Proloagele din 26 februarie

Luna februarie în 26 de zile: pomenirea Preacuviosului 

Părintelui nostru Porfirie, Episcopul Gazei (+420).

Sfântul Porfirie a fost din Tesalonic, din Macedonia şi a fost crescut în dreapta credinţă şi în viaţa cea după Evanghelie. Pe când împlinea 25 de ani, şi-a lăsat patria şi s-a dus în Egipt şi, intrând în pustia Schitului, s-a făcut monah şi a trăit vreme de cinci ani în post şi rugăciune, după rânduiala monahilor. A mers, apoi, la Ierusalim, să se închine Sfintelor locuri, unde a întâlnit pe Marcu, un călugăr smerit din Asia Mică, şi acesta, din prieten i s-a făcut ucenic al său. Căzând bolnav şi aducându-şi aminte că lăsase în Tesalonic multă avere, pe care n-o împărţise la săraci, Sfântul Porfirie a trimis acolo pe Marcu. Făcând cum i se poruncise, acesta a împărţit săracilor o mare parte din avere şi, văzând lucrurile de preţ, a adus dascălului său mulţi galbeni, pe care acesta i-a împărţit cu mâna sa la săraci, neoprind pentru sine nimic. Iar pentru traiul său, a învăţat meseria de a face corturi, socotind, ca şi Apostolul Pavel, că cine nu lucrează să nu mănânce. Şi lumina pe mulţi cu cuvântul său şi învăţăturile sale. Deci,auzind Iraclie, episcopul Ierusalimului, de numele bun pe care-l avea învăţătura şi viaţa Sfântului Porfirie, l-a chemat şi l-a sfințit preot, încredințându-i paza Crucii Domnului, pentru care Sfântul avea o mare evlavie. Şi, prin această ascultare, Sfântul s-a şi tămăduit. Şi era pe vremea împăratului Arcadie şi a împărătesei Eudoxia(395-408), când a murit Episcopul din Gaza. Şi, atât Ieraclie, Episcopul Ierusalimului, cât şi Ioan, Mitropolitul din Cezareea Palestinei, luând în seamă cererea clerului şi a poporului, au hotărât şi au trimis acolo pe Sfântul Porfirie, sfințindu-l Episcop de Gaza. Şi era Gaza, pe vremea aceea, o cetate plină de păgâni şi de măreție şi bogate temple idolești, iar creștinii erau săraci şi puţini la număr. Şi păgânii necontenit unelteau prigoniri împotriva creștinilor şi a Episcopului lor. Cu ajutor de la Sfântul Ioan Gură de Aur şi de la împăratul, Sfântul Episcop a izbutit să mai liniștească pe păgânii din Gaza şi, cu daruri bogate de la împărăteasa Eudoxia, în locul celui mai mare templu păgân din cetate, a înălţat o frumoasă biserică. Și, așa, cu mângâierea de a vedea crescând an de an numărul dreptcredincioșilor și micșorându-se mulțimea păgânilor, Sfântul Episcop din Gaza s-a mutat la Domnul, la 26 februarie din anul 420 în vârstă de 67 de ani, după 25 de ani de păstorire, iar viața lui a scris-o ucenicul său, Marcu preotul.

 

SFÂNTA FOTINIA(LUMINIȚA)

Sfînta marea muceniţă Lumința (Fotinia) este femeia samarineancă despre care povesteşte Evanghelistul Ioan, Cuvîntătorul de Dumnezeu, în Sfînta Evanghelie, că a vorbit cu Dumnezeul nostru Iisus Hristos la puţul lui Iacov şi a crezut în El. Iar după înălţarea Domnului la cer şi după pogorîrea Sfîntului Duh peste dumnezeieştii Apostoli, în ziua Cincizecimii (Rusalii) s-a botezat de către Sfinţii Apostoli, împreună cu doi fii ai ei şi cu cinci surori, urmînd lor şi propovăduind credinţa întru Hristos din loc în loc şi din ţară în ţară, întorcînd pe mulţi slujitori de idoli de la păgînătate, făcîndu-i creştini.

În zilele lui Neron, păgînul împărat al Romei, s-a pornit mare prigoană asupra creştinilor şi după mărturisirea Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, prigonitorii căutau pe ucenicii lor şi pe toţi cei ce credeau în Hristos sîrguindu-se în deşert a şterge din lume numele lui Hristos. Însă nu ştiau nebunii, căci cu cît prigoneau credinţa cea întru Hristos, cu atît mai mult se întărea şi se lăţea; căci precum a zis Domnul: „Porţile iadului nu o vor birui pe dînsa„.

