Proloagele din 30 aprilie

Luna aprilie în 30 de zile: pomenirea Sfântului Apostol Iacov

al lui Zevedei (+42)

       Sfântul Iacov, fiul lui Zevedei, era din Betsaida Galileii, dintr-o familie de pescari şi a fost frate cu Sfântul Ioan, cuvântătorul de Dumnezeu, şi era unul din cei doisprezece Apostoli, chemat de Domnul la ucenicie "de la vânarea peştilor". A fost numit Iacov cel Mare, spre a-l deosebi de Apostolul cu acelaşi nume, care a fost cel dintâi episcop al Ierusalimului şi care s-a numit Iacov cel Mic. La chemarea Domnului, cei doi fraţi au lăsat mrejele şi pe tatăl lor şi au urmat pe Hristos. Ei ştiau, ca foşti ucenici ai Botezătorului, că Iisus este Mesia-Hristos şi credeau în El, luând aminte la învăţăturile ce ieşeau din preacurata Lui gură şi fiind martori la minunile făcute de El. Şi atât îi iubea Domnul, încât unuia i-a dat spre rezemare pieptul Său, iar celuilalt i-a făgăduit paharul pe care El Însuşi l-a băut. Însă şi ei atât L-au iubit pe Domnul şi atâta râvnă au arătat faţă de Dânsul, încât şi foc din cer au voit să pogoare peste cei ce nu credeau în El. Pe aceşti doi fraţi şi pe Petru, nicidecum nu-i lăsa Mântuitorul fără să le descopere mai mult decât celorlalţi Apostoli dumnezeieştile Lui taine, precum s-a petrecut pe Tabor, când a voit să-Şi arate slava dumnezeirii Sale, iar, mai târziu, în Ghetsimani, când le-a descoperit, tot lor trei, taina cea adâncă a Crucii şi a smereniei Sale. Tradiţia mărturiseşte că, după patima cea de bunăvoie, după Învierea şi Înălţarea Domnului la cer, după primirea Sfântului Duh, Sfântul Apostol Iacov a fost în Spania şi în alte părţi şi, acolo, a propovăduit cuvântul lui Dumnezeu şi că s-a întors la Ierusalim, învăţând cu toată îndrăzneala că Iisus este adevăratul Mesia, Mântuitorul lumii. Aceasta văzând-o, păgânii s-au pornit cu mânie mare şi au îndemnat pe Irod Agripa (41-44) să ridice prigoană asupra Bisericii lui Hristos, iar pe Iacov să-l ucidă. Deci, Irod a pus mâna pe câţiva din fruntaşii Bisericii, ca să-i piardă şi a ucis pe Iacov, fratele lui Ioan, cu sabia, iar pe Petru l-a închis în temniţă. Şi, spune tradiţia, că, după tăiere, ucenicii Sfântului Iacov, luând trupul învăţătorului lor, după dumnezeiasca povăţuire, l-au dus în Spania, unde şi până acum, la mormântul lui de la Compostella, se săvârşesc minuni, întru slava lui Iisus Hristos Dumnezeu, Cel ce este slăvit împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, de toată făptura, în veci.

 

