirii atâtor suflete omeneşti. Şi nu cu multă vreme înaintea ducerii sale către Domnul, Sfântul Vladimir a chemat la dânsul pe fiul său Boris, căci îi era lui mai iubit decât toţi ceilalţi. În acelaşi timp, s-a întâmplat că şi Sviatopolc a venit în Kiev, iar Vladimir se înştiinţase că pecenegii vin împotriva Rusiei. Şi deoarece Vladimir nu mai putea să iasă împotriva pecenegilor, pentru că era bolnav, a trimis pe fiul său Boris cu toată oastea sa, iar el a început din zi în zi a slăbi cu trupul. Iar Sviatopolc nu ieşea din Kiev, ci aştepta sau, mai ales, dorea sfârşitul tatălui său. Deci Vladimir, zăcând multe zile şi săvârşind toate cele cuviincioase sfârşitului său, în bună mărturisire şi-a dat sufletul său cel drept în mâinile lui Dumnezeu, în 15 zile ale lunii iulie, în anul de la facerea lumii 6523 - după numărul scrierii de ani a Sfântului Nestor al Pecerscăi -, iar de la întruparea lui Dumnezeu Cuvântul, 1015. Astfel s-a sfârşit marele domn Vladimir, care s-a numit din Sfântul Botez, Vasile. Mutându-se de la marele Novgorod, el a petrecut 35 de ani la marea domnie a Kievului, adică înaintea botezului 8 ani şi după botez 27 de ani şi câteva luni, iar în anul al 28-lea s-a săvârşit. Şi s-a bucurat Sviatopolc, iubitorul de stăpânire, de sfârşitul tatălui său, vrând să răpească scaunul marii domnii. Dar întâi a tăinuit moartea lui; apoi, neputând să o mai tăinuiască, l-a dus în biserica Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, Desiatina. Acolo s-au adunat la cinstitul lui trup toţi cei din Kiev şi din împrejurimi, din rânduiala duhovnicească şi mirenească, plângând şi tânguindu-se cu după tatăl şi mijlocitorul mântuirii lor. Şi i-au făcut lui îngropare slăvită, punându-l în mormânt de marmură în biserica zidită de dânsul. Apoi au rânduit a prăznui şi pomenirea lui, ca a unui sfânt şi întocmai cu apostolii, pentru că luminase cu Sfântul Botez tot pământul Rusiei. Căci dacă cineva care întoarce din rătăcire pe un păcătos şi care face dintr-un om nevrednic, unul cinstit, este ca şi gura lui Dumnezeu, cu cât mai multa fost aflat ca gura lui Dumnezeu şi a fost rânduit cu sfinţii în împărăţia lui Hristos Dumnezeul nostru, cel ce a întors din pierzătoarea înşelăciune idolească la Dumnezeu atâta mulţime de păcătoşi, care nu ştiau pe Dumnezeu, şi a făcut din nevrednici vrednici lui Dumnezeu Tatăl, Căruia, împreună cu Fiul şi cu Sfântul Duh, I Se cuvine cinstea, slava, mulţumirea şi închinăciunea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Întru această zi, cuvânt din Pateric, despre înţelesul Scripturii

         Un frate a întrebat pe un stareţ, despre anumite cuvinte din Scriptură. Şi i-a grăit lui stareţul: "De acelea nu întreba încă, ci leapădă, mai întâi, de la tine, răutatea, şi Dumnezeu îţi va descoperi ţie şi cele de sus şi cele de jos."

Întru această zi, cuvânt duhovnicesc

       Când biserica lui Dumnezeu te cheamă la rugăciune, să laşi lucrările cele pământeşti şi să te sui la cerul cel pământesc, cu tragere de inimă. Să mergi la hrana cea sufletească, ca Petru şi Ioan, la mormântul Domnului. Iar, după ce vei merge în sfânta biserică, să te gândeşti, oare, n-ai mâniat pe cineva, în mersul tău la vreun lucru oarecare? Apoi, în tot chipul, să te sârguieşti, ca să goneşti ceaţa mâniei şi, aşa, frumuseţea rugăciunii va lumina, ca soarele, sufletul tău. Să nu zici: "Am greşit mult şi sunt nelegiuit şi nu pot să cad înaintea lui Dumnezeu." Nu deznădăjdui, adică, ci încetează de a mai greşi, de acum înainte, şi, cu puterea Milostivului Dumnezeu, nu vei fi ruşinat. Dacă vrei să ai pocăinţă adevărată, apoi, s-o arăţi pe ea şi cu fapta. Adică, de te căieşti de mândrie, arată smerenie, de te căieşti de beţie, arată păzire, de te căieşti de desfrânare, arată curăţie. Că zice Scriptura: "Fereşte-te de rău şi fă bine"(Ps.33,13). Preoţilor lui Hristos, propovăduitorilor Cinei Lui celei de taină şi împărţitorilor Trupului Său, cinste să le dai. Episcopilor şi păstorilor turmei oilor Lui, celor cuvântătoare, să-ţi pleci capul şi să-i rogi să-ţi dea ţie binecuvântarea lor. Să iubeşti pe Domnul tău, din tot sufletul pentru ca frica Lui să vie în inima ta. Drept să fii şi adevărat blând şi smerit, supus şi plecat. Iar mintea îndreptându-ţi la cer, fii umil faţă de Dumnezeu, fii cinstitor de oameni, celui mâhnit, mângâietor, răbdător să fii în ispite, milostiv şi îndurat, spre săraci, hrănitor şi primitor de străini, cu grijă faţă de Dumnezeu, flămând şi însetat de dreptate şi liniştit, neiubitor de slavă, nici iubitor de aur, nici mândru, ci de Dumnezeu temător, gata la poruncile Lui, ca înaintea Împăratului, blând la răspunsuri, deseori rugător către Dumnezeu, ostenitor la cunoaştere, neosândind pe nici un om, ajutător celor năpăstuiţi şi nefăţarnic să fii. Şi, aşa, vei fi fiu al Evangheliei şi fiu al Învierii şi moştenitor al vieţii ce va să fie. Dumnezeului nostru slavă !

Sursa:

http://www.ortodoxism.ro/proloagele/iulie/Proloage15Iul.shtml

http://www.e-icoane.ro/index.php?categoryid=41&p2000_sectionid=24&p2000_imageid=1110