În acel timp Sfînta Luminița, împreună cu fiul ei cel mai mic, se aflau în Cartagina, cetatea Africii, şi propovăduiau cu îndrăzneală Evanghelia lui Hristos. Iar Victor, fiul ei cel mai mare, era ostaş în armata romană şi fiindcă a făcut mari vitejii şi biruinţe în războiul pe care l-au avut romanii împotriva arabilor, care supărau şi prădau locurile lor, împăratul Neron l-a făcut stratilat şi voievod a toată Italia; şi, neştiind că este creştin, l-a trimis să muncească pe creştinii care se aflau acolo. Iar Sebastian, ducele Italiei, auzind aceasta din urmă a zis către Victor: „Eu ştiu prea bine, o, voievodule, că tu eşti creştin precum şi maica ta şi Iosi, fratele tău, sînt creştini, următori şi ucenici ai Apostolului Petru. Însă te sfătuiesc să faci ceea ce ţi-a poruncit împăratul, adică să munceşti pe creştini, ca să nu-ţi primejduieşti viaţa”. Iar voievodul Victor a zis: „Eu voiesc să fac voia lui Hristos, adevăratului Dumnezeu, Împăratul cel ceresc şi fără de moarte. Iar de porunca pe care mi-a dat-o Neron împăratul, ca să muncesc pe creştini, nici nu voiesc să aud, dar să o mai împlinesc”. Ducele a zis: „Eu te sfătuiesc ca pe un prieten adevărat ceea ce îţi este ţie de folos; căci dacă vei şedea pe divan şi vei cerca să afli pe creştini şi îi vei munci, vei face plăcerea împăratului şi vei dobîndi şi banii creştinilor. Pe lîngă aceasta, te mai sfătuiesc să vesteşti şi maicii tale şi fratelui tău, să nu mai propovăduiască la arătare pe Hristos şi să nu mai înveţe pe păgîni a se lepăda de credinţa lor părintească, ca să nu te primejduieşti din cauza lor”.

Sfîntul Victor a zis către dînsul: „Să nu-mi fie a face aceasta care zici, adică să chinuiesc vreun creştin, sau să iau ceva de la dînsul, sau să sfătuiesc pe maica mea sau pe fratele meu să nu mai propovăduiască că Hristos este Dumnezeul cel adevărat. Dar şi eu sînt şi voiesc să fiu propovăduitor al lui Hristos, precum sînt şi aceia, şi las să vedem răul care ni se va face”. Ducele a zis: „Eu frate te sfătuiesc cele ce-ţi sînt de folos, iar tu socoteşte ce vrei să faci”. După ce a zis, îndată a orbit şi, căzînd la pămînt, a rămas mut de durerile cele cumplite ale ochilor; apoi, ridicîndu-l cei ce stăteau de faţă, l-au pus pe pat şi a rămas trei zile fără glas, neputînd grăi nicidecum. Iar în a patra zi a strigat cu glas mare: „Unul este cu adevărat Dumnezeu, Dumnezeul creştinilor!” Iar Victor, intrînd la dînsul, a zis: „Pentru ce ţi-ai schimbat aşa deodată părerea ta, o! Sebastiane?”. Ducele a zis către dînsul: „Căci mă cheamă Hristos la dînsul o! preadulcele meu Victor”. Deci îndată a învăţat de la dînsul credinţa în Hristos şi s-a botezat; apoi cum a ieşit din apa botezului, îndată şi-a căpătat lumina ochilor şi a preamărit pe Dumnezeu. Văzînd ceilalţi slujitori de idoli această preaslăvită minune, s-au înfricoşat ca să nu pătimească şi ei, necrezînd în Hristos, ceea ce a pătimit ducele, au alergat toţi la Victor şi, învăţînd credinţa în Hristos, s-au botezat.

Trecînd puţină vreme, a ajuns cuvîntul acesta la Roma, pînă la urechile lui Neron, că Victor, stratilatul Italiei, şi Sebastian, ducele, propovăduiesc ca Petru şi Pavel şi ca ceilalţi apostoli şi aduc pe mulţi păgîni la credinţa în Hristos; apoi că Fotinia, mama stratilatului, împreună cu Iosi, un alt fiu al ei, au fost trimişi de dînsul în Cartagina să facă asemenea. Împăratul, auzind acestea, s-a aprins de mînie şi îndată a trimis ostaşi în Italia ca să aducă la Roma toţi creştinii care se aflau acolo, bărbaţi şi femei, cărora li se arătase Domnul mai înainte şi le zisese: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi însărcinaţi şi vă voi odihni; deci nu vă temeţi, căci Eu sînt cu voi şi Neron va fi biruit împreună cu diavolii, prietenii săi”. „După aceea a zis către Victor: „De aici înainte numele tău va fi Luminos (Fotinos), căci prin tine se vor lumina mulţi şi vor crede în Mine; iar tu întăreşte cu cuvintele tale pe Sebastian, spre mărturisire, căci fericit şi bine-i va fi celui ce se va nevoi pînă la sfîrşit”.