Întru această zi, cuvânt despre ascultarea de părinţi

        În zilele lui Teodosie cel Mare (379-395) era în Constantinopol un om, cu numele Iulian, îmbunătăţit cu viaţa şi foarte bogat în tinereţile lui. Şi avea un singur fiu, numit Teofil. Iar la bătrâneţe a sărăcit mult şi, neavând cele de nevoie pentru trup, a zis fiului său: "Fiul meu, iată, după cum vezi, eu sunt neputincios, şi atâta de sărac, încât nu am cu ce să te hrănesc şi nici cu ce să-mi petrec viaţa mea. Dar vreau să te rog pe tine ca să-mi faci o voie, pentru ca să mă uşurez şi eu, smeritul, să te învredniceşti, pentru ascultarea ta, de fericirea cerească." Iar acela a zis: "Spune-mi tată, orice pofteşti şi eu te voi asculta la lucrurile cele cuviincioase." I-a zis lui bătrânul: "Fericitul Avraam avea un fiu din făgăduinţă şi s-a dus la munte, ca să-l junghie, şi acela nu s-a dat înapoi, ci, şi lemnele le purta cu bucurie, cu osârdie purtând urma tatălui său. Şi nu numai aceasta ci şi mulţi alţii au ascultat pe părinţii lor. Aşa fă şi tu, fiule preaiubite, ascultă porunca mea şi nădăjduiesc de la Dumnezeu, cel iubitor de oameni, că nu te vei necăji pentru aceasta." Deci i-a zis lui Teofil: "Au voieşti şi tu să mă omori?" Iar tatăl a răspuns: "Să nu fie fiule, ca să fac o fărădelege ca aceasta; ci o poruncă să-mi împlineşti, să primeşti să te vând ca pe un rob al meu, ca să-mi uşurez bătrâneţile mele şi să nu umblu cerşind, ca un sărac lipsit. Şi milostivul Dumnezeu va face milă cu tine pentru bunătatea aceasta, ca să-ţi dea ţie bogăţie nemăsurată întru această lume, iar sufletul tău să-l odihnească în sânurile lui Avraam. Şi încă a doua poruncă să o păzeşti, până în ceasul morţii tale: de vei avea un lucru sau o slujbă, la care te va trimite domnul tău, să-ţi aduci aminte ca să te duci mai întâi la Sfânta Liturghie, când este vremea, apoi, iarăşi, du-te la slujba ta, după sfârşitul Liturghiei. De asemenea, să ai către Preasfânta Fecioară multă evlavie. Şi dacă vei face aşa, te va izbăvi Domnul de la o mare şi nesuferită furtună." Iar acela a răspuns: "După cum voieşti, părintele meu, aşa fă." Deci, a doua zi, a vândut Iulian pe fiul său unui dregător al palatului, Constantin cu numele. Acesta ţinea mult la tânăr, pentru multa lui ascultare, pentru înfrânarea şi păzirea curăţiei şi smerenia lui, pentru frumuseţea feţei lui, pentru cunoştinţa şi învăţătura lui. Şi îl însoţea totdeauna la plimbare şi la masă, pentru că-l slujea cu sârguinţă. Deci, într-una din zilele acelea, ducându-se la palatul împărătesc, domnul său a uitat acasă un hrisov cu însemnări de seamă şi l-a trimis pe Teofil să alerge, în grabă, să-l aducă. Iar tânărul a alergat, pe cât a putut, şi, intrând în cămara dregătorului cu îndrăzneală a luat hrisovul. În ceasul acela, însă, acolo, femeia dregătorului se desfrâna cu un rob al ei, iar tânărul n-a căutat la ei, în graba lui. Însă ticăloşii aceia, care au făcut păcatul, au cugetat rele asupra lui. Deci, venind dregătorul, i-a zis lui femeia: "Pentru aceasta ai cumpărat pe neruşinatul de rob, ca să vină în pat să se desfrâneze cu mine? Că dacă n-aş fi strigat ca să-mi ajute cutare, lua cinstea mea păgânul acela. Au sunt de neam prost şi nenorocit, de m-ai defăimat? Aşa mă jur pe părinţii mei şi pe mântuirea sufletului meu, de nu voi vedea mâine tăiat capul întru tot îndrăzneţului şi al obraznicului robului aceluia, nu stau nici un ceas mai mult în casa ta, ci mă despart de tine şi îmi iau zestrea mea." Acestea auzindu-le, dregătorul s-a mâniat asupra robului şi a făgăduit să-i facă voia ei. Şi, a doua zi, s-a întâlnit în palat cu judecătorul cetăţii şi i-a zis: "Mâine de dimineaţă îţi trimit pe un rob al meu, să-i tai capul lui, şi să-l pui într-o pânză, să-l pecetluieşti şi să mi-l trimiţi". Iar judecătorul a zis: "Eu nu fac nedreaptă judecată, trebuie să mărturisească trei oameni, în scris, că este vrednic de moarte, ca să-l omor." Atunci, dregătorul a zis înaintea a trei martori: "Am cumpărat un rob tânăr şi acela a silit pe doamna mea, ca să se culce