Proloagele din 2 iulie

Luna iulie în 2 zile: Punerea cinstitului veşmânt, al Preacuratei Fecioare, 

Născătoare de Dumnezeu, în Biserica Vlaherniei

            În zilele dreptcredinciosului împărat Leon cel Mare (456-474) erau în Constantinopol doi bărbaţi cinstiţi, din rândul senatorilor, anume Galvie şi Candid, fraţi după trup. Şi, sfătuindu-se între ei, au cerut împăratului învoire de a merge la Ierusalim, să se închine Sfintelor locuri. Şi, luând învoire, au purces la drum. Deci, ajungând în Palestina, au mers în Galileia, vrând să vadă Nazaretul şi casa Preacuratei Fecioare, în care după Bună vestirea Arhanghelului şi prin venirea Sfântului Duh, s-a zămislit Dumnezeu-Cuvântul cel negrăit. Şi, umblând ei şi ostenindu-se, s-au odihnit, peste noapte, într-un sat din apropiere. Acolo, după dumnezeiasca purtare de grijă au găzduit la casa unei femei văduve, bătrână de ani şi cinstită prin viaţa ei curată.   Deci, pe când cinau ei, au văzut o altă cameră deosebită, în care erau multe lumânări aprinse şi, de unde, arzând tămâie, ieşea o mireasmă de aromate, căci acolo, era ascuns cinstitul veşmânt al Maicii lui Dumnezeu, şi zăceau, acolo, mulţi bolnavi. Şi se minunau senatorii, de acel lucru străin, şi, socotind că acolo se păstrează ceva scump, din Legea veche, au rugat pe cinstita femeie să cineze cu ei, în vreme ce o întrebau. Iar ea, la început, tăinuia, zicând: "Iată, cinstiţi, bărbaţi, toţi bolnavii aceştia, tămăduire aşteaptă şi toate bolile nevindecate, aici, cu înlesnire, se tămăduiesc." Iar senatorii, auzind acestea, au început, cu şi mai mare stăruinţă, a o întreba: "Oare, pentru ce pricină, un dar şi o putere de facere de minuni, ca acestea, s-au dăruit locului acestuia ?" Iar ea, încă tăinuind adevărul, a zis: "Se povesteşte, în neamul nostru, că, unuia din părinţii noştri, i s-a arătat Dumnezeu, în acest loc şi, de atunci, locul acesta s-a umplut de darul lui Dumnezeu şi se fac, acolo, minuni".  Iar ei, luând aminte la cuvintele femeii, în inimile lor s-au aprins, ca, odinioară, inimile lui Luca şi Cleopa, şi au grăit către dânsa: "Te rugăm, pe Dumnezeu cel viu, să ne spui adevărul". Deci, femeia, rugată fiind, a grăit către dânşii: "O, bărbaţi aleşi, nimeni, până astăzi, n-a ştiut această taină dumnezeiască, pe care mă siliţi să v-o spun. Dar, de vreme ce se văd dreptcredincioşi, vă spun vouă această taină, nădăjduind că o veţi păzi, nespunând-o la nimeni. Aici, este ascuns, de mine, veşmântul Preacuratei Fecioare Maria. Că, pe când s-a mutat la cele cereşti, în ziua îngropării sale, uneia din strămoaşele mele, după hotărârea Preacuratei însăşi i s-a dat acest veşmânt. Iar ea, luând veşmântul, îl păzea pe el cu cinste, în toate zilele vieţii sale. Şi, murind ea, l-a încredinţat unei fecioare din neamul său, poruncindu-i, cu jurământ, ca şi fecioria să-şi păzească, în cinstea Pururea Fecioarei, Născătoarei de Dumnezeu. Şi aşa, din fecioară în fecioară, anii trecând, acest sfânt veşmânt a ajuns în mâinile mele. Iar, de vreme ce nu se mai află nici o fecioară în neamul meu, căreia să-i încredinţez această taină v-o spun vouă, ca să ştiţi, pentru care pricină se fac aici minuni". Deci, ei, făgăduind să păstreze taina, au rugat pe bătrână să le îngăduie a priveghia cu rugăciuni, toată noaptea, lângă sfântul veşmânt. Deci, intrând ei înăuntru, au văzut un sipet în care se păstra sfântul veşmânt. Şi, pe când se rugau ei, cu lacrimi, către Născătoarea de Dumnezeu, făcând multe metanii, cu lumini şi cu arome, le-a venit gândul ca să dăruiască acea comoară, împăratului lor din Constantinopol. Şi, luminându-se de ziuă şi mulţumind femeii, au dat îmbelşugată milostenie şi s-au dus în cale, spre Ierusalim, făgăduind să vină iarăşi, pe acolo, când se vor întoarce în ţara lor. Au ajuns cu bine la Ierusalim şi au îngenunchiat la toate locurile sfinte călcate de Mântuitor, apoi, au luat drumul întoarcerii. Şi poposind iarăşi la bătrâna aceea, au petrecut noaptea lângă racla sfântului veşmânt. Iar, la plecare, cu învoirea bătrânei, care nu mai avea în neamul ei nici o fecioară, căreia să-i lase această moştenire, au luat cu ei sfântul veşmânt, lăsând multe daruri. Şi, purtându-i de grijă, au mers până la cetatea împărătească a Constantinopolului. Acolo, au înştiinţat pe marele împărat Leon şi pe împărăteasa Verina, asemenea şi pe Ghenadie patriarhul, înaintea cărora, descoperind cinstita raclă, au văzut sfântul veşmânt, umplându-se ei de nespusă bucurie. Deci, luându-l, l-au dus cu slavă în biserica Vlahernei şi au hotărât ca în fiecare an, să se prăznuiască, punerea veşmântului Născătoarei de Dumnezeu, în acea biserică, în ziua de 2 a lunii lui iulie, în cinstea şi slava Fecioarei Maria şi a Celui născut dintr-însa, Hristos, Dumnezeul nostru, celui slăvit, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, în veci Amin. 

 

Întru această zi, pomenirea SFÂNTULUI VOIEVOD ŞTEFAN CEL MARE
CUVÂNT DE PREAMĂRIRE

 "Minunat este Dumnezeu întru sfinţii Lui, Dumnezeul lui Israel; Însuşi va da putere şi întărire poporului Său" (Psalmul LXVII, 36). 

 IUBITE CITITORULE, 

 Luptă, răbdare şi sfinţenie, prin care a strălucit Voievodul Ştefan cel Mare, "pildă de îndreptare şi sfinţenie, de îndreptare celor vii", nouă tuturor celor de astăzi şi celor ce ne vor urma. 

 Sfântului ŞTEFAN CEL MARE AL MOLDOVEI, voievodul de neam muşatin, pentru tăria credinţei sale în Hristos, pentru mulţimea faptelor sale creştineşti, pentru măreţia actelor sale de vitejie, de apărător al Bisericii strămoşeşti şi al hotarelor patriei, poporul român de pretutindeni i-a înălţat în adâncul conştiintei sale un altar de preamărire cuvenită, un monument mai trainic decât orice granit. Prin acest monument nepieritor, închegată din virtuţile strălucitului voievod, acesta este ridicat în cinstire şi preaslăvire, este privit asemenea sfinţilor şi aşezat în rândurile binecredincioşilor apărători ai Bisericii şi ocrotitori ai dreptei credinţe.   Peste ani şi veacuri el a fost şi este în conştiinţa poporului asemeni Sfântului Împărat Constantin cel Mare, asemeni lui Justinian cel Mare. Prin actul solemn al canonizării sale oficiale, Sfântul şi îndreptătorul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române pronunţa recunoaşterea şi mărturisirea sobornicească a faptului de conştiinţă istorică şi creştină că poporul nostru a păstrat neîntrerupt vreme de cinci secole candela aprinsă la Putna, locul odihnei veşnice întru slavă a marelui Ştefan, i-a păstrat chipul - icoană, într-o lumină limpede şi în toată strălucirea ei: "Un om minunat, un sfânt cum nu mai poate răsări altul, izvorul a toată vitejia, fântâna tuturor dreptăţilor, marea bunătăţilor". Sfântul Ştefan cel Mare este şi rămâne în istoria noastră simbolul voievodului creştin, neînfricatul apărător al credinţei ortodoxe şi al patriei sale, straja dârză în faţa duşmanilor care ameninţau sau cotropeau ţara pustiind dintr-o zare sau alta, "sfânt şi împărat al românimii", al tuturor celor care "cuminecă" în această limbă, limbă în care poporul nostru vreme de două milenii s-a bucurat, a plâns şi s-a rugat. În chipul marelui voievod Ştefan al Moldovei, neamul nostru din toate hotarele sale străvechi şi-a recunoscut cea mai înaltă întrupare a propriilor însuşiri şi năzuinţe, proiectându-le pe fundalul creştin şi încă de atunci într-un orizont ecumenic. S-ar cuveni astfel ca însăşi conştiinţa europeană să recunoască meritul său deosebit în apărarea creştinătăţii la porţile Orientului. A purtat un lung şir de războaie sub stindardul unei singure lupte, lupta pentru "Lege", în înţeles spiritual, apărându-şi neamul împotriva veleităţilor eterodoxe din jur, împotriva semilunei care primejduia întregul continent. Pentru acest lucru se cuvine, acum şi mereu, să luăm aminte la îndemnurile acelor străbuni care în scrierile lor subliniau adânca povaţă a cugetului, de a vedea virtuţile sale.  