Acestea zicînd Domnul către dînşii, S-a înălţat la ceruri. S-a descoperit încă şi Sfintei Luminița şi i s-au arătat toate cele ce trebuia să urmeze. De aceea, Sfînta Luminița/Fotini îndată a şi pornit din Cartagina împreună cu mulţime de creştini şi s-a dus la Roma; toată cetatea Romei, auzind-o propovăduind cu mare îndrăzneală pe Hristos, s-au tulburat, zicînd: „Cine este aceasta care vine aici cu mulţime?”. Apoi a venit la Roma şi Luminos (Fotinos), fiul ei, împreună cu Sebastian ducele, fiind aduşi de ostaşii care fuseseră trimişi de împărat.

Dar Sfînta Luminița a apucat şi a venit mai înaintea lui Neron, împreună cu Iosi fiul ei, şi cu cealaltă mulţime. Văzîndu-i Neron i-a întrebat: „Pentru care pricină aţi venit la noi?”. Sfînta a răspuns: „Am venit să te învăţăm să crezi în Hristos”. Slujitorii împăratului au zis: „Au venit din Italia Sebastian, ducele, şi Victor, stratilatul”. Neron a zis: „Să vie înăuntru”. Şi venind ei, a zis către dînşii: „Ce am auzit despre voi?”. Sfinţii au răspuns: „Cîte ai auzit despre noi, o! împărate, toate sînt adevărate”. Neron, uitîndu-se la dînşii sălbatic, le-a zis: „Vă lepădaţi de Hristos, ori voiţi să muriţi de moarte rea?”. Sfinţii, ridicîndu-şi ochii la cer, au zis: „Să nu fie vreodată, o! Hristoase, Împărate, ca să ne lepădăm de Tine şi să ne despărţim de credinţa cea întru Tine şi de dragostea Ta!”. Neron a întrebat: „Cum vă numiţi voi?”. Sfînta Fotinia a răspuns: „Eu m-am numit Luminița de Iisus Hristos, Dumnezeul meu, iar surorile mele, cea dintîi care s-a născut după mine se numeşte Anatoli, a doua Fotos, a treia Fotis, a patra Paraschevi, a cincea Chiriachi; iar fiii mei, cel dintîi se numeşte Victor, care s-a numit de Domnul meu Fotinos, şi cel de-al doilea, care este cu mine, se numeşte Iosi”. Neron a zis către dînşii: „Toţi v-aţi unit şi v-aţi învoit ca să fiţi munciţi pentru Nazarineanul şi să muriţi pentru El?” Sfînta Luminița a răspuns: „Aşa ne bucurăm noi toţi, ne veselim şi voim să murim pentru dragostea Lui”.

Atunci tiranul a poruncit să li se zdrobească încheieturile mîinilor cu ciocane de fier; iar slujitorii lui Neron, răpind pe sfinţi, i-au dus la locul de tortură; şi şi-a întins fiecare mîinile, apoi au început să li le zdrobească cu ciocanele şi, de la al treilea ceas din zi pînă la al şaselea, s-au schimbat de trei ori cei care îi băteau; iar mucenicii lui Hristos n-au simţit nicidecum muncirea lor, nici s-au zdrobit cît de puţin mîinile lor. Auzind aceasta, Neron s-a cutremurat de preaslăvită minune şi a poruncit să li se taie mîinile. Dar, îndată slujitorii răpind pe Sfînta Luminița, legîndu-i mîinile, au lovit de mai multe ori cu săbiile, deasupra pe nicovală, nereuşind nimic; iar mai ales aceia care le loveau, au slăbit şi au căzut ca nişte morţi. Dar sfînta a rămas nevătămată şi mulţumea lui Dumnezeu, zicînd: „Domnul îmi este ajutor şi nu mă voi teme, de ce-mi va face mie omul„.

Deci a început împăratul a se nedumeri şi a gîndi ce să facă să biruiască pe mucenici şi să-i aducă la voia sa. De aceea a poruncit ca pe bărbaţi să-i bage într-o temniţă întunecoasă, iar pe Luminița, împreună cu cele cinci surori ale ei, să le pună într-o cameră de aur, cu masă de aur, scaune de aur, bani mulţi înaintea lor, podoabe de aur, îmbrăcăminte şi brîie de aur. Apoi a poruncit şi Domninei, fiica sa, să se ducă şi ea în camera aceea cu toate roabele ei şi să se unească cu sfintele, socotind deşertul la minte căci cu amăgiri ca acestea va întoarce şi va răsturna credinţa lor. Căci poruncea sfintelor că, dacă se vor lepăda de credinţa în Hristos, le va da mîngîiere, desfătare şi o dragoste ca aceasta şi le va dărui toate acelea ce se aflau în cameră şi multe altele; apoi le va învrednici de mare dragoste şi cinste. Dar s-a amăgit vicleanul, căci sfintele, ca nişte cugetătoare de cele cereşti, au defăimat toate acelea ca pe nişte gunoaie şi n-au voit nici măcar să se uite la ele.