cu dânsa." Acestea zicând, a luat mărturie scrisă şi aşa a primit judecătorul ca să-l omoare. Deci, când s-a făcut ziuă, a strigat dregătorul pe acel nevinovat, zicându-i lui: "Du-te la judecător şi îi spune lui că îl felicit şi să-mi trimită răspuns." Şi Teofil ducându-se, a trecut pe lângă o biserică a Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu, în care se slujea. Atunci şi-a adus aminte de părinteasca poruncă şi, intrând în biserica aceea, a rămas până la încheierea slujbei. Deci, robul cel rău, acela care se desfrânase cu femeia dregătorului, văzând că a zăbovit judecătorul ca să trimită capul lui Teofil, a zis dregătorului: "Să mă duc eu să-l aduc, dacă porunceşti." Iar acela a zis lui: "Du-te." Şi acesta, alergând, ca şi când ar fi vrut să ia o comoară de mult preţ şi ajungând la casa judecătorului, a intrat, felicitându-l pe dânsul, în numele dregătorului. Dar acolo stătea ascuns călăul, cu sabia ascuţită, şi i-a tăiat capul lui îndată. Şi, spălându-l, l-a înfăşurat într-o pânză. Iar, când a vrut să-l pecetluiască, iată, a ajuns şi robul cel credincios şi fără de vicleşug, după ce s-a isprăvit Liturghia. Şi, felicitând pe judecător, a luat de la dânsul capul pecetluit într-un şorţ, neştiind ce are înăuntru. Când s-a întors la stăpânul său, toţi s-au minunat şi, mai ales doamna lui; că l-au trimis să-i taie capul, iar el s-a întors sănătos. Şi, întrebându-l pe dânsul ce a adus acela a răspuns, zicând: "După cum mi-ai poruncit, doamne al meu, am felicitat pe judecător şi, îndată, mi-a dat lucrul acesta, să ţi-l aduc, eu nu ştiu ce este înăuntru." Deci, luându-l şi despecetluindu-l, au aflat capul desfrânatului. Iar, desfrânata s-a îngrozit şi a rămas fără glas mult timp. Apoi, după ce şi-a venit în mintea ei, a înţeles judecata cea dreaptă a lui Dumnezeu. Şi, fiindu-i frică, ca nu cumva, să pătimească ceva asemenea şi ea, ca o pricinuitoare a răului, a plâns din toată inima şi a mărturisit cu îndrăzneală fărădelegea ei, zicând: "Domnul meu, eu ticăloasa şi nenorocita sunt pricina răului acestuia. Şi mă tem să nu pătimesc, cumva, după lucrurile mele, că nu este lucru ascuns, cum zice glasul Domnului, care să nu se facă arătat. Iată, sunt astăzi trei ani şi jumătate de când fac păcatul acesta, cu robul tău cel omorât şi tu n-ai ştiut, iar robul acesta tânăr este curat şi păcat nicidecum nu a făcut, ci, cu nedreptate l-am defăimat, eu ticăloasa. Pentru aceasta, Domnul cel drept a iubit dreptatea, dând fiecăruia după lucrurile lui. Deci, iartă-mă pe mine, domnul meu, pentru îndurările lui Dumnezeu, că de astăzi, înainte nu-ţi voi mai greşi ţie." Şi au luat toţi frică şi spaimă, slăvind pe Domnul cel iubitor de oameni, că niciodată nu trece cu vederea pe cela ce face voia Lui. Atunci, dregătorul a întrebat pe Teofil, să-i spună toate cele despre dânsul, adică petrecerea lui şi faptele lui cele bune. Şi acela i-a povestit despre bunul neam, cel mai dinainte al tatălui său, şi sărăcia cea mai de pe urmă, despre ascultarea pe care a făcut-o, de s-a vândut ca rob, ca să hrănească pe tatăl lui cel bătrân şi despre porunca pe care i-a dat-o, ca să se ducă la Sfânta Liturghie şi celelalte. Iar dregătorul, acestea auzindu-le, l-a luat pe dânsul nu ca pe un rob, ci ca pe un fiu al lui adevărat, mâncând împreună cu dânsul şi împreună petrecând. Şi nu numai aceasta, ci şi moştenitor l-a scris, la toată averea lui. Pentru aceasta, şi noi iubiţilor, să ne temem de judecata lui Dumnezeu şi să ne ducem la biserică şi să stăm cu frică şi cu cutremur până la sfârşitul Liturghiei, ca şi cum am vedea cu ochii cei trupeşti pe Însuşi Stăpânul Hristos, care va să ne judece pe noi, în ziua cea înfricoşătoare a învierii celei de obşte; şi să nu ieşim afară până nu se va sfârşi slujba, şi nici să nu îndrăznească cineva să vorbească în biserică. Iar acela care iese din biserică, fără de mare nevoie, sau va vorbi de grijile trupeşti, se aseamănă lui Iuda, care s-a sculat de la Cina cea de Taină şi, ca un nemulţumitor, s-a dus şi L-a vândut pe Hristos.