 Minunat este Dumnezeu întru sfinţii Lui ! Preaslăvitul Ştefan Vodă al Moldovei s-a născut din binecredincioşii creştini Bogdan Vodă, fiul lui Alexandru cel Bun, din neamul Muşatinilor, şi din Doamna Oltea Maria, din neamul Basarabilor, care după uciderea mişelească a soţului său la Reuseni a îmbrăcat haine cernite, rugându-se neîncetat lui Dumnezeu pentru fericita odihnă în împărăţia cerurilor a dreptcredinciosului voievod şi pentru ca Atotputernicul să-şi reverse harul şi ocrotirea Sa asupra fiului Ştefan. Ca vrednic vlăstar domnesc, Ştefan a primit o temeinică educaţie în spiritul cuvenit, cel al credinţei străbune, al respectului datinilor şi rânduielilor neamului şi a fost instruit în mânuirea armelor epocii. Făcea parte din spiţa acelor "fericite odrasle" muşatine şi basarabe, a avut aşadar "rădăcini sfinte", dar a avut parte şi de educatori buni, învăţând "Legea" de la aceştia; nu doar a primit-o, ci s-a întemeiat în ea, "cu încredere şi încredinţat fiind de al ei folos, au ţinut-o". Tradiţia spune că viitorul voievod al Moldovei mergea încă de tânăr la cuviosul David, Daniil Sihastru. Unele izvoare spun că erau rude mai îndepărtate, fapt ce ar explica şi încrederea pe care o avea Ştefan în Sfântul Cuvios Daniil, de la care primise deopotrivă învăţătură aleasă şi cea mai înţeleaptă sfătuire duhovnicească. Mai presus de toate, însă, i-a fost arătată drept pildă virtutea virtuţilor, frica de Dumnezeu, cea care l-a călăuzit de-a lungul întregii vieţi, până în cea din urmă clipă. După noaptea de groază de la Reuseni, rămas orfan de domnescul său părinte, înspăimântat şi neajutorat a mers la pustnicul Daniil, singurul în stare să-i dea îmbărbătare şi povaţă înţeleaptă, credinţă tare în Dumnezeu şi nădejde în zile mai bune. După un răstimp de pribegie peste hotarele Moldovei, la timpul cuvenit, cu ajutorul lui Dumnezeu a revenit în moşia strămoşească, iar după două confruntări de arme ocupă tronul domnesc de la Suceava  în anul 1457. În drum spre cetatea de scaun, trecerea pe la Borzeştii copilăriei sale i-a putut insufla puteri sufleteşti, nădejdi noi şi hotărâre nestrămutată în slujirea ţării şi a credinţei străbune. Înţeleptul mitropolit de atunci al Moldovei, Teoctist, l-a miruit în numele Celui Atotputernic, în faţa norodului, "la Direptate, pe Siret". Toţi cei ce se aflau de faţă, înalţi sfetnici, clerici, târgoveţi şi oameni de rând, au strigat într-un glas: "Întru mulţi ani de la Dumnezeu să domneşti, Măria Ta!". Cu adevărat, îndelungaţi şi binecuvântaţi ani, aproape jumătate de veac a cârmuit cu înţelepciune, dar şi cu jertfe. 

 Minunat este Dumnezeu întru sfinţii Lui ! În îndelungata şi rodnica sa domnie, Ştefan cel Mare dovedeşte o iscusinţă pe măsura destinului său de "ales al Domnului". Pe de o parte respectă cu sfinţenie trecutul, cu izbânzile, cu durerile şi învăţămintele lui, pe de altă parte are deschidere spre lumea şi gândirea timpului său, adoptă principii noi de domnie, ştiind că nu era de-ajuns sfatul boierilor, că sprijinul său temeinic era mulţimea oamenilor de rând, cei care se dovedeau bravi oşteni în ceasurile   de grea cumpănă pentru ţară. Chezăşie în toate nu putea fi însă decât credinţa fără clintire în Dumnezeu şi datoria sa de slujire a neamului. Evlaviosul domn Ştefan era un chibzuit păstrător de datini şi un zelos ctitor de ţară. S-a jertfit deopotrivă pentru Biserica străbună şi pentru apărarea gliei între hotarele moştenite. Pentru toate, încă în viaţă fiind, obştea creştinească din Moldova, cronicarii timpului, i-au aşezat cu smerenie şi recunoştiinţă pe frunte nimbul sfinţeniei desăvârşindu-i gloria în apusul vieţii. Nu numai pentru ţara Moldovei, dar pentru întreg Sud-Estul european, cea de-a doua jumătate a secolului al XV-lea, când a cârmuit cu neostenită destoinicie acest ales al lui Dumnezeu, era o perioadă de istorie zbuciumată, cu învolburări ameninţătoare. Cu patru ani înainte de urcarea lui Ştefan cel Mare pe tronul Moldovei, în 1453, cucerirea Constantinopolului de către musulmani constituia un moment istoric crucial, o lovitură fatală în inima Creştinătăţii şi o primejdie ce nu putea lăsa răgaz de gândire sau odihnă celui rânduit de Dumnezeu să vegheze cu Sfânta Cruce într-o mână şi cu sabia în cealaltă, aici, la "poarta Creştinătăţii". La începutul domniei binecredinciosului Ștefan Voievod, Țările Române, Moldova cu deosebire, reprezentau un punct de reazim și de întărire a Ortodoxiei. Domnitorul moldovean oferea ajutoare substanțiale și multiple Athosului și întregului Răsărit creștin. Istoria menționează în amănunt relațiile sale binefăcătoare cu Ohrida, cu Sârbii și cu Kievul, cu Moscova și cu dreptmăritorii creștini din Pocutia. Sprijinit de mitropoliții Moldovei Teoctist și Gheorghe "cel bătrân", de episcopii locului, de clerici și de întregul popor, Ștefan cel Mare a depus mari strădanii pentru a păstra și a duce mai departe moștenirea primită, sub raport religios, spiritual, cultural, artistic, dar și în domeniul politic. Este moștenirea autohtonă, dar și moștenirea de înaltă spiritualitate a Bizanțului, putând spune astfel că prin virtuțile și harul Sfântului Voievod Ștefan cel Mare al Moldovei se prefigurau cu vigoare neîndoielnică trăsăturile fundamentele ce au determinat acel grandios "Bizanț după Bizanț". 

 Minunat este Dumnezeu întru sfinții Lui ! Încă din primii ani ai domniei lui Ștefan cel Mare primejdiile de la hotarele țării erau amenințătoare. După căderea Constantinopolului oștile turcești se apropiau de malurile Dunării, căutând să deschidă drum Semilunei către largul Europei, râvnind spre orașele Italiei și ale Franței, spre burgurile de pe Rin și spre zidurile Vienei. Prin poziția sa geografică, Moldova se vedea confruntată înaintea oricărei alte țări europene cu primejdia otomană. În chip firesc, nu numai pământul țării era amenințat, dar și credința noastră creștină, Sfânta Biserică a neamului. Binecuvântarea lui Dumnezeu s-a întrupat în chipul acestui voievod, plin de credință și virtute, plin de bărbăție și având puterea de a-și îmbărbăta oștenii. El s-a dovedit creștin desăvârșit, un mare domnitor și strălucit conducător de oști, nebiruit protector al dumnezeiescului așezământ care este Biserica neamului. Apărându-și țara împotriva turcilor, luptând pentru neatârnarea Moldovei, el apăra Biserica strămoșească și însăși credința ortodoxă. 

   Faptul că Ștefan Vodă a purtat atât de numeroase războaie, departe de a însemna o învinuire, a reprezentat meritul neprețuit și virtutea sa, pentru că toate bătăliile purtale au însemnat tot atâtea îndatoriri de apărare, de fiecare dată trebuind să răspundă agresiunilor, invaziilor, planurilor ucigașe de cotropire și pustiire. Chiar și conflictele cu domnitorii munteni erau determinate de prezența și acțiunea turcilor invadatori, împotriva acestora domnitorul moldovean dorind să stabilească alianța între frați, știind că o alianță a celor două state românești ar fi constituit o puternică opoziție în fața dușmanului comun. Voievodul Moldovei, în vinele căruia curgea sânge muşatin și basarab, a dovedit în fiecare gest și în fiecare din acțiunile sale iubirea de neam și cinstirea străbunilor. Slujirea Sfintei Biserici, alături de cei chemați să o săvârșească în sfintele altare, alături de oșteni și de poporul întreg, era un scop fundamental, era o rațiune a existenței sale. Nenumărate documente ale cancelariei domnești stau mărturie peste veacuri: "Io Ștefan Voievod, din mila lui Dumnezeu domn al Țării Moldovei, care arzând de dumnezeiasca credință și iubire al cuvântului lui Dumnezeu fiind ..." este mențiunea care adeverește ctitorirea scrierii unui torn în anul 1475, scriere care cuprinde "Cuvintele pustnicești ale Avvei Dororei". În 1479, înălțând ziduri puternice de apărare la Cetatea Albă, gândul ctitorului este dăruit lui Dumnezeu: "În zilele binecinstitorului și de Hristos iubitorului și de Dumnezeu dăruitului și de toată lauda vrednicul Io Ștefan voievod..., a început și sfârșit acest zid". În pisania bisericii mari din Mănăstirea Neamțu, din 1497, citim: "Doamne Hristoase, primește biserica aceasta, pe care am zidit-o cu ajutorul Tău, întru slava și cinstea Sfintei și slăvitei Tale Înălțări de la pământ la cer; și Tu, Stăpâne, acoperă-ne cu mila Ta de acum și până în veac. Io Ștefan Voievod...". Însemnarea de pe celebrul Tetraevanghel din 1502 glăsuiește: "Io Ștefan Voievod, din mila lui Dumnezeu domn Țării Moldovei ... și iubitor al cuvintelor lui Hristos, pentru a Cărui dragoste a tânjit și cu râvnă a dat de s-a scris acest Tetraevanghel și l-a ferecat și l-a dăruit întru ruga sa sieși... la Sfântul Munte...". 