Privind Sfînta Luminița la fiica împăratului, Domnina, a zis către ea: „Bucură-te, mireasa Domnului meu!”. Iar Domnina a zis şi ea către dînsa: „Bucură-te şi tu, doamna mea, făclia lui Hristos!”. Auzind Sfînta Fotinia pe Domnina pomenind numele lui Hristos s-a bucurat foarte şi a mulţumit lui Dumnezeu, a îmbrăţişat-o şi a sărutat-o. Apoi învăţînd-o credinţa lui Hristos, cum şi pe cele 100 de roabe ale ei, le-a botezat pe toate; iar pe Domnina a numit-o Antusa. Şi îndată fericita Antusa a poruncit Ştefanidei, celei mai mari peste 100 de roabe ale ei, să dea săracilor toate podoabele cele de aur şi banii care se aflau în cămara de aur.

Neron, înştiinţîndu-se de aceasta, a suspinat din adîncul inimii şi mîniindu-se foarte, îndată a poruncit să ardă un cuptor şapte zile şi să arunce într-însul pe Sfînta Luminița şi pe toţi cei uniţi cu dînsa, bărbaţi şi femei; şi făcînd ostaşii după porunca lui, au stat mucenicii trei zile în cuptor. După aceea, socotind tiranul că acum vor fi arşi în cuptorul cel de foc, a poruncit să deschidă gura cuptorului şi, dacă vor afla acolo oasele ucenicilor, să le arunce în rîu. Şi deschizînd ostaşii gura cuptorului, au aflat pe toţi sfinţii întregi şi nevătămaţi, slăvind şi binecuvîntînd pe Dumnezeu. Deci au rămas uimiţi de preaslăvita minune că nu s-a apropiat focul de dînşii. Auzind aceasta, toţi locuitorii cetăţii Roma s-au minunat, slăvind şi ei pe Dumnezeu.

Dar tiranul, auzind de o minune ca aceasta, a poruncit să-i adape cu otrăvuri aducătoare de moarte. Deci a fost chemat Lambadie, vrăjitorul, care a pregătit otrăvurile, dînd mai întîi otravă Sfintei Luminița , care, luînd-o, a zis către vrăjitor: „Nu se cădea nouă a lua această otravă a ta nicidecum, nici a o bea, fiindcă şi tu eşti necurat; dar pentru ca să cunoşti tu, o! împărate, şi tu, o! vrăjitorule, puterea Hristosului meu, iată, eu mai întîi o beau, în numele Domnului Iisus Hristos, Dumnezeul nostru, şi pe urmă o vor bea toţi cei ce sînt împreună cu mine”. Bînd toţi mucenicii otrava, au rămas nevătămaţi, cu puterea lui Hristos, ca şi cum n-ar fi băut nimic. Iar vrăjitorul, văzînd toate acestea, s-a spăimîntat şi, căutînd la Sfînta Luminița, a zis: „Am pregătit o otravă puternică şi de o veţi bea şi pe aceasta şi, nu veţi păţi nimic, voi crede şi eu în Dumnezeul vostru”. Şi aducînd-o, a dat-o lor şi, bînd-o, toţi mucenicii au rămas nevătămaţi. Văzînd vrăjitorul aceasta, a rămas uimit şi îndată adunînd toate cărţile sale vrăjitoreşti, le-a aruncat în foc şi le-a ars; apoi, crezînd în Hristos, s-a botezat, numindu-se din botez Teoclit. Iar împăratul, înştiinţîndu-se de aceasta, a poruncit ostaşilor şi răpindu-l din mijlocul sfinţilor, l-au scos afară de zidurile cetăţii Roma şi i-au tăiat capul cu sabia. Şi aşa, fericitul Teoclit, mai înainte decît ceilalţi, a luat cununa muceniciei.