Întru această zi, cuvânt din Limonar,

despre un tânăr izbăvit de la moarte

          Ne-a spus nouă ava Paladie: "Un oarecare om a fost prins făcând furtişag şi, după lege fiind pedepsit, grăia că şi altul a fost tovarăş cu el. Deci, acela de care zicea hoţul era un tânăr, ca de douăzeci de ani. Şi au fost mult bătuţi amândoi, iar tânărul grăia: "N-am făcut furtişag şi nici n-am fost cu el." Şi mult chinuindu-i pe dânşii, i-au osândit ca să-i spânzure pe lemn. Şi, dacă au ajuns la locul osândirii, au vrut ostaşii dregătorului să-l spânzure întâi pe cel tânăr. Iar tânărul s-a închinat ostaşilor, zicând: "Vă rog, pentru Domnul, întoarceţi-mă spre răsărit, ca să iau aminte la Cel răstignit." Au grăit lui ostaşii: "Pentru ce grăieşti aceasta?" A răspuns lor tânărul: "Domnii mei, am numai şapte luni, eu, ticălosul de când am luat Sfântul Botez şi m-am făcut creştin." Şi, auzind aceasta, ostaşii au lăcrimat pentru tânăr. Iar, bătrânul, auzind a răcnit foarte şi a zis ostaşilor: "La Serapis şi la Cronos, faceţi-mă pe mine a lua aminte." Atunci, aflând ostaşii credinţa cea rea a bătrânului, au lăsat pe tânăr şi l-au spânzurat pe bătrân. Şi, spânzurând ei pe bătrân, iată un ostaş călăre, trimis de la dregător a venit degrabă, cu porunca de a nu spânzura pe tânăr, ci a-l aduce la curtea împărătească. Şi s-a făcut bucurie mare ostaşilor şi tuturor celor ce erau de faţă şi l-au dus pe el înaintea divanului şi l-a slobozit pe el împărăţia. Iar tânărul, aflând de izbăvire, când nu mai nădăjduia, îndată s-a dus şi s-a făcut călugăr. Iar aceasta am scris-o, să-mi fie, şi mie şi vouă, de folos ca să cunoaştem că ştie Dumnezeu a-i izbăvi din năpastă pe cei binecredinciosi. Căruia este slava acum şi pururea şi în vecii vecilor! Amin.

  