 Minunat este Dumnezeu întru Sfinții Lui ! Într-o pagină de antologie a panegiricului ortodox românesc citim: "Dar pentru acea râvnă pe care o avea Ștefan Vodă spre întărirea Legii, ce vom zice ? Că nu da somn ochilor săi, nici genelor sale dormitare. Aceasta gândea, aceasta judeca, către aceasta se nevoia, ca Biserica lui Hristos să se mărească și să se lățească... Însă ce ne trebuie atâtea cuvinte, ca și când ar fi vreo îndoială asupra credinței lui, cu care s-au adăpat din curatele și -ânt, au surpat". 

 Ștefan cel Mare cunoștea și trăia profund învățătura noastră creștină. A dovedit că înțelegea profund însemnătatea faptei creștine. Credința fără fapte este "ca un trup fără suflet", iar el, știind însemnătatea faptei, "cu dorirea era pentru fapte și cu nevoință era ca să le săvârșească. Și cu cât mântuirea sufletească îi era dorită, cu atâta silința lui era aprinsă și de-a pururea căuta orice loc, orice vreme i s-ar întâmpla îndemâna să n-o lase în deșert să treacă". El știa, creștinește chibzuind, că "faptele credinței" sunt mai mari decât "faptele lumești". Dar dacă Ștefan voievod ar fi judecat și apreciat în istorie "numai pentru faptele lui cele lumești, puțină este lauda care curând trecând în întunericul uitării se pierde. Dar cu atâta mărirea lui mai veșnică este și mai luminată, cu cât nu dintru a lumii, ci din plinirea poruncilor lui Hristos, Împăratul veacurilor au agonisit-o"; așadar, "toate faptele lui Ștefan Vodă, ori despre care parte se vor căuta, sunt minunate toate darurile lui covârșitoare". La curtea voievodului, "dreptatea pe scaun împărățea, și nu ea lui, ci ei supus și slujitor era" și asemenea râvnea să fie în întreaga țară. Se știe cât este de greu ca stăpânitorii să fie drepți, dar tocmai pentru că este atât de greu, cu atât sunt mai de laudă când sunt drepți. "Dar noi, pentru Ștefan Vodă ce vom zice atuncea când îl știm drept judecător și dreptatea lui Dumnezeu cel nemuritor lăudată ? Un stăpânitor strâmb facă toate faptele celelalte ale legii, să umple lumea de milostenii, acelea nu numai că nu-i folosesc, încă întru pomenirea urâciunii rămân și pe toate bunătățile lor lacrămile și suspinurile celor asupriți le șterg..., după cum și singură dreptatea pe toate celelalte păcate le șterge și curăț înaintea lui Dumnezeu îl pune". Ștefan Vodă cel Sfânt dovedea că știe să biruiască mândria, dar din tăria ființei sale pe vrăjmași sfărâmă. Pe de altă parte, el știa că nu sabiei, ci rugii, nu taberei, ci Bisericii se cuvine a-și pleca cugetul. "Cine ar putea crede de nu așa s-ar fi întâmplat, că o țară mică ca Moldova ar fi putut birui acea împărăție care peste multe scaune răsturnate puterea sa au întărit ? Nu se poate asemăna biruința aceasta cu cele mai strălucite izbânzi a norodului lui Dumnezeu ?... Nu se vede ca lumina zilei bunătatea celui ce s-au învrednicit ajutorului Celui de Sus ?" Plină de semnificație duhovnicească este ruga Sfântului Ștefan cel Mare înfățișată pe steagul biruințelor sale cu chipul Marelui Mucenic Gheorghe "purtătorul de biruință" ucigând balaurul cel cu multe capete. "O, răbdătorule de patimi și purtătorule de biruință, Mare Mucenic Gheorghe, care în nevoi și nenorociri ești grabnic apărător și ajutător și celor necăjiți bucurie nespusă, primește de la noi și această rugăciune a smeritului robului Tău, domnul Io Ștefan Voievod, din mila lui Dumnezeu domn al Țării Moldovei ...". 

 Minunat este Dumnezeu întru Sfinții Lui! Toată străduința și tot rodul gândurilor și lucrărilor sale, Voievodul Ștefan lui Dumnezeu le închină. "Patruzeci și patru de mânăstiri și biserici au ridicat în Moldova". Unii dintre vrednicii ierarhi ai Bisericii noastre au subliniat faptul că "rugăciunile înălțate către Dumnezeu de către slujitorii Altarului în aceste sfinte biserici, precum și sfânta jertfă ce s-au adus în acel lung timp pentru sufletul fericitului lor ctitor, negreșit i-au câștigat iertarea păcatelor. În această credință a împodobit el pământul țării cu biserici și credința lui l-a mântuit". Alături de vitejia braţului si înţelepciunea hotărârilor, totdeauna l-a împodobit cugetul dreptății, bunătatea și smerenia. Viața sa niciodată nu și-a cruţat-o. Cu sabia în mână însăși moartea înfrunta. Cu picioarele sale pururea pe piatra "ajutorului de Sus stătea". După orice luptă, "îndată alerga cu mâinile întinse la Altarul lui Dumnezeu, îngenunchia și striga din adâncul inimii: "Tu ai biruit, Doamne, a Ta este biruința... Viteazul acesta este mai puternic cu rugăciunea pe buzele sale". Chiar și în vremea înfrângerii de la Războieni, tot la Dumnezeu a alergat, "la acel loc necălcat de urme omenești..., către acel sihastru(Daniil) Ștefan a năzuit și plecând armele patrahilului, din codri căuta și aducea biruințe în tabere, cu lacrimile pe obraz zicând:  Păƒrinte, roagăƒ săƒ biruim ! și săƒ se cunoascăƒ faptul căƒ biruințele nu sunt ale oamenilor, ci ale lui Dumnezeu".  Ștefan Vodă "bun domn și adevărat creștin prin faptă s-a arătat. Țara a ușurat-o, obiceiurile bune a întărit și dreapta credință a păzit". Voievodul Ștefan cel Mare și Sfânt cu vitejie țara a apărat, cu înțelepciune a chivernisit-o și "cât a trăit volnicia și fericirea poporului a înflorit și toate lucrările lui cu credința lui Hristos le-a pecetluit". 

 Minunat este Dumnezeu întru Sfinții Lui! La Mănăstirea Putna se păstrează cu cea mai mare evlavie câteva sfinte vestigii: o cruce cu mîner și tripticul Deisis. trei sfinte icoane pentru rugăciuni stăruitoare de implorare a ajutorului dumnezeiesc, sfinte obiecte liturgice pe care le purta oricând în călătorie, prin țară și la hotare, pe câmpurile de luptă, fără a se despărți vreodată de ele, Voievodul Ștefan al Moldovei. Cronicile și tradiția arată cum din vreme în vreme Ștefan Vodă pleca de la Suceava la Putna sau la alte ctitorii, însoțit de puțini curteni și rămânea câtva timp, ori numai în trecere, se ruga în taină, sau participa la slujbe de zi și de noapte cu obștea sfântului locaș. Postea în timpul campaniilor și al bătăliilor, cerând curtenilor, sfetnicilor și oastei să facă la fel... Cu adâncă evlavie și înfricoșare se împărtășea cu preacinstitele și de viață făcătoarele Sfinte Taine. Era milostiv și îndelung sfătuitor, "la neputințele noastre ajutând, slăbiciunea noastre ridicând, cu durere de maică pe acela mustra, pe acesta mângâia, pe unii încălzea, pe alții îi hrănea". Cunoștea puterea și binefacerile smereniei: "Biruitor l-ați văzut, dar mândru niciodată, atunci când călca cerbicia vrăjmașului era plin de smerenie", plecându-se spre cel neajutorat și nedreptățit "ca o apă limpede și rece pre cei topiți de arșițele lipsei răcorea". Faptele sale l-au arătat pe Sfântul Voievod Ștefan cel Mare că era pe deplin conștient de rolul său de apărător al creștinătății în Moldova și departe, dincolo de hotare. Aceasta se citește cu cea mai mare limpezime din Scrisoarea pe care o adresa în 1475 ianuarie 25, către principii creștini ai Europei, după biruința dobândită împotriva turcilor la Podu-Înalt lângă Vaslui. În această epistolă își mărturisește credința și faptele, dragostea profundă întru Hristos, solicitând ajutoare pentru confruntările viitoare, în slujba creștinătății. "Noi, Ștefan Voievod, vă spun că necredinciosul împărat al turcilor a fost de multă vreme și este încă pierzătorul întregii creştinătăţi și în fiecare zi se gândește cum ar putea să supuie și să nimicească toată creștinătatea... Susnumitul a trimis în țara noastră și împotriva noastră o mare oștire...   Auzind și văzând noi acestea, am luat sabia în mână și cu ajutorul Domnului Dumnezeului nostru Atotputernic am mers împotriva dușmanilor creștinătății, i-am biruit și i-am călcat în picioare. Pentru care lucru, lăudat fie Domnul Dumnezeul nostru. Țara noastră este poarta creștinătății pe care Dumnezeu a ferit-o până acum. Dar dacă această poartă, care este țara noastră, va fi pierdută, Dumnezeu să ne ferească de așa ceva atunci toată creștinătatea va fi în mare primejdie... Noi, din partea noastră, făgăduim pe credința noastră creștinească și cu jurământul domniei noastre că vom sta în picioare și ne vom lupta până la moarte pentru legea creștinească, noi cu capul nostru". 