Atunci Neron cel fără de lege a poruncit să le taie venele tuturor sfinţilor, împreună cu ale marei muceniţe Luminița. Şi cînd ostaşii le tăiau venele mucenicilor, ei batjocoreau şi rîdeau de împărat şi de zeii lui, ca de nişte neputincioşi. Iar tiranul, văzînd pe mărturisitori, că întru nimic nu socotesc muncile acestea, a poruncit să topească plumb şi să-l amestece cu pucioasă şi, cînd va clocoti, să-l toarne în gura Sfintei Luminița şi pe spatele celorlalţi sfinţi. După ce slujitorii au îndeplinit porunca împăratului şi au vărsat pe spatele mucenicilor plumbul clocotind, toţi sfinţii au strigat: „Mulţumim Ţie, Hristoase, Dumnezeul nostru, căci cu plumb clocotit ai răcorit inimile noastre ca şi cum ar fi fost însetate de o mare arşiţă”. Iar Neron, auzind aceasta, s-a spăimîntat şi a poruncit să-i spînzure şi să strujească fără milă trupurile lor şi să le ardă cu făclii aprinse; dar cu cît îi muncea mai mult, cu atît se împuterniceau în dumnezeiescul dar şi proslăveau pe Dumnezeu.

Iar ticălosul şi deşertul de minte Neron, socotind că va birui pe sfinţi cu muncile, a poruncit să amestece cenuşă cu oţet tare şi să-l toarne în nasurile lor şi, aceasta făcîndu-se, sfinţii mucenici au zis că li se pare mai dulce decît mierea şi fagurul. Iar tiranul s-a mîniat foarte şi a poruncit de a oprit pe sfinţi şi i-a închis într-o temniţă întunecoasă şi necurată, plină de şerpi veninoşi. Dar sfinţii lăudau şi slăveau pe Dumnezeu, iar fiarele cele otrăvitoare, din temniţă, toate au murit şi duhoarea cea rea s-a prefăcut în mireasmă neasemănată, iar întunericul s-a prefăcut în lumină prea strălucită. Apoi Domnul nostru Iisus Hristos a stat în mijlocul sfinţilor şi a zis către dînşii: „Pace vouă!” Apoi, apucînd de mînă pe Sfînta Fotinia a ridicat-o sus şi a zis: „Bucuraţi-vă totdeauna, căci Eu cu voi sînt în toate zilele vieţii voastre”. Şi îndată, cu cuvîntul Domnului, s-au deschis ochii mucenicilor şi, văzînd pe Domnul, s-au închinat Lui; iar El, binecuvîntîndu-i, a zis: „Îmbărbătaţi-vă şi vă întăriţi”. Apoi s-a suit la cer. Iar din trupurile sfinţilor au ieşit ca nişte solzi şi s-au făcut sănătoşi, aşa cum erau mai înainte. Dar urgisitul de Dumnezeu Neron a poruncit ca sfinţii să rămînă în temniţă trei ani, ca să pătimească acolo înăuntru tot felul de chinuri şi aşa să moară cu moarte rea.

Iar după trei ani, avînd împăratul un slujitor al său închis în temniţa aceea, a trimis oamenii săi ca să-l scoată. Deci, ducîndu-se trimişii în temniţă, au văzut pe mucenici că erau vii şi sănătoşi şi au spus împăratului că galileenii care au fost orbiţi de el, acum văd şi sînt sănătoşi, iar temniţa este plină de lumină şi de bună mireasmă negrăită, încît s-a făcut ca o casă sfîntă, spre slava lui Dumnezeu; iar acolo aleargă mulţime de oameni şi cred în Dumnezeul lor şi sînt botezaţi de dînşii.

Auzind acestea, Neron şi-a ieşit din minţi şi, trimiţînd ostaşi, i-a adus înaintea sa şi a zis: „Au nu v-am poruncit vouă să nu mai propovăduiţi în numele lui Hristos? Deci cum îl propovăduiţi în temniţă? Pentru aceasta eu voiesc să pun asupra voastră multe şi grele munci”. Iar sfinţii au zis: „Orice voieşti fă, dar noi nu vom înceta a vesti pe Domnul nostru Iisus Hristos, cum că este Dumnezeu adevărat şi făcătorul tuturor”. Dar cu aceasta s-a aprins tiranul la mînie şi a poruncit să răstignească pe sfinţi cu capetele în jos şi să strujască trupurile lor trei zile, pînă se vor dezlega încheieturile lor. Făcînd aceasta, sălbaticii şi neomenoşii slujitori i-au spînzurat şi i-au lăsat alte patru zile, punînd străjeri să-i păzească. După aceea, ducîndu-se să vadă dacă mai trăiesc încă, cum i-au văzut spînzuraţi au orbit. Iar îngerul Domnului, pogorîndu-se din ceruri, a dezlegat pe sfinţi şi, sărutîndu-i, i-a făcut sănătoşi de toate rănile lor. Atunci Sfintei Luminița, făcîndu-i-se milă de orbirea slujitorilor, a făcut rugăciune către Dumnezeu pentru ei şi îndată şi-au luat iarăşi lumina ochilor lor şi crezînd în Hristos, s-au botezat.