Viața Sfântului Ignatie Briancianinov

        Acest mare dascăl al rugăciunii lui Iisus s-a născut în anul 1807, dintr-o familie de nobili ruși, în provincia Vologda. Din botez s-a numit Dimitrie. De mic se arăta foarte înțelept și evlavios, iubind mai ales liniștea, rugăciunea, slujbele Bisericii și citirea cărților sfinte. Dotat cu o inteligență de excepție, tânărul Dimitrie este remarcat în scurtă vreme de marele duce Nicolae, viitorul țar, și este luat sub protecția acestuia. Totuși, succesul său în cercurile înalte ale societății nu îi dădea împlinire sufletească. Mângâierea sa o găsea doar în slujbele Bisericii și în scrierile Sfinților Părinți, în care afla îndrumări sigure spre mântuire. În cele din urmă, demisionând din funcția de ofițer în armata țarului, părăsește lumea și în anul 1827 intră împreună cu un prieten în nevoința monahală de la Mănăstirea Sfântul Alexandru Svirski, sub povățuirea Sfântului Leonid, viitorul stareț de la Optina. La început a făcut ascultare la bucătărie, sub porunca unui fost iobag al tatălui său, gustând pentru prima oară din roadele adevăratei smerenii. Fiind supus întru totul tuturor, tânărul ucenic era iubit de toți părinții din mănăstire pentru smerenia și ascultarea sa. În anul 1829 se stabilește, împreună cu starețul său, în obștea Mănăstirii Optina, o vestită sihăstrie a Rusiei pravoslavnice. Este nevoit apoi să treacă prin mai multe mănăstiri, suferind de boli, de foame, de frig, însă fără să cadă în deznădejde. În anul 1832 a primit tunderea monahală sub numele de Ignatie și a fost numit egumen la Mănăstirea Lopotov. Apoi, în 1834, este numit stareț la Mănăstirea Sfântul Serghie, aproape de Petersburg, unde a înnoit în întregime viața duhovnicească și a crescut mai mulți fii sufletești. Lucrarea sa nu a fost lipsită de multe osteneli, necazuri, ispite și dușmani - o cruce pe care arhimandritul Ignatie a purtat-o cu multă răbdare și despre care avea să scrie mai apoi: „Acolo m-a învrednicit Domnul cel milostiv să cunosc această bucurie și această pace a sufletului, pe care cuvintele nu pot să o exprime. Acolo m-a învrednicit să gust iubirea și dulceața duhovnicească, chiar în momentul în care îmi întâlneam dușmanul care voia să-mi ia viața, și fața dușmanului se făcea în ochii mei ca fața unui înger luminat... Ce privilegiu să fii jertfă, asemenea lui Hristos sau, mai degrabă, ce privilegiu să fii răstignit lângă Mântuitorul...”. Dobândind darul lacrimilor, al smereniei și al sfintei rugăciuni cea din inimă, Cuviosul Ignatie a adunat în jurul său multe suflete cu viață aleasă, arzând ca o făclie nestinsă în mijlocul lor, fiind căutat de toți ca un mare dascăl al rugăciunii lui Iisus. Încă a scris cu mare înțelepciune și câteva cărți de zidire duhovnicească, arătând tuturor calea dobândirii sfintei rugăciuni a inimii. În anul 1857 a fost hirotonit episcop de Stavropol, un oraș din Caucaz. Însă, după patru ani, din cauza bolii se retrage iarăși la liniște, devenind doctor iscusit de suflete, căutat de mulți fii. La 30 Aprilie 1867, își dă duhul în mâinile Domnului, lăsând în urmă numeroși ucenici. După sfârșitul său fericit, Sfântul Ignatie a apărut în mijlocul unei lumini orbitoare unuia dintre fiii săi duhovnicești, spunându-i: „Tot ce am scris în cărțile mele este adevărat !”. Pentru sfințenia vieții lui, Sfântul Ierarh Ignatie a fost canonizat în anul 1988 de Biserica Ortodoxă Rusă, cu zi de prăznuire la 30 Aprilie.