 Minunat este Dumnezeu întru Sfinții Lui! Ocrotitoare permanent, mâna nevăzută a lui Dumnezeu a lucrat pururea în viața și faptele prea evlaviosului voievod al Moldovei. Vechile tradiții istorice ale Moldovei aduc mărturie că în lupta cu polonii, la Codrii Cosminului, la 26 octombrie 1497 soarta armelor era de partea marelui voievod Ștefan. În ziua aceea de joi, înainte de începerea bătăliei, când preoții ce însoțeau oștirea slujiseră Sfânta Liturghie lângă flamura domnească, lui Ștefan Vodă biruința i s-a arătat în vedenie, deasupra oștenilor lui venindu-i într-ajutor Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, călare și înarmat ca un viteaz, spre izbânda oastei moldovene. Altă dată, la Râmnic, Ștefan Vodă a primit de asemenea cerescul ajutor, acum prin Sfântul Mucenic oștean Procopie. Inscripția bisericii din Milisăuţi-Suceava arată: "În anul 1481, luna lui iulie 8, în ziua Sfântului Mare Mucenic Procopie, Io Ștefan Voievod... a făcut război la Râmnic cu Basarab Voievod cel Tânăr... și a ajutat Dumnezeu pe Ștefan Voievod și a biruit... De aceea, Ștefan Voievod a binevoit a zidi biserica aceasta întru numele Sfântului Mare Mucenic Procopie...". Tradiția consemnată de cronicarul Grigore Ureche istorisește că, "în timpul acestei lupte, Ștefan cel Mare a văzut în chip minunat pe Sfântul Mare, Mucenic Procopie, umblând deasupra războiului călare și înarmat ca un viteaz fiind într-ajutor lui Ștefan Vodă, dând vâlvă oștii lui". Ar trebui să vedem că, într-un anumit fel, vremurile lui Ștefan ce Mare și Sfânt se asemănau cu cele ale Sfântului Împărat Constantin cel Mare, căruia în chip minunat i s-a arătat Sfânta Cruce pe cer, înconjurată de cuvintele dumnezeiescului îndemn: "Prin acest semn vei învinge!". Sfânta Cruce a fost totdeauna arma nebiruită a Voievodului Ștefan. Credința și convingerea lui a fost că nici o sabie nu poate apăra fără ajutorul crucii. Acest lucru l-a determinat să dea bisericii de la Pătrăuţi-Suceava hramul Înălțarea Sfintei Cruci. Aici, în pronaos pe peretele de apus se remarcă în frescă tema "Aflarea Sfintei Cruci" de către Sfântul Constantin cel Mare, compoziție în care cercetătorii artei noastre religioase văd o transpunere a războaielor lui Ștefan Vodă pentru apărarea creștinătății. Tot Sfintei Cruci a închinat slăvitul Domn Ștefan și biserica zidită la Volovăţ în anii 1500-1502. În scopul apărării credinței ortodoxe și a gliei străbune, Sfântul Ștefan Voievod a trimis o Epistolă marelui cneaz Ivan III de la Moscova, memoriu în care se oglindesc frământările și năzuințele marelui nostru voievod. Pune în lumină nevoia de a se consolida în Europa o unitate politică a țărilor creștine, o unitate puternică, spre a fi ca un zid de rezistenţă în fața primejdiei musulmane, alcătuită din Turcia și Hanatul tătarilor; Ștefan arată cu adâncă îngrijorare că Moldova este în mare primejdie din această cauză. Deplânge căderea Constantinopolului, "pentru păcatele noastre", și încheie cu trista constatare: "în aceste părți eu am rămas singur" în fața unei atât de mari primejdii. Dar cel Atotputernic nu l-a părăsit pururea. 

 Minunat este Dumnezeu întru Sfinții Lui! Povara anilor, greutățile de neînchipuit ale atâtor războaie, acea rană nevindecată de la picior căpătată încă din tinerețe într-o luptă la Cetatea Albă, podagra care l-a chinuit doi ani înainte de a trece la cele veșnice în 1504, n-au putut să înfrâneze virtutea măritului Voievod Ștefan, care mereu, cu mintea și cu inima era neînfricat apărător al hotarelor, al libertății țării și al credinței. S-a stins la vârsta de peste 70 de ani, înconjurat de nețărmurita iubire a familiei, a sfetnicilor, a oastei și a întregului popor "care-l cinstea ca pe un Mesia". Într-un basorelief de la mănăstirea atonită Vatoped, căci și acolo Ștefan Voievod s-a numărat printre ctitori, este înfățișat ca un principe în vârstă înaintată, pe chip se descifrează oboseala unei vieți atât de zbuciumate. Dar întreaga sa viață și în îndelungata domnie pe care Dumnezeu i-a rânduit-o și-a îndeplinit datoria în cea mai înaltă măsură. Când și-a simțit sfârșitul aproape, la 2 februarie 1503, binecredinciosul Ștefan Vodă a întocmit un hrisov cu semnificații testamentare: "În numele Tatălui, și al Fiului și al Sfântului Duh, Troiță Sfântă de-o-ființă și nedespărțită. Iată eu, robul Stăpânului meu Iisus Hristos, Io Ștefan Voievod, din mila lui Dumnezeu domn al țării Moldovei, facem cunoscut, cu această carte a noastră, tuturor celor care o vor vedea, sau o vor auzi citindu-se, că a binevoit domnia mea cu a noastră bunăvoință și cu inimă luminată și curată și din toată bunăvoia noastră și cu ajutorul lui Dumnezeu, și am făcut pentru pomenirea sfânt-răposaților înaintași bunici și părinți ai noștri, și pentru sănătatea și mântuirea copiilor noștri, și am întărit prin acest privilegiu Mănăstirii Putna, unde este hramul Adormirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu..." Venind sfârșitul zilelor sale, binecredinciosul Voievod Ștefan nu a putut vedea încheiat de scris "Tetraevanghelul" pe care începuse să-l ctitorească în primele luni ale anului 1504: "Io Ștefan Voievod ... care aprins de dumnezeiasca dorință și iubitor al cuvintelor lui Hristos fiind, cu râvnă a dat și a scris aceasta. Și apoi l-a aflat moartea. Iar fiul său, Bogdan Voievod, a ferecat acest Tetraevanghel... și l-a dat bisericii de la curțile din Hârlău... 1504, luna noiembrie 24". S-a stins încet din viața aceasta pământească voievodul cel preaevlavios și a fost plâns de țara întreagă căreia îi lasă amintirea de neșters a unei domnii lungi și strălucite, a unei bunătăți luminate, pe care n-o covârșea decât iubirea pentru neamul și pământul românesc, pe care le-a apărat cu brațul său neînvins vreme de o jumătate de veac, trecând prin vremuri vitrege și prin greutăți fără de seamă. 

   În Letopisețul anonim al Moldovei se află mențiuni deosebit de interesante în legătură cu acea sfântă și neuitată zi de 2 Iulie 1504. S-au întâmplat atunci fapte și semne prevestitoare ale marelui eveniment: "A fost în același an, înainte de moartea lui, iarnă grea și foarte aspră, cum nu fusese niciodată și au fost în timpul verii ploi mari și revărsări de ape..." Dacă pe marmura sacră de la Putna nu este săpată și ziua de hotar, "2 iulie 1504, ea se află însă menționată pe Acoperământul acestei lespezi: "Io Bogdan Voievod din milă lui Dumnezeu domnul Țării Moldovei, a înfrumusețat și a acoperit cu acest acoperământ mormântul tatălui său, Io Ștefan Voievod, cel care a domnit în Țara Moldovei 47 de ani și trei luni, care s-a strămutat la lăcașul de veci în anul 1504, luna iulie, ziua 2 de marți, în ceasul al patrulea din zi." 

 Despre acea neuitată și sfântă "strămutare", cronicarul Grigore Ureche știa și arată spre știință tuturor: "Pre Ștefan Vodă l-au îngropat țara cu multă jale și plângere în mânăstire, în Putna, care era zidită de dânsul. Atâta jale era, de plângea toți ca după un părinte al său, că cunoșteau toți că s-au scăpatu de mult bine și de multă apărătură ...". 
 Minunat este Dumnezeu întru Sfinții Lui ! Marii noștri istorici, analizând și comparând scrierile și tradițiile, cronicile și documentele despre evlaviosul Ștefan Voievod, au remarcat că puțini au fost în istoria omenirii cârmuitorii care să fi fost descriși de contemporanii lor în chip atât de elogios. Chiar și cronicarii țărilor cu care a purtat războaie nu i-au scăzut valoarea, scoțând în relief marile sale virtuți. Iar pentru poporul nostru, pentru Biserica noastră ortodoxă, el este eroul și sfântul în fața căruia ne plecăm frunțile și ne smerim cugetul în rugăciune. Cronica Moldovei acelui timp, care se oprea la anul 1504, consemnează momentele istorice ale epocii: consolidarea puterii centrale și lupta Domnului Moldovei în fruntea oștenilor lui împotriva turcilor, pentru libertatea țării și apărarea credinței. Cronica arată că Voievodul Ștefan este alesul și unsul lui Dumnezeu, puternic, viteaz și evlavios. Pentru cronicarul anonim, toate țările creștine formează o unitate: creștinătatea. Iar ceea ce ne interesează în chip deosebit pe noi acum este faptul că această cronică slavă, oglindind opinia vremii îl numește pe slăvitul Ștefan Voievodul "un sfânt purtător de biruință pentru credință", așa cum se putea spune numai despre marii luptători pentru apărarea credinței. Sfinții care au fost în viața lor luptători, oșteni viteji, se pictau în aproape toate bisericile în acea vreme. La Voroneț sunt înfățișați sfinții mari purtători de biruință: Gheorghe, Eustatie, Mercurie, Mina, Artemie, Govdelie. O deosebită semnificaţie au cele două cavalcade pictate pe pereții sfintelor locașuri de la Pătrăuţi și Arbore. În scenă Arătarea Sfintei Cruci de la Pătrăuţi, sunt înfățișați șaisprezece sfinți militari pe cai, între care, Gheorghe, Dimitrie, Nestor, Procopie, Teodor Tiron, Mercurie, în fruntea lor fiind Arhanghelul Mihail. Un personaj principal în această compoziție picturală este Sfântul Împărat Constantin cel Mare, ceea ce are un tâlc istoric deosebit. Marele bizantinolog Andre Grăbar a văzut în această cavalcadă un îndemn la cruciada împotriva turcilor, îndemn pe care purtătorul de biruință Ștefan Voievodul l-a adresat în repetate rânduri întregii creştinătăţi a vremii. Scena avea drept menire să țină trează conştiinţa moldovenilor și să-i îmbărbăteze în lupta pentru apărarea credinței și a independenței țării. Încununarea evlaviosului Domn Ștefan cu denumirea de "purtător de biruință" însemna recunoașterea întru totul a sfințeniei idealului său de luptă pentru apărarea credinței. 