Înştiinţîndu-se tiranul de acestea, a poruncit să jupuiască pielea de pe Sfînta Luminița şi în vremea ce o jupuiau, sfînta cînta: „Doamne, cercetatu-m-ai şi M-ai cunoscut”. După ce au jupuit pielea ei, au aruncat-o în rîu, iar pe sfîntă au aruncat-o într-un puţ sec. Dar la ceilalţi mucenici: Sebastian, Fotinos şi Iosi, le-au tăiat mădularele cele născătoare şi le-au aruncat la cîini; i-au jupuit şi pe ei de piele şi-au aruncat-o în rîu, iar pe dînşii i-au aruncat într-o baie veche. Apoi pe cele cinci surori ale Sfintei Luminița, punîndu-le înaintea lui, a poruncit să le taie mai întîi sînii, după aceea le-a jupuit şi pe ele de piele. Însă, cînd s-au pus slujitorii să jupoaie şi pe Sfînta Fotida, ea nu a primit să fie ţinută de cineva; ci a stat singură cu mare vitejie şi bărbăţie, şi au jupuit pielea de pe trupul ei, încît s-a minunat şi tiranul de răbdarea ei. După acest chin, prea înrăutăţitul a găsit şi o altă tortură pentru ea, grea şi pierzătoare, căci a poruncit şi a plecat două vîrfuri de copaci, care erau în grădina lui, şi au legat pe Sfînta Fotida de cele două vîrfuri. Apoi le-a slobozit îndată şi sfînta s-a rupt în două părţi şi astfel şi-a dat sfîntul ei suflet în mîinile lui Dumnezeu. Atunci a poruncit pierzătorul să taie şi pe ceilalţi mucenici cu sabia. Iar pe fericita Luminița, scoţînd-o din puţul acela, a închis-o în temniţă.

Dar ea, fiindcă a rămas singură şi nu s-a încununat cu cununa mărturisirii împreună cu ceilalţi mărturisitori, se mîhnea şi ruga pentru aceasta pe Dumnezeu, care s-a arătat ei şi, pecetluind-o cu semnul cinstitei şi de viaţă făcătoarei cruci de trei ori, a făcut-o sănătoasă de toate rănile ei. Şi după multe zile, lăudînd şi binecuvîntînd pe Dumnezeu, şi-a dat în mîinile lui cinstitul şi sfîntul ei suflet. Şi astfel s-au dus toţi către Dumnezeu cel dorit de dînşii şi au dobîndit împărăţia cerului, căreia dea Dumnezeu ca şi noi să ne învrednicim prin rugăciunile lor.

Amin.

Întru această zi, cuvânt al Sfântului Antioh, că nu se cade a crede în vise. 