Proloagele de la Ohrida 30 aprilie 

Pomenirea Sfîntului Apostol Iacov

      Iacov a fost feciorul lui Zevedei, fratele lui Ioan şi unul dintre cei Doisprezece Apostoli. La chemarea Stăpînului Hristos lacov a părăsit mreaja lui de pescar şi pe tatăl său şi, împreună cu fratele lui Ioan au urmat fără preget chemării Mîntuitorului. El era unul din acea treime de apostoli în faţa cărora Domnul a descoperit cele mai mari minuni, căci în faţa lor S-a schimbat la faţă pe Muntele Thavor, şi lor le-a fost dat să fie martorii agoniei Lui din Grădina Ghetsimani, mai înainte de Patima Lui. După Pogorîrea Sfîntului Duh, Sfîntul Apostol lacov a predicat Evanghelia în mai multe locuri, călătorind pînă în Spania. După ce s-a întors din Spania, iudeii au început să se certe cu el din pricina interpretării Sfintei Scripturi, dar nici unul dintre ei nu a putut să-i stea împotrivă, nici măcar un anume vrăjitor, Hermoghenes. Hermoghenes şi discipolul lui, Filip, au fost învinşi de puterea adevărului predicării lui Iacov, şi binevoind Domnul, amîndoi au venit la Sfîntul Botez. Dar iudeii nu s-au lăsat, ci l-au clevetit pe apostol înaintea lui Irod, înduplecîndu-l pe un anume Iosia să îl atace pe faţă pe Iacov. Dar Iosia, văzînd purtarea nobilă şi curajoasă a apostolului, şi ascultînd predica lui cea limpede care arăta fără putinţă de tăgadă adevărul, s-a pocăit şi a crezut în Hristos. Cînd Iacov a fost osîndit la moarte, acest Iosia a fost osîndit şi el împreună cu apostolul. Pe drum înspre locul de ucidere, Iosia îl ruga cu lacrimi pe Apostolul Iacov să îl ierte pentru atacurile lui josnice şi mîrşave la care îl înduplecaseră iudeii. Apostolul l-a îmbrăţişat şi l-a sărutat şi i-a zis: „Pace ţie şi deplină iertare!" Amîndoi şi-au plecat capetele sub sabie, şi murind s-au înălţat la Domnul, pe Carele L-au iubit şi Căruia I-au slujit. Sfîntul Apostol Iacov a luat cununa muceniciei la Ierusalim, în anul 45. Trupul lui a fost mutat în Spania, unde la sfintele lui moaşte se lucrează minuni pînă în ziua de astăzi. 

Pomenirea celui între sfinţi părintelui nostru 

 Donat, Episcopul Evirei

       Acest sfînt părinte a fost Episcop în oraşul Evira din Albania. El a fost hărăzit de Domnul cu marele dar al facerii de minuni, cu care el lucra mari şi minunate lucrări spre folosul oamenilor. Sfîntul Donat a preschimbat apa amară în apă dulce, a adus ploaie în timp de secetă, a vindecat-o pe fiica regelui de nebunie, a înviat un om din morţi. Mortul cel înviat îşi plătise, înainte de a muri, datoria pe care o avea către oarecine. Dar acel ticălos creditor voia să mai capete de la acel om banii o dată, şi aşa, auzind că a murit, s-a dus la văduva lui şi a cerut cu glas mare şi ticălos să i se dea înapoi păruta datorie. Văduva a plîns şi a alergat la episcop. Sfîntul Donat l-a sfătuit pe ticălosul creditor să aştepte cel puţin pînă cînd se îngroapă mortul şi numai după aceea să aducă vorba de datorie. Dar creditorul a bătut din picior cu obrăznicie. Atunci Sfîntul Donat a venit lîngă mort şi a strigat: „Scoală-te, frate, şi vezi-l pe creditorul tău!" Atunci mortul s-a ridicat din coşciug şi cu privire mînioasă a căutat către ticălosul creditor şi i-a spus răspicat unde şi cînd i-a întors toată datoria. I-a cerut şi hîrtia cea scrisă şi semnată care arăta împrumutul banilor. Creditorul înfricoşat a scos tremurînd chitanţa, pe care omul înviat a rupt-o în bucăţi, după care s-a întins înapoi în coşciug şi a murit. Sfîntul Donat a adormit cu pace la bătrîneţe adîncă strămutîndu-se la locaşurile cele cereşti, la anul 387. Sfintele sale moaşte se odihnesc la Evira, în Albania, fiind de ajutor minunat credincioşilor, pînă în ziua de astăzi. 

Pomenirea Sfintei Muceniţe Arghira

          Această Nouă Muceniţă s-a născut la Brusa, din părinţi binecredincioşi. De îndată ce Arghira s-a cununat după rînduială cu un bărbat creştin, un anume turc din vecinătate s-a aprins de necurata poftă faţă de ea şi a chemat-o cu neruşinare să trăiască cu el. De Hristos iubitoarea Arghira a respins cu hotărîre murdara îndrăzneală a necuratului turc. Acesta, turbat de ură, s-a dus şi a clevetit-o la judecător, cum că mai întîi ar fi vrut să treacă la Islam dar mai apoi s-a răzgîndit. Această Sfîntă Arghira a petrecut începînd cu acel ceas cincisprezece ani de temniţă grea, fiind tîrîtă din tribunal în tribunal, şi din oraş în oraş, pentru că nu a voit să se lepede de credinţa ei în Hristos, pre Carele L-a iubit mai presus decît orice pe pămînt. Ea la sfârşit a murit într-una din închisorile din Constantinopol, la anul l725. 

