Luna aprilie în 17 zile, pomenirea Sfântului, sfinţitului Mucenic Simeon, episcopul Persiei, cu însoţitorii săi: Avdela preotul, Gotazat, Fusic şi alţi o mie o sută cincizeci (+341).
Pe când în Persia împărăţea Saporie se înmulţiseră creştinii în acea ţară, având episcopi, preoţi şi diaconi. Şi s-au pornit spre mânie învăţătorii păgânei credinţe a perşilor, care se închinau soarelui şi, împreună cu ei s-au unit şi evreii, spre pierzarea creştinilor şi căutau să ridice pe împărat asupra lor. Deci, au defăimat la împărat, mai întâi, pe Sfântul Simeon, episcopul cetăţilor Ctesifon şi Sălie, ca şi cum acesta ar fi vrăjmaş împărăţiei persane şi prieten al împăratului grecesc din Constantinopol, pe care îl înştiinţează de toate câte se petrec în Persia. Iar, mai apoi, au fost învinuiţi de trădare toţi creştinii din Persia. Drept aceea, Saporie a pus dajdie mare şi grea asupra creştinilor şi a rânduit şi dregători sălbatici, care să strângă în grabă aceste dăjdii. A început, apoi, împăratul a ucide preoţi şi slujitori ai Bisericii, a jefui şi chiar a dărâma bisericile creştinilor, iar pe Sfântul Simeon, socotit ca vrăjmaş al împărăţiei perşilor, a poruncit să-l aducă la el. Însoţit de preoţii Avdela şi Anania şi ferecat în lanţuri, Sfântul episcop a fost dus înaintea împăratului. Întrebat de ce nu se închină soarelui, Sfântul Simeon a mărturisit cu tărie că el se închină numai lui Dumnezeu cel Atotputernic. Deci, a fost trimis episcopul la temniţă, dar pe drum, a zărit pe bătrânul Gotazat, care în tinereţe fusese învăţător împăratului şi fusese creştin, iar acum, pentru mărirea lumească şi de frică, se închina soarelui, după credinţa perşilor. Pe acesta zărindu-l episcopul s-a amărât în sufletul său şi şi-a întors faţa de la el, nevrând să-l vadă. Dar Gotazat s-a luminat la suflet şi a plâns cu amar, văzând jalea şi batjocura episcopului său şi-l ruga pe împărat pentru eliberarea din lanţuri a Sfântului episcop. Deci, împăratul, văzând întoarcerea la Hristos a lui Gotazat, nu numai că nu i-a împlinit cererea sa, ci măcar că ţinea mult la el, a poruncit de i s-a tăiat capul. Şi a îndeplinit, totodată şi cea mai din urmă dorinţă a fostului său dascăl, adică, să se strige că, numai pentru Hristos şi-a dat capul la tăiere. Şi a auzit de aceasta Sfântul Simeon, în temniţă fiind şi a dat slavă lui Dumnezeu, bucurându-se. Iar în ziua de Sfânta şi marea Vineri a Patimilor Domnului, din acel an, au fost scoşi din temniţă cei o mie o sută cincizeci de creştini, ce se aflau închişi pentru credinţa lor, împreună cu episcopul lor. Simeon şi cu ceilalţi preoţi: şi după multe chinuri şi batjocuri, pe care le-au îndurat de la păgânii prigonitori, au primit cununa muceniciei, prin tăierea capului cu sabia.
Întru această zi, cuvânt al Sfântului Moise,
despre îndrăzneala în rugăciunea cea către Dumnezeu.