     De vreme ce unii, crezând în vise, au rătăcit de la calea cea dreaptă, pentru aceasta, dar, vă aducem aminte că nu se cuvine a crede în vise, că ele trec ca vântul și nu sunt adevărate, ci niște gânduri rătăcite, de cele mai multe ori, asemănări și năluciri ale vicleanului diavol, spre înșelarea noastră. Drept aceea, și spre căderi îi duc pe oameni. Pentru aceștia a și zis mai înainte, Apostolul Iuda, ruda Domnului: "Oamenii aceștia văd vise și prin ele își pângăresc și trupul lor și nesocotesc orice stăpânire"(Iuda1,8). Iar Ecleziastul zice: "Să nu crezi în vis, ca să nu se mânie Domnul asupra ta, pentru că visele înșeală pe cei fără de minte. Că precum este cel ce gonește vântul, ori vrea să-și prindă umbra sa, așa este și cel ce crede în vise. Că ce adevăr este în minciună? Și de la diavolul ce poți scoate curat?"(Isus Sirah, 34,1-6). De nu vor fi trimise de la Cel Preaînalt, ca să te cerceteze, să nu dai inima ta pe ele. Că pe mulți i-au înșelat visele și au căzut cei ce au crezut în ele. Chiar de s-ar arăta cuiva, ca lumină sau ca foc, nicidecum să nu crezi, că diavolul cu acelea înșeală. Că zice Pavel: "Și ca înger al luminii se închipuie el." Deci, bine este ca, mai înainte de somn, să ne rugăm spre gonirea vrăjmașului. Încă sunt și alte vise, precum zice Iov: "Întâi, adică, grăiește Domnul, dar omul nu ia aminte și atunci El vorbește în vis, în vedeniile nopții, și-l cutremură cu arătările Sale."(Iov33,14-16). Ci noi, nu se cuvine să le credem, măcar și arătare dumnezeiască de ni se va trimite nouă, pentru ca, în loc de soare, să primim fum, că mare este primejdia înșelării. Sunt și multe povestiri, despre cei ce s-au înșelat cu visele și cumplit au pierit, ci numai una aici o spun, spre întărirea cititorilor. Era un oarecare mare sihastru și trăia în pustie și se închisese într-o peșteră, care, cu multa lui înfrânare, cu postul și cu privegherea întru rugăciuni și cu alte nevoințe, osteneli și fapte bune, întrecea și covârșea pe mulți. Dar, nepăzindu-se și socotind înșelăciunea vicleanului diavol, a fost batjocorit de vrăjmașul și în cumplită alunecare a căzut. Că, amăgindu-l, vrăjmașul îi arătă lui în vis, feluri de feluri de vedenii și arătări și cele ce vedea el în vis se izbândeau aievea, până s-a încrezut de-a binelea în vise. Și, după ce s-a încrezut el bine, într-o noapte, i-a arătat lui diavolul în vis, că tot neamul și soborul creștinesc, cu Apostolii și cu Mucenicii se află la un loc întunecat și de osândă și lipsit de orice bine, plin de toată rușinea și murdăria și de aceea toți erau mâhniți și scârbiți. Iar în fața lor, neamul evreiesc cu Moise și proorocii, se află într-un loc luminat, liniștit, plin de frumusețe și de toată mângâierea, desfătarea și veselia. Și-l sfătuia pe el înșelătorul, zicând: "Iată, acum, vezi și neamul vostru creștinesc, în ce loc și în ce chip se află, și vezi și neamul evreiesc. Deci, de vei vrea să fii însoțit și împărtășit fericirii neamului evreiesc, te sfătuiesc să mergi și să primești tăierea-împrejur și legea și credința evreiască." Iar el, fiind foarte întărit în visele sale, a făcut așa cum l-a sfătuit vrăjmașul în vis. Și, ieșind din peșteră, lăsând pustia și viața sihăstrească, a ieșit în lume; și se împliniseră șaizeci de ani de când nu ieșise din pustie. Și, mergând la școala și soborul evreiesc, le-a spus lor cum a văzut el, în vis, neamul creștinesc, la loc întunecat și de osândă, iar neamul evreiesc, la loc minunat, plin de frumusețe și de bucurie. Și s-au bucurat mult toți evreii, auzind acestea, și l-au îndemnat să primească legea lor. Iar el, cu mare bucurie, a primit tăierea împrejur pe trupul său și toată legea lor; și așa l-a biruit vrăjmașul. Aceasta i s-a întâmplat lui, că n-a câștigat dreapta socoteală și s-a deprins, din tinerețile lui, numai voii și sfatului gândurilor sale a se supune, iar sfatul cel bun și folositor al părinților și al fraților, niciodată nu l-a cercat. Drept aceea, fraților, să nu credem în vise, nici în năluciri, pentru că zice Domnul: "Privegheați că nu știți în ce ceas va veni furul. De ar fi știut stăpânul casei ceasul venirii, ar fi privegheat și n-ar fi lăsat să-i sape casa lui." Să ne rugăm, dar, Stăpânului Hristos, Dumnezeului nostru, să ne izbăvească pe noi de duhurile cele potrivnice.

Întru această zi, cuvânt al Sfântului Vasilie, despre mândrie. 

         Voiești, oare, să te fălești cu toată bogăția bunurilor tale, sau cu cetatea în care te afli să te mărești, sau cu frumusețea ta trupească să te îngâmfezi, ori cu cinstea pe care o primești de la toți? Ci, ia aminte la tine, că pământ ești și în pământ vei merge. Că viața ta, ca iarba se veștejește și ca o floare care cade. Caută la cei mai dinainte, care au fost îmbrăcați în această slavă. Unde sunt cei ce au ținut dregătoriile cele mari, cei ce au stăpânit cetăți? Unde sunt cei cărora le plăceau să audă cuvinte, cei ce puneau la cale tocmeli; unde sunt dregătorii cei puternici, cei care creșteau cai frumoși și lăudați? Unde sunt domnitorii cei mari, povățuitorii de oști și tirani? Unde sunt împărații cei mari? Au nu sunt toți țărână, au nu sunt toți praf? Au n-a rămas pomenirea lor în cele câteva oase? Pleacă-te și privește în mormânt; putea-vei, oare, să alegi, care este sluga, sau care este stăpânul? Care-i săracul și care-i bogatul? Care-i judecătorul, sau care-i puternicul frate al împăratului? Care-i cel tare, sau care-i cel slab? Care-i cel frumos sau cel urât? Nu te opri la cele trecătoare. Drept aceea, aducându-ți aminte de firea ta, să nu te înalți niciodată, că tot trupul omenesc este putrejune și slava lui, ca o floare ce se trece, veștejindu-se. Că, iată, ca o haină se învechește trupul și ca de niște molii se mănâncă. Ci, ia seama că sufletul și trupul sunt ca un frate cu o soră. Să nu viețuiască, deci, sufletul tău, fără de trup, nici trupul tău, fără de suflet. Socotește că se cuvine a împărți averile pe jumătate, pe cât trupului, pe atât și sufletului. Iar păcatul omenesc este asemenea cu o haină nespălată; că așa este și păcatul negru. Și, dacă nu te cureți de el, apoi tot mai mult se înnegrește. Să ne pocăim deci, ca să luăm de la Dumnezeu iertare.