Cîntare de laudă la Sfîntul Apostol Iacov

       Iacov al lui Zevedei unul dintre cei trei ucenici a fost Care de vederea tainelor Domnului s-au învrednicit. El pre Domnul a văzut Carele schimbatu-Sa la faţă, în veşmînt alb ca lumina, Faţa Lui ca soarele strălucind. El pre Domnul a văzut rugîndu-Se cu picuri de sînge, În Grădina Ghetsimani, Ca un prizonier în temniţa lumii. De această nepotrivire Iacov s-a tulburat, Pînă cînd însuşi Domnul cu Lumina învierii Pre Apostolul Său l-a luminat. Domnul înviind, Iacov a crezut; Tulburarea lui grea s-a risipit ca un fum. Iar cînd Duhul S-a pogorît pre Apostoli luminînd, Iacov de nebiruită putere s-a covîrşit. El războiul în contra a demonilor stăpînire Cu putere, zi şi noapte, a purtat. El cu minuni mari, de Hristos hărăzitul, Numele lui Dumnezeu către popor şi popoare, Spre a Domnului slavă, a purtat: Pînă cînd Numele lui Hristos Dumnezeu În întreaga lume a stălucit. Zadarnic Irod sîngerosul Capul Apostolului L-a tăiat; Căci pe al viteazului său cap Domnul Cununa biruinţei A aşezat.

 

Cugetare

       Un bătrîn şi plin de cucernicie monah se afla pe patul de moarte. Fraţii şi prietenii lui s-au strîns în jurul lui să-l plîngă. Din această pricină, bătrînul a rîs de trei ori. Fraţii l-au întrebat: „De ce rîzi?" Iar bătrînul a zis: „Am rîs prima oară pentru că vouă tuturor vă este frică de moarte, a doua oară pentru că nici unul dintre voi nu este gata de moarte şi a treia oară pentru că eu plec de la muncă la odihnă." Iată, aceasta este moartea dreptului! Anume, că lui nu îi este frică de moarte. El este pregătit pentru moarte şi gata de ea. El vede că prin moarte trece de la viaţa cea grea şi împovărătoare la veşnica odihnă. Cînd natura omului contemplă starea care era a sa dintru început în Grădina Raiului, atunci el vede moartea ca fiind ceea ce şi este: ceva cu totul nefiresc, precum nefiresc este şi păcatul. Căci moartea îşi are izvorul în păcat. Pocăindu-se în timpul vieţii şi curăţindu-se prin lacrimi de păcat, omul vede că moartea nu mai este ultima anihilare, ci dimpotrivă, poarta spre veşnicie. Dacă uneori drepţii se roagă lui Dumnezeu pentru prelungirea vieţii lor pe pămînt, atunci ei nu fac aceasta pentru că ar iubi viaţa lumească sau pentru că le-ar fi frică de moarte, ci numai şi numai spre a mai cîştiga timp de pocăinţă şi de curăţire a păcatelor, astfel încît să se înfăţişeze înaintea lui Dumnezeu mai vrednici şi mai curaţi. Iar dacă unii drepţi arată frică în ceasul morţii, frica lor nu este frica de moarte, ci de Dreapta Judecată a lui Dumnezeu. Oare, văzînd o astfel de frică a drepţilor, ce fel de spaimă nu ar trebui să-i cuprindă pe cei care trăiesc şi mor veşnic nepocăiţi?!

 

Luare aminte

       Să luăm aminte la Stăpînul Iisus Hristos Cel Care S-a înălţat la ceruri: La cum toată forţa gravitaţională a pămîntului nu a putut să împiedice înălţarea Trupului Domnului la cer; La cum, prin Sfîntă înălţarea Lui, Domnul S-a arătat pe Sine deasupra legilor fizice ale firii.

 

Predică - 

Despre luminarea lui Hristos

Deşteaptă-te, cel ce dormi, şi te scoală din morţi şi

te va lumina Hristos

 

(Efeseni 5: 14).