    Nu credem că denumirea pe care i-a dat-o Papa Sixt IV lui Ştefan Voievod de "Athleta Christi"(Atlet al lui Hristos), după biruința strălucită de la Vaslui, este prea departe de denumirea menționată în cronica de la Suceava: "Faptele tale, contra necredincioșilor turci, dușmanii noștri comuni, ce le-ai îndeplinit până acum cu atâta înțelepciune și vitejie, au adăugat atâta strălucire numelui tău, încât toate gurile te numesc și toți într-un glas te laudă". Atunci, prin solii săi veniți la Suceava, Papa Pius IV îl numeau pe binecredinciosul Voievod Ștefan al Moldovei "spadă de apărător al creștinătății". La acea vreme, după ce țara și lumea întreagă a văzut faptele de biruință și de credință ale Voievodului, umbrite mereu de harul Duhului Sfânt, semnele de prețuire, de laudă, de venerare, veneau din toate părțile. Cronicarul polon Jan Duglosz scria despre nebiruitorul Ștefan Vodă al Moldovei: "O, bărbat demn de admirat, întru nimic inferior ducilor eroici, pe care atâta îi admirăm, care cel dintâi dintre principii lumii a reputat în zilele noastre o victorie atât de strălucită în contra turcilor. După părerea mea el este cel mai vrednic să i se încredințeze conducerea și stăpânirea lumii, și mai ales funcțiunea de Comandant și conducător contra turcilor cu sfatul comun, înțelegerea și hotărârea creștinilor". 

    După victoria de la Vaslui, Mura, mama sultanului spunea că "Oștile turcești n-au suferit nicicînd o mai mare înfrângere", iar cronicarul turc Sead-Eddin scria: "A fost un groaznic măcel și puțin a lipsit să nu fie cu toții tăiați în bucăți. Numai cu mare greutate Soliman Pașa și-a scăpat viața cu fuga". 

     Medicul lui Sigismund al Poloniei scrie despre viteazul Voievod al Moldovei, după luptele din Codrii Cosminului: "O! Bărbat glorios și victorios!... O! Om fericit, căruia soarta i-a hărăzit cu multă dărnicie toate darurile!... Tu ești drept, prevăzător, isteț, biruitor contra tuturor dușmanilor. Nu în zadar ești socotit printre eroii secolului nostru... ". Un alt medic, cel care a vegheat asupra sănătății Voievodului Ștefan, foarte suferind în anii 1502-1503, Mathaeus Murianus, scria de la Suceava că domnitorul "este un om foarte înțelept, vrednic de multă laudă, iubit mult de supușii săi, pentru că este îndurător și drept, veșnic treaz și darnic" În această atmosferă de preamărire a trecut la cele veșnice, în Împărăția lui Dumnezeu "Soarele Moldovei", Ștefan cel Mare și Sfânt, la 2 iulie 1504. 
 Minunat este Dumnezeu întru Sfinții Lui ! După ce s-a așezat lespedea pe mormântul de la Putna și s-a aprins candela care luminează și astăzi, după aproape 500 de ani, venerarea lui Ștefan cel Mare, manifestată chiar din timpul vieții, prin denumirea "Purtător de biruință pentru credință". "Atletul lui Hristos", s-a păstrat și s-a extins în întreg spațiul românesc. Chipul său, locul atât de clar configurat pe care l-a ocupat în istoria țării noastre și a continentului, a preocupat statornic și, departe de a cunoaște estompări, s-a limpezit tot mai mult, inconfundabil și nepieritor. 

    În Cronica rusă de la Hust se menționează că "a murit Ștefan Vodă, Domnul Moldovei, oștean viteaz ca un al doilea Alexandru cel Mare". La 3 februarie 1531, regele Sigismund al Poloniei îl numea "Stephanus ille magnus" Ștefan acela, Mare. Prin 1563, călătorul Graziani, știa că "biruitorul din Codrul Cosminului a fost moldavul rege, neînfricat și neobosit", iar scriitorul francez Blaise de Vigenere aflase în Moldova că Voievodul Ștefan cel Mare a fost "cel mai viteaz și mai renumit comandant de oști din vremea sa, căci a înfăptuit lucruri mari împotriva turcilor, ungurilor și chiar a polonilor". 
   De o însemnătate deosebită pentru noi sunt mărturiile arhidiaconului catolic din Polonia Maciej Staryjkowski, care în anii 1574-1575 a făcut parte din solia trimisă la Constantinopol, trecând prin Moldova și prin Țara Românească: "M-am silit cu stăruință ca, mergând... să nu schimb numai aerul ci... am descris... toate tradiţiile, obiceiurile... și le-am redat întocmai.... Despre Ștefan cel Mare a adunat știri de cea mai mare importanță. A observat că în Moldova, ca și în Muntenia, cu prilejul unor sărbători, la mormintele oamenilor de seamă se istorisesc vitejiile, virtuțile, însușirile principale ale acestor bărbați. La Podu-Înalt lângă Vaslui, unde Ștefan Vodă a repurtat biruința asupra turcilor în 1475, a văzut și "trei cruci care stau zidite ca semn al acelei biruințe". Solia cu care călătorea a fost poftită la București la un ospăț dat de domnitorul Alexandru al II-lea. Pe peretele "iatacului" domnitorului a văzut un chip zugrăvit pe lemn, după obiceiul vechi, "arătându-l pe acest voievod Ștefan..., șezând cu coroana pe cap...". Despre Ștefan Vodă spune direct: "Acest Voievod al Moldovei era iscusit și norocos, căci într-un rând a biruit o sută cincizeci de mii de turci, pe lângă alte lupte dese și însemnate cu ei. De asemenea a alungat pe Matiaș, regele Ungariei cel viteaz, din Țara Moldovei și din cea secuiască, nimicind o mare oaste de unguri și rănind pe regele însuși cu trei săgeți, în dreptul orașului Baia, după care izbândă i-a luat și țara secuiască. De asemenea și pe tătari i-a biruit de câteva ori, de asemenea pe regele Poloniei Albert l-a biruit în Bucovina... Orice istoric poate să-l preamărească cu drept cuvânt pentru acest slăvit noroc cu o țară așa de mică". A fost impresionat de cântecele locului, în care este evocată vitejia voievodului: "Ștefan..., a bătut pe turci, a bătut pe tătari, a bătut pe unguri... ", după care, mențiunea cea mai importantă, arătând că moldovenii, "din cauza nespusei sale vitejii îl socotesc ca sfânt". În prima jumătate a secolului al XVII-lea, pentru cronicarul moldovean Grigore Ureche figura centrală era Ștefan Voievod. Celebrul portret este fără pereche: "Fost-au acest Ștefan Vodă om nu mare de statu("statură")... întregu la fire, neleneşu și lucrul său știa a-l acoperi și unde nu gândeai acolo îl aflai... Ce după moartea lui, până astăzi îi zice sveti(sfântul) Ștefan Vodă, nu pentru sufletu, ce este în mâna lui Dumnezeu..., ci pentru lucrurile lui cele vitejești, carile nimenea din domni, nici mai nainte, nici după aceia n-au ajunsu". Este aici cea mai importantă contribuție moștenită din documente și din tradiția orală moldovenească. 

     În această atmosferă de perpetuă venerare a măritului voievod a apărut în secolul al XVIII-lea acel inegalabil "panegiric", din care am și citat până acum de câteva ori, al cărui autor rămâne pentru noi necunoscut. Cuvântul de îngropare vechiului Ștefan Voievod a fost tipărit pentru prima oară la Iași, în 1841, de Mihail Kogălniceanu și recent, în 1990, în revista "Mitropolia Moldovei și Bucovinei"(nr.4,p.136-149). În adevărate pagini de Sinaxar bisericesc s-a încheiat un poem în proză, închinat Sfântului nostru Ștefan Voievodul. Este preamărit în termeni proveniți din datele istorice și ale tradiției, sunt prezentate faptele și virtuțile domnitorului. Se glorifica astfel, în plin regim fanariot, domnia luminoasă și pilduitoare a Voievodului Ștefan. Acest "Cuvânt de laudă" arată ceea ce este și trebuie să fie mereu Ștefan Vodă, "pildă de îndreptare celor vii", care "toate lucrările lui cu credința lui Iisus Hristos le-a pecetluit". Ștefan este comparat cu figuri biblice ilustre:  "Ștefan, ca un alt Macaveu", strângea ostașii săi lângă sine și prin singură a lui vitează îndrăzneală și inimile tuturora alina, și, de nădejdea biruinței le umplea" și mai departe: "Acest înalt Dumnezeu, zic, carele vântura ca pleava coroanele împăraților, iar pre Ștefan, sluga Sa, îmbărbătează inimile norodului celui până la moarte înspăimântat și pune biruința în mâna lui Ștefan...; în mijlocul luptelor, el, ca dinaintea altarului lui Dumnezeu a petrecut". Ștefan Voievod "cuvios și drept se dovedea în viața de fiecare zi, drept judecător, că ceea ce se cuvine să facă, s-a cunoscut. În zilele lui, strâmbătatea era înăbușită și legată, dreptatea săracului cel bogat nu o putea întuneca, cel puternic nu o putea călca... Însuși și până astăzi țara aceasta cu dreptele lui așezări se ține... O, vreme fericită, o, stăpânire minunată, o, țară norocită, unde dreptatea ta nu mai puțin decât domnul stăpânește și unde fieştecarele, rândul său știind din cărarea orânduită nu să poate abate". Pentru toate slăvitele sale fapte, Ștefan Vodă este "în sânurile lui Avraam", este fericit în Împărăția lui Dumnezeu, este sfânt: "toate faptele lui Ștefan, ori despre care parte se vor căuta, sunt minunate, toate darurile lui, covârșitoare". Ștefan Vodă a avut "o credință nesmintită, nădejde în Dumnezeu neschimbată, fapte bune necontenite, grijă de sfârșit bun și după lege". Panegiristul termină proiectând aureola asupra părintelui Moldovei: "O, fericit suflet, pentru carele atâtea jertfe se ridică spre iertarea păcatelor și curățit, lângă Mântuitorul locuieşti ! O, pământean blagoslovit, că așa ai trăit, ca viața aceasta să-ți fie o lesne mijlocire prin care nemurirea să agonisești ! O, stăpânitor cuvios, căruia puterea și averea spre împlinirea legii lui Hristos i-au slujit !... Vedeți a lui cuvioșie creștinească! Deșteptați-vă, stăpânitorii noroadelor, ascultați, îndemnați-vă, urmați!... Cei ce fac faptele legii, trăind și murind întru Hristos Iisus, se învrednicesc nesfârșitei bucurii, întru a Sa cerească Împărăție Amin!" Preamărirea, venerația față de Voievodul Ștefan cel Drept și Sfânt au continuat în timpul ce a urmat, nu vor înceta niciodată, cât va fi sub soare neamul românesc și Biserica sa ortodoxă. 

 Gheorghe Șincai contura o efigie luminoasă măritului Ştefan Voievod, în episoadele dramatice arătând cum știa să transforme o înfrângere în victorie. Gheorghe Asachi îl consideră pe ilustrul voievod "un luceafăr nemuritor". La 27 decembrie 1848, Costache Negri evocă la Paris "nepieritoarea amintire a marelui "Ștefan, zidul creştinătăţii ..." Cu prilejul unor cercetări arheologice la mormintele voievodale de la Putna, părintele Iraclie Porumbescu, care văzuse cu emoție adâncă cinstitele relicve pământești ale Voievodului Ștefan, scrie despre simțămintele puternice trăite atunci, o emoție care cheamă "națiunea întreagă să simtă... acest moment sacru și maiestuos". Apoi, își exprimă venerația: "Moldova, Moldova, veche și nouă, iată eroul tău, iată părintele tău, iată creatorul cununii tale !". 
 Venerația și admirația se citește în versul eminescian: "Ștefan, Ștefan, Domnul Sfânt, / Ce nici în ceruri seamăn n-are / Cum n-are seamăn pe pământ" Din venerația adâncă pentru Ștefan cel Mare, Mihai Eminescu și alți tineri de nădejde pentru neamul românesc au organizat cu mari strădanii festivitățile de la Putna din 1871. La vibrantele apeluri ale studenților de la Viena pentru sărbătoarea de la Putna, studenții români de la Paris declarau în răspunsul lor că ei văd în personalitatea Voievodului Ștefan cel Mare "o figură supremă", deoarece în el s-a întruchipat "concepţiunea unei singure Românii". Organizatorii memorabilei ceremonii de la Putna scriau despre Ştefan Vodă că a fost "cel mai mare apărător al românismului în Orient și al civilizației creștine în secolul al XV-lea. El a înfrânt incursiuni barbare nu numai spre gloria și fericirea națiunii române, ci și spre binele Europei întregi". Pe frontispiciul arcului de triumf ridicat de ei la intrarea în Mănăstirea Putna strălucea inscripția: "Memoriei lui Ştefan cel Mare, mântuitorul neamului". Istoricul Dimitrie Onciul de la București spunea atunci, la Putna: "Ștefane, măreață umbră, revarsă lumina ta asupra noastră și asupra neamului tău întreg și spre faptele iubirii de țară, ale iubirii de neam, ale iubirii de lege, virtuți prin care tu strălucești în veacuri". La puțin timp apoi, se făcea un îndemn care a și fost urmat, și va fi mereu urmat acum după recunoașterea deplină a sfințeniei Voievodului Ștefan: "... ar fi de dorit ca tot românul, cel puțin o dată în viața sa, să meargă la Mănăstirea Putna spre a se închina la mormântul unde zac osemintele acestui mare erou". 

 Când se împlineau patru veacuri de la trecerea Voievodului Ștefan la cele veșnice, în 1904, la Academia Română, președintele de atunci, Ion Kalinderu, a rostit Cuvântul de slăvire, care, "ascultat în picioare de cei de față, a fost primit cu pioasă emoțiune". Ziua de comemorare 2 iulie a fost atunci numită "o zi sfântă". Ion Kalinderu arăta în Cuvântul său că marele Ștefan Vodă "a fost un erou al creştinităţii și al civilizaţiei care atunci renăștea și ne-a arătat la toți drept ceea ce suntem: împlinitori ai voinței lui Dumnezeu aici, pe pământ... " Cu același prilej, episcopul Atanasie al Râmnicului spunea: "Ștefan Vodă este sfânt pentru faptele sale cele mari, pentru smerenia, dreptatea și credința sa... A fost un părinte îndurător dorind fericirea tuturor, însuflețit de credința în Dumnezeu întru toate căile sale, vrednic de dragostea și cinstea tuturor. Deci pentru aceasta l-a numit sfânt. El și-a făcut numele nemuritor și și-a asigurat slava cea veșnică... A urmat Mântuitorului, Care Şi-a dat viața răscumpărare pentru lume... De aceea petrece acum în locașurile drepților și, ca unul ce a slujit Mântuitorului, este cinstit de Tatăl cel ceresc." Ca un solemn și pătrunzător legământ suna atunci și cuvântul lui Spiru Haret: "când inimile tuturor Românilor bat împreună, însuflețite la amintirea lui Ștefan cel Mare și Sfânt, să fie legătură care să ne unească pe toți în același gând de iubire de țară și de sacrificiu pentru gloria și tăria ei". Profesorul de teologie din Cernăuți, N. T. Tamavski, mărturisea la Putna în 1904: "Numai Domnul a putut planta în inima lui Ștefan o energie fără seamăn de mare, a putut întări brațul lui cu o putere căreia nu a putut rezista nimeni." Ziarul "Epoca" din București(nr. 184 din 1904) și "Tribuna" din Arad(nr. 124 din 1904) scriau: "De prin toate unghiurile unde se vorbește limba-mumă au venit(la Putna) în pelerinaj pios nenumărați români, ca să aducă prinosul lor de venerație moaștelor binecuvântate ale lui Ștefan"("Epoca"), ziarul din Arad, sub titlul "Plecați-vă neamuri..." scria: "Podoaba neamului nostru, măritul voievod Ștefan cel Bun, Mare și Sfânt. Înălțându-se din mormânt după patru sute de ani, primit-a îngenuncherea unui neam întreg". Când scria paginile închinate cu adâncă evlavie și admirație lui Ștefan cel Mare, Mihail Sadoveanu nu pierdea nici un moment din vedere adevărul conținut în cronicile pe care le cerceta cu cea mai mare atenție. Meditând la episodul cutremurului din Moldova din anul 1471, arată că "etic, cutremurul din 1471 era tălmăcit de Ștefan Voievod ca semn din partea lui Dumnezeu pentru căderea vrăjmașilor săi cei răi, și ca vestire pentru cei care trebuiau să purceadă îndată la fapte...   A detunat din fundul pământului și s-a dat zvon în înălțime, pentru ca să nu mai întârzie domnii și împărații, să nu se mai desfrâneze în lene, ci să purceadă împotriva lui Antihrist război pentru credința dreaptă". 

 Într-o aureolă de miracol prezintă Nicolae Iorga trecerea la cele veșnice a binecredinciosului Ștefan Voievod: "... pe mormântul lui a ars atunci, (la îngropare) timp de trei zile și trei nopți, o lumină pe care n-o aprinsese nimeni". Principesa Martha Bibescu scria la sfârșitul deceniului al patrulea: "Ștefan este și astăzi în Bucovina stăpânul netăgăduit al țării. El domnește singur. El se află peste tot. Această prezenţă prelungită în absență, această viață ce urmează dincolo de moarte ..." Patriarhul Iustin Moisescu scria, pe când era mitropolit al Moldovei, în 1966: "Măritul domn Ștefan cel Mare, care așezase țara pe stâlpii puternici ai biruințelor sale..., își plecase fruntea încoronată de slavă și cinste înaintea Ziditorului a toată făptura..., și s-a purtat ca părinte și frate față de toți cei apăsați de silnicii și împresurați de primejdii ... " 
 Minunat este Dumnezeu întru Sfinții Lui ! În legătură cu canonizarea Sfântului Voievod Ștefan cel Mare de către Biserica noastră prin Hotărârea Sfântului Sinod din anul 1992, trebuie să menționăm câteva noțiuni de aghiologie ortodoxă, de drept bisericesc, principii stabilite pe temeiul învățăturii dogmatice ortodoxe. 

    Prin canonizare se înțelege actul solemn prin care Biserica recunoaște, declară și așează pe eroii dreptei credințe adormiți în Domnul în rândul sfinților pe care ea îi venerează. Cuvântul vine din greacă - catalogul în care se înscriau numele sfinților și ziua trecerii lor la cele veșnice. Acesta este sensul și în Biserica noastră - trecerea, încheierea, sau așezarea în canonul, catalogul sfinților, spre a li se face cu laudă și cinste şi pomenire și spre a li se înălța rugăciuni, ca unor ajutători și mijlocitori ai darurilor celor dumnezeiești pe lângă tronul Celui Prea înalt. În calendarul Bisericii, în cărțile de slujbă, îi găsim menționați pe sfinţii Vechiului Testament, apoi pe Sfinții Apostoli, martiri, mărturisitori, Sfinții Părinți și mari Dascăli ai Bisericii, Părinții Cuvioși din viața monahală, marii binefăcători ai credinței și ai Bisericii, luptători pentru dreapta credință, simpli ostași sau domnitori, împărați. Dintre cei amintiți face parte și Sfântul Voievod Ștefan cel Mare. "Luptătorii pentru Biserică sunt luptători pentru Hristos, sunt mari binefăcători ai Bisericii și opera lor, lucrarea lor binecuvântată a fost și trebuie să fie privită ca fiind un semn al credinței lor sfinte și al proslăvirii lor de către Domnul cu puteri biruitoare asupra vrăjmașilor Lui." Istoria Bisericii ne arată că inițiativa pentru așezarea eroilor credinței creștine în rândul sfinților a avut-o întotdeauna poporul dreptcredincios prin evlavia sa curată și prin împreună-încuviințarea clerului și episcopilor. Evlavia poporului, ca și în cazul măritului Voievod Ștefan, a fost aceea care a identificat pe adevărații sfinți luptători și eroi. În baza doctrinei creștine, în baza rânduielilor consacrate de practica și de tradiția bisericească a Ortodoxiei, Sfântul Sinod al unei Biserici autocefale este pe deplin competent, deci îndreptățit, să procedeze la canonizarea Sfinților ei care răspund acestor rânduieli spre a fi așezați în rândul sau canonul sfinților. 

 Condițiile de fond sunt: Ortodoxia neîndoielnică a credinței; Proslăvirea lui de către Domnul cel puțin printr-unul din următoarele daruri sau puteri: 
a)puterea de a suferi moartea martirică pentru dreapta credință; 
b)puterea de a înfrunta orice primejdii sau chinuri pentru mărturisirea dreptei credințe, până la moarte; 
c)puterea de a-și închina viața celei mai desăvârșite trăiri morale și religioase; 
d)puterea de a săvârși minuni în viață sau după moarte 
e)puterea de a apăra și de a sluji cu devotament eroic credința și Biserica Ortodoxă; 

    Răspândirea miresmei de sfințenie după moartea lui și confirmarea acesteia prin cultul spontan pe care i-l acordă poporul credincios, numărându-l în rând cu sfinții. De la îndeplinirea acestei condiții pot face excepție mucenicii dreptei credințe. Existența condițiilor de fond, și anume, existența neîndoielnică a primei și a celei de a treia, care poate lipsi numai în cazul martirilor, ca și a oricăreia dintre cele enumerate la cea de a doua, îndreptățește autoritatea bisericească, Sfântul Sinod, să procedeze la actul de canonizare 75. Prin canonizarea Sfântului Voievod Ștefan cel Mare al Moldovei, în anul mântuirii 1992, se pecetluiește sinodal cultul pe care, de veacuri, poporul român îl aduce slăvitului nostru domnitor, se toarnă pentru eternitate untdelemnul dragostei, al proslăvirii și al venerației în cinstita candelă de la mormântul Sfântului voievod și erou de la Putna străbună. Sfântul Ștefan cel Mare este de acum înainte așezat canonic ca un mărgăritar de mare preț în coroana Bisericii Ortodoxe Române, din 1992, când Sfânta noastră Biserică a mai canonizat și pe Sfântul Cuvios Gherman din Dacia Pontică(Dobrogea); pe Sfântul Ierarh Ghelasie de la Râmeţ-Transilvania; pe Sfântul Daniil Sihastru; pe Sfântul Ierarh Leontie de la Rădăuți; pe Sfântul Cuvios Ioan de la Prislop; pe Sfinții martiri Constantin Vodă Brâncoveanu cu cei patru fii ai săi, Constantin, Ștefan, Radu, Matei și sfetnicul Ianache; pe Sfântul Ierarh martir Antim Ivireanul; pe Sfântul Ierarh Iosif Mărturisitorul din Maramureș; pe Sfântul preot mărturisitor Ioan din Galeș; și pe Sfântul preot mărturisitor Moise Măcinic din Sibiel; pe Sfântul Cuvios Antonie de la Iezerul-Vâlcea; pe Sfântul Ierarh Iosif cel Milostiv mitropolitui Moldovei, și pe Sfântul cuvios Ioan Iacob de la Neamț(Hozevitul) precum și proclamarea Duminicii Sfinților români, Duminica a II-a după Rusalii. 

      Minunat este Dumnezeu întru Sfinții Lui! Mare ești, Doamne, și minunate sunt lucrurile Tale, și nici un cuvânt nu este de-ajuns spre lauda minunilor Tale!" Amin. Mulţumescu-ți pentru lectură și răbdare iubite cititorule, cu arhierești binecuvântări. +NESTOR, Mitropolitul Olteniei 
 

 

Întru această zi, învăţătură, ca nimeni să nu nădăjduiască în oameni, 

ci în Dumnezeu

            Fericit este, fraților, omul acela, care nădăjduiește, întru toate, în Dumnezeu, mai mult decât în oameni. Căutați la neamurile, cele de la început, și vedeți cum au crezut în Domnul și n-au fost rușinați. Că cine, petrecând întru frica Lui, a fost părăsit de El ? Sau cine, chemându-l pe El, a fost trecut cu vederea ? Milostiv și îndurat este Domnul, că iartă păcatele și mântuiește, în vreme de necaz. Drept aceea, să nu ne luăm după gândul inimii noastre, nici să zicem, cine ne va izbăvi pe noi de răutăți, că Domnul Dumnezeu va da izbândă celui asuprit. Deci, bine este a nădăjdui în Domnul Dumnezeu, mai mult decât în om. 

Întru această zi, cuvânt despre milostenie şi despre smerenie

             Se cuvine, dar, celui ce vrea să facă milostenie să nu caute a deosebi pe cel bun, de cel rău, pe cel drept sau pe cel nedrept, după trebuințele lor trupești, ci, tuturor, la fel, să le împartă cele de trebuință. Și, dacă tu te-ai săturat de multe bucate, hrănește, măcar cu pâine, și pe cel flămând. Sau de ai băut prea mult, dă, și celui însetat, un pahar. Sau, dacă te-ai încălzit prea mult, în haine scumpe și moi, apoi, îmbracă și pe cel gol, ce tremură de frig, măcar cu o haină mai proastă. Dacă locuiești în case frumoase și înalte, cheamă-l și pe străinul, care se zbuciumă pe uliță, în casa ta. Ori, de te-ai veselit cu cineva, veselește, cu a ta veselie, și pe cel necăjit. Sau, de te-ai bucurat de ceva, bucură și pe cel întristat. Sau, de ai fost cinstit, ca un bogat, cinstește și tu, pe cel sărac.   Să fie casa ta odihnă slujitorilor Domnului, adică preoților, și la toată tagma bisericească. Să fii odihnă, ca Iov, ochi al orbilor, picior șchiopilor, celor goi, haină, acoperământ celor fără acoperământ. Picioarele tale să umble, adeseori, la temnițe, la bolnavi, la mânăstiri, la casele de bătrâni, de orfani, ca să auzi pe Domnul, zicându-ți: "Veniți, binecuvîntații Părintelui meu, de moșteniți Împărăția cea gătită vouă, de la începutul lumii". A Căruia este slava, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin. 

Viața Sfântului Ierarh Ioan Maximovici

        Sfântul Ioan Maximovici (1896 -1966) este considerat de către creștinii ortodocși de pretutindeni, ca fiind unul dintre cei mai mari sfinţi al secolului XX. Manifestând diferite forme de sfințenie, el a fost în același timp un mare teolog inspirat de Dumnezeu și „nebun întru Hristos”, un zelos ierarh misionar și un aparator al săracilor, un ascet desăvârșit și un părinte iubitor pentru orfani. Asemeni lui Moise, el și-a scos turma din robie, conducând-o din China în lumea liberă. Urmaș al primilor apostoli, el a dobândit de la Dumnezeu puterea de a tămădui sufletele și trupurile suferinde. Străbătând valul timpului și spațiului, el cunoștea și răspundea gândurilor oamenilor, înainte ca aceștia să și le exprime. Fericitul Ioan răspândea o putere ce-i atrăgea pe oameni mai mult chiar decât nenumăratele sale minuni. Aceasta era puterea iubirii lui Hristos – marea taină inaccesibilă înțelegerii lumești. Acum în Ceruri, el continuă să se roage și să-i viziteze pe cei ce-l cheamă în ajutor, după cum mărturisesc minunile și tămăduirile înregistrate peste tot în lume. La 2 iulie, 1994, în America a avut loc proslăvirea arhiepiscopului Ioan de San-Francisco, ierarh al Bisericii Ortodoxe Ruse din diaspora. Patria arhiepiscopului Ioan a fost înfloritoarea regiune Harkov, din sudul Rusiei. Aici, pe moșia Adamovka, în ilustra familie de nobili Maximovici, în data de 4 iunie 1896, părinților Boris și Glafira li s-a născut un fiu. La sfântul botez a primit numele de Mihail – în cinstea sfântului arhanghel al Domnului. Neamul Maximovici era renumit din vechime prin evlavia și patriotismul său. Cel mai strălucit reprezentant al acestei familii de viță veche era sfântul ierarh Ioan, mitropolitul Tobolskului, cunoscut scriitor și poet duhovnicesc, luminător al Siberiei, care a trimis prima misiune ortodoxă în China și a săvârșit numeroase minuni. El a fost canonizat în 1916, iar sfintele sale moaște se păstrează până în zilele noastre la Tobolsk. Cu toate că sfântul ierarh Ioan a murit la începutul secolului al XVlIl-lea, duhul acestuia a purces asupra urmașului său îndepărtat, care mai târziu i-a purtat numele. Mihail era un copil bolnăvicios, firav și blând. Nu-i plăceau jocurile zgomotoase și deseori era adâncit în gândurile sale. Iubea animalele, mai ales câinii. În copilărie se deosebea printr-o religiozitate profundă. Colecționa icoane, cărți duhovnicești și istorice. Cel mai mult ii plăcea să citească Viețile sfinților. Moșia familiei Maximovici se afla în vecinătatea mănăstirii Sviatogorsk. Tânărul Mihail, „monah din copilărie”, își petrecea toată vara la mănăstire. La vârsta de 11 ani a fost trimis la școala militară din Poltava. În acești ani l-a întâlnit pe episcopul Teofan al Poltavei, vestitul ascet, care a rămas pentru el un model de sfințenie până la sfârșitul vieții. În 1914, Mihail a absolvit școala de cadeți și, urmând vocației sale intime, a hotărât să intre la Academia Duhovnicească de la Kiev. Pǎrinţii însă au insistat să se înscrie la facultatea de drept și, din ascultare, el a renunțat la dorința sa. Anii de maturitate și terminarea studiilor au coincis cu începutul groaznicei revoluții, al cărei scop a fost sa conducă lumea către anticreștinism. În 1921, în timpul războiului civil, emigrează la Belgrad împreună cu întreaga familie. În 1925 a absolvit facultatea de teologie. În 1926 a fost tuns în monahism și hirotonit ca ierodiacon în mănăstirea Milkovo, luând numele de Ioan. La sfârșitul aceluiași an, părintele Ioan a fost hirotonit ca ieromonah. Între anii 1929-1934 a fost profesor și diriginte la seminarul teologic „Sfântul Ioan Botezătorul” din Bitol. În anul 1934 s-a luat hotărârea de a-l înainta la rangul de episcop. În ceea ce-l privește pe însăși părintele Ioan, nimic nu putea fi mai străin năzuințelor sale decât acest lucru. Cineva, care-l cunoștea, povestește cum l-a întâlnit în acea vreme la Belgrad. El i-a spus că se afla în oraș din greșeală, chemat în locul unui oarecare ieromonah Ioan, care urma sa fie făcut episcop. A doua zi, el i-a comunicat acelei persoane că s-a creat o situație și mai proastă decât crezuse el – anume că, pe el vor să-l facă episcop! Hirotonirea sa ca episcop a avut loc la 28 mai, anul 1934. Vlădica s-a dovedit a fi ultimul dintre episcopii hirotoniți de mitropolitul Antonie (Hrapovitki). A fost trimis în China, în eparhia Shanghaiului. Aici el desfășoară o activitate rodnică, în organizarea unor societăți filantropice și de binefacere, aplanează conflicte religioase, ridică o catedrală. Odată cu venirea comuniștilor la putere, colonia emigranților ruși din China a fost nevoită să se refugieze și de acolo, majoritatea prin insulele arhipelagului filipinez. În 1949, în insula Tubabao, în lagărul pentru refugiați locuiau aproximativ cinci mii de refugiați. Insula se afla în calea uraganelor sezoniere. Într-o convorbire cu localnicii, un rus a menționat teama sa de uragane, însa aceștia i-au spus că nu există motive de îngrijorare, întrucat „sfântul vostru binecuvântează lagărul în fiecare noapte din toate cele patru parți”. După ce lagărul a fost evacuat, un uragan devastator s-a năpustit asupra insulei. În anul 1951, arhiepiscopul Ioan este trimis în Europa, mai întâi la Paris, apoi la Bruxelles.

 În Europa Occidentală, Vlădica acordă un interes constant nu numai diasporei ruse, pentru care trudea neobosit, ca și la Shanghai, ci și populatiei locale. El primește sub jurisdictia sa Bisericile Ortodoxe din Olanda și Franța. Unicul preot ortodox al Misiunii de la Madrid a fost hirotonit de el. În ceea ce privește America – aici activitatea sa de arhipăstor s-a realizat cel mai deplin. Vlădica Ioan poate fi considerat ocrotitorul adevăratei Ortodoxii în Lumea Nouă. În anul 1962, la cererea unor numeroși credincioși, ce-l cunoșteau de la Shanghai, Vlădica a fost invitat la San-Francisco, cea mai mare eparhie ortodoxă din America. La San-Francisco, Vlădica Ioan a găsit comunitatea scindată și construcția marii catedrale în cinstea Icoanei Maicii Domnului Bucuria tuturor scârbiților oprită. Vlădica Ioan s-a adresat credincioșilor cu rugămintea de a face donații pentru continuarea lucrărilor. Acest apel a trezit un entuziasm neobișnuit în rândul ortodocșilor americani. Pacea a fost restabilită și construcția catedralei dusă la bun sfârșit. În 1963, cu blagoslovenia Vlădicăi a fost întemeiată Frăția preacuviosului Gherman din Alaska, devenită ulterior cel mai important centru misionar ortodox din California. Arhiepiscopul Ioan Maximovici a rămas credincios până la sfârșit căii alese de el, de a sluji cu devotament Biserica. Cei ce l-au cunoscut în ultimii ani ar fi putut evidenția, probabil, două trǎsǎturi principale ale caracterului său. Înainte de toate – strictețea în tot ce se referea la Biserică și la Tradiție. Era un apărător consecvent al legii creștine. Interzicea clerului său să participe la slujbele comune „inter-creștine” din cauza canonicității îndoielnice a unora dintre participanți. Activitatea ecumeniștilor creștini i se părea la fel de îndoielnică. Precum Pǎrinţii din vechime, care s-au văzut siliți să acorde o atenție specială ereziilor triadologice și hristologice, arhiepiscopul Ioan a opus o rezistență statornică celor mai „actuale” erezii ale contemporaneității – denaturării dogmei ortodoxe despre Fecioara Maria în cadrul sofiologiei. Actualitatea scrierilor ereziologice ale Vladicăi Ioan se aprofundează prin aceea că actualele mișcări „marianice” manifestă o afinitate spirituală evidentă cu religiozitatea paracreștină. Cu toate acestea, Vlădica a rămas în memoria credincioșilor nu prin severitatea sa, ci, dimpotrivă, prin blândețea, veselia și chiar prin ceea ce se numește „nebunie întru Hristos”. Ultimii ani ai vieții arhiepiscopului Ioan au fost amărâți de atacurile și persecuțiile adversarilor săi, cărora le răspundea totdeauna fără a se plânge sau a învinui pe cineva, cu un calm netulburat. Împlinise abia șaptezeci de ani, când a murit, însingurat, cum a și fost mereu, de când devenise arhiereu. În 1966, după trecerea în veșnicie a arhiepiscopului Ioan, în presă au apărut numeroase materiale atestând sfințenia sa: tămăduirile miraculoase, exorcizarea demonilor, ascetismul riguros al vieții sale, privegherea în timpul nopții, aparițiile sale după moarte, darul clarviziunii, pogorârea vizibilă a flǎcǎrilor în timpul Sfintei Liturghii, prigoana feroce la care a fost supus și, în sfârșit, ceea ce nu toți au fost capabili să prețuiască (poate din cauza că acest aspect al sfințeniei era practic incompatibil cu rangul de arhiepiscop) – nebunia lui pentru Hristos. Vlădica își orânduia viața întemeindu-se pe Legea lui Dumnezeu, fǎrǎ să se gândească cât de imprevizibile și chiar stranii pot apărea faptele sale, celor ce se conduc după criterii pur omenești. De obicei mergea pe jos, adesea desculț, vizitând spitale, aziluri și ospicii. Slujea desculț și în biserică. Vlădica era cunoscut ca sfânt nu numai printre creștinii ortodocși, ci și în rândul credincioșilor de alte confesiuni. Așa, bunăoară, în una din bisericile catolice din Paris, preotul încerca să trezească interesul tinerilor față de credință prin următoarele cuvinte: „Afirmați că în prezent nu se mai întâmplă minuni, nu mai există sfinți. De ce să vă prezint dovezi teoretice, când astăzi pe străzile Parisului umblă un sfânt – sfântul Jean cel Desculț!” În toate spitalele europene se știa despre acest arhiereu, care era în stare să se roage toată noaptea pentru un muribund. Era chemat la căpătâiul bolnavului – fie el catolic, protestant, ortodox, evreu sau oricare altul – pentru că atunci când el se ruga, Domnul era milostiv. Era cunoscut și venerat în întreaga lume. La Paris, dispecerul căii ferate reținea plecarea trenului până la venirea „Arhiepiscopului rus”. Însemnătatea Sfântului Ioan Maximovici pentru omenirea secolului XX nu poate fi estimată. El a fost denumit de întreaga lume ortodoxă – fǎcǎtorul de minuni al Shanghaiului, Europei Occidentale și America de Nord. În epoca Universalei secătuiri duhovnicești, a celor mai mari cataclisme sociale și a rătăcirii minților, el a crezut de cuviință să trăiască așa cum au trăit marii asceți ai Fivaidei și Palestinei, care, exprimându-ne prin cuvintele Sfântului Siluan Athonitul, iubindu-L pre Dumnezeu, L-au iubit până la urmă.

 

Sursa:

http://www.ortodoxism.ro/proloagele/iulie/Proloage02Iul.shtml

http://www.e-icoane.ro/index.php?categoryid=41&p2000_sectionid=24&p2000_imageid=1097

http://www.doxologia.ro/sarbatoare/sfantul-ierarh-ioan-maximovici