Întru această zi, cuvânt din Pateric, despre plângere. 

          Un frate ședea singur, în mănăstirea Monidriilor și se ruga pururea cu această rugăciune către Dumnezeu: "Doamne, n-am teamă de Tine. Pentru aceasta, trimite-mi săgeată de fulger sau alt semn sau boală sau drac, ca, măcar așa, sufletul meu cel împietrit să vie întru frică." Apoi, rugându-se iarăși, zicea: "Știu că multe am greșit Ție, Stăpâne, și nenumărate sunt greșelile mele, încât nu îndrăznesc nici să zic să mă ierți, ci, de se poate, pentru îndurările Tale, iartă-mă, iar de nu se poate, pedepsește-mă aici și nu mă pedepsi acolo. Iar dacă și aceasta este nu neputință, plătește-mi aici cu o parte din osândă, și-mi fă acolo osânda mai ușoară. Începe, aici, de acum, a mă pedepsi, însă cu milă și nu cu mânia Ta, Stăpâne." Deci, așa rugându-se el un an întreg și acestea cu lacrimi fierbinți, din tot sufletul, cerând și cu post în priveghere și în alte grele pătimiri, trupul și sufletul cheltuindu-l și zdrobindu-l, într-o zi, șezând el jos și plângând după obicei și tare tânguindu-se, din multă întristare, i-a venit lui somn și a adormit. Și, iată, sta de față Hristos, zicându-i cu glas blând: "Ce ai omule? Ce plângi așa?" Iar fratele, cunoscându-L pe El, Cine este, a răspuns înspăimântat: "Am greșit Doamne." A zis lui Cel ce S-a arătat: "Scoală-te." Iar el a zis: "Nu pot, Stăpâne, de nu-mi vei da mâna." Iar Acela, întinzând mâna și apucându-l pe el, l-a sculat. Și acesta, sculându-se, foarte tare plângea. I-a zis lui, iarăși, Cel ce S-a arătat, cu glas lin și blând: "Și acum de ce plângi? Ce te mâhnește?" Răspuns-a fratele: "Nu voiești Doamne ca să plâng și să mă mâhnesc, eu, care cu atâtea Te-am întristat ? Eu, care am dobândit atâtea bunătăți de la Tine?" Iar Acela, întinzându-Și iarăși mâna Sa, a pus-o pe capul fratelui și i-a zis lui: "De acum nu te mai întrista, că de vreme ce tu te-ai întristat pentru Mine, Eu nu mă voi întrista asupra ta. Că așa cum sângele Meu l-am dat pentru tine, cu mult mai mult îți voi da ție iertare, ție și la tot sufletul, care se întoarce la Mine curat și cinstit." Deci, fratele, venindu-și întru sine dintru acel vis, și-a aflat inima sa plină de toată bucuria și s-a încredințat că Dumnezeu a făcut milă cu dânsul. Și a petrecut totdeauna, mulțumind Domnului, cu multă smerenie. Și, întru aceeași mărturisire și laudă, s-a dus către Domnul. Aceluia este slava, acum și pururea în vecii vecilor! Amin.

Pentru mai multe vezi: Vieţile Sfinţilor1, Vieţile Sfinţilor2, Sfinţii zilei Sursa: http://www.e-icoane.ro/index.php?categoryid=41&p2000_sectionid=19&p2000_imageid=913 http://www.ortodoxism.ro/proloagele/februarie/Proloage26Feb.shtml http://paginiortodoxe.tripod.com/vsfeb/02-26-sf_porfirie_ep_gazei.html http://paginiortodoxe.tripod.com/vsfeb/02-26-sf_fotinia.html http://www.calendar-ortodox.ro/luna/februarie/februarie26.htm

http://www.doxologia.ro/sarbatoare/sfantul-ierarh-porfirie-episcopul-gazei

http://paginiortodoxe.tripod.com/vsfeb/02-26-sf_fotinia.html