         Sfântul Apostol Pavel, ca şi toţi ceilalţi apostoli şi sfinţi ai lui Dumnezeu, învaţă tot ceea ce învaţă întotdeauna din propria lor trăire şi experienţă, căci Credinţa în Hristos este trăire, iar nu teorie şi sofisticărie omenească, însuşi Pavel fusese mai înainte ca şi unul ce duhovniceşte dormea somnul necunoaşterii, fiind duhovniceşte ca şi mort, atîta vreme cît îi prigonea sîngeros pe Creştini şi Credinţa Creştină. Dar Sfântul Apostol Pavel s-a deşteptat, s-a ridicat, s-a sculat din moartea duhovnicească şi atunci l-a luminat pre el Hristos. Sfântul Apostol Pavel se cunoaşte pe sine încă din timpul în care duhovniceşte dormea somnul morţii, el cunoscînd şi ţinînd pururea minte cum s-a deşteptat, s-a ridicat, a înviat şi l-a luminat Hristos. Iar ceea ce el însuşi cunoaşte despre sine în calitate de creştin, acelea le recomandă şi credincioşilor. Ca apostol, el se vede pe sine în acea lumină mare care l-a luminat, şi crede că toţi oamenii, dacă doresc, pot să o cunoască şi ei. Căci lumina nu este a lui sau doar a lui, ci ea este Lumina lui Hristos. A lui este doar dragostea pentru acea Lumină, Care este Hristos.Dar lumina lui Hristos trebuie să fie chiar de la început, aşa cum ea trebuie să fie şi la sfîrşit. Căci, fără lumina lui Hristos, omul nu se poate deştepta, ridica, şi învia din morţi, tot aşa cum nici după această deşteptare şi înviere nu poate singur, prin singurele lui eforturi, să vieţuiască mereu şi mereu mai mult în credinţă, sau să moară cu nădejdea învierii. Hristos este de trebuinţă şi la început, şi la sfîrşit. Aşa cum braţul şi mîna părintelui îi trebuieşte copilului care este în pericol să se înece, ca să se prindă de ea şi să iasă la uscat, ca să se ţină strîns de ea spre a nu fi în pericolul de a se îneca din nou, aşa şi Hristos le trebuieşte celor care stau mereu în pericolul înnecării în marea păcatelor. Apostolul Pavel însuşi a primit lumina lui Hristos pe drumul Damascului, încă de mai înainte de a fi creştin, şi apoi a primit-o din nou, mai tîrziu. Prima luminare a fost convertirea sufletului lui la Hristos, iar a doua luminare a fost consfinţirea lui în Hristos. Prima luminare o primim şi noi toţi prin Sfîntul Botez, iar a doua prin credinţa vieţii noastre conştiente şi păzirea poruncilor Domnului. Toţi cei care nu au această luminare a lui Hristos, sau care primind-o, au pierdut-o, sînt ca şi unii ce dorm somnul morţii. O Stăpîne Doamne Iisuse Hristoase Atotmilostive, deşteaptă-ne pre noi, ridică-ne pre noi şi ne învie pre noi, căci acestea toate noi singuri nicicînd nu le putem fără Tine, Căci Ţie Se cuvine toată slava şi mulţumita în veci, Amin.

 

Pentru mai multe vezi: Vieţile Sfinţilor1, Vieţile Sfinţilor2,Vieţile Sfinţilor3, Sfinţii zilei

Sursa:

http://www.e-icoane.ro/index.php?categoryid=41&p2000_sectionid=21&p2000_imageid=975

http://www.ortodoxism.ro/proloagele/martie/Proloage30Mar.shtml

http://paginiortodoxe.tripod.com/vsapr/04-30-sf_ap_iacob.html

http://paginiortodoxe.tripod.com/vsapr/04-30-sf_donat_ep_evriei.html

http://paginiortodoxe.tripod.com/vsapr/04-30-sf_ignatie_briancianinov.html

http://www.calendar-ortodox.ro/luna/aprilie/aprilie30.htm

http://www.scribd.com/doc/20799517/Proloagele-de-la-Ohrida-Vol-1-sf-Nicolae-Velimirovici