Iubiţilor fraţi, puterea noastră să fie în lacrimi, ca întru bucurie să secerăm. Să plângem înaintea lui Dumnezeu, ca darul Lui să-l înmulţească peste noi şi să ne trimită putere, care să ne păzească pe noi, în lupta cu duhurile cele rele. Dar să plângem cu smerenie, ca pe noi înşine să ne apropiem de Dumnezeu cu toată dorirea, că El poate să ne mântuiască pe noi de duhul desfrânării, înainte de ieşirea noastră din trup. Să iubim milostenia şi ajutorarea săracilor să ne păzim de iubirea de argint, ca să ne întâmpine pe noi îngerii, când vom ieşi din trup. Să iubim pacea cu toţi, şi mari şi mici, ca să ne păzească pe noi Dumnezeu de pizmă, care ne duce la tot răul. Să câştigăm încă şi îndelunga-răbdare în tot lucrul, ca să ne păzească darul lui Dumnezeu de împuţinarea sufletului. Să-i iubim pe toţi, ca pe fraţii noştri, neurând pe nimeni, în inimile noastre, nici răsplătind răul cu rău, ca să ne păzească pe noi Cel Puternic şi să avem răspuns bun în ziua judecăţii. Să iubim smerenia, adică să purtăm greutatea unul altuia sau defăimarea sau ocara, care se zice spre noi de la cineva, ca să ne păzim pe noi de mândrie. Să dăm unul altuia cinste şi pe niciunul să nu-l smintim, ca să ne păzească de clevetirea dracilor, când vor ieşi ei înaintea feţei noastre. Să lepădăm cele de prisos ale lumii acesteia şi slava ei, ca să ne izbăvim de pizmuirea care merge înaintea noastră. Să ne deprindem limba noastră în învăţătura lui Dumnezeu, întru dreptate şi în rugăciune, ca să ne păzim pe noi de minciună. Să ne ferim inima şi trupul de pofte, ca să ne izbăvim de osânda focului veşnic. Că faptele cele bune pot să ne ajute nouă, dacă le vom câştiga pe ele. Deci, cine este înţelept şi nu voieşte să-şi dea sufletul său la nevoinţe şi osteneală, ca să se izbăvească de toate relele acestea? Să facem, dar, fraţilor, toate lucrurile cele bune, cu toată puterea noastră. Că mare este puterea Domnului Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, care ne ajută nouă oamenilor celor neputincioşi. El ştie că omul este ticălos şi aşteaptă pocăinţa lui până la suflarea cea mai de pe urmă. Drept aceea, să se facă mintea noastră una cu Dumnezeu, ca să ne izbăvească pe noi de tot răul.
Întru această zi, cuvânt din Pateric, despre îndelunga-răbdare.
Zis-a fericitul Zosima: "Cât de greu lucru este acesta, ca, adică, cineva, lăsând împătimirea către lucrurile veacului acestuia, în loc de a se certa cu oamenii pentru dânsele, să se îmbogăţească numai în Dumnezeu, să nădăjduiască la Cel de l-a făcut şi îl ocârmuieşte şi să dorească împărăţia Lui! Măcar că aceasta nu este o greutate. Că obişnuim şi de frica mării şi din pricina năvălirii tâlharilor, să defăimăm toate cele ce avem şi să aruncăm, fără preget lucrurile noastre, ca să scăpăm această vremelnică viaţă, pe care, după puţin timp, şi nevrând noi, o va risipi moartea." Deci, spre întărirea celor zise, povestea stareţul acestea: "Odinioară, zicea, un lucrător de pietre scumpe, având pietre scumpe şi mărgăritare, s-a suit într-o corabie cu copiii săi, vrând să se ducă într-un loc, să facă neguţătorie. Deci, s-a întâmplat să aibă el prieten pe un tânăr, din oamenii corăbiei, care îi şi slujea lui şi mânca cu el la masă Deci, într-una din zile a auzit tânărul acela pe corăbieri, şoptind între ei, vrând să arunce pe giuvaiergiu în mare şi să ia pietrele şi toate câte avea. Şi, auzind, s-a întristat. Vrând, deci, tânărul să facă obişnuita slujbă, l-a văzut giuvaiergiul trist şi mâhnit şi l-a întrebat de pricina supărării. Iar el, mai întâi, nimic n-a răspuns, aşteptând altă vreme ca să-i vestească ceea ce a auzit. Dar, fiindcă giuvaiergiul aştepta, cerând să-i arate pricina mâhnirii, atunci, tânărul, suspinând şi lăcrimând, i-a vestit lui sfatul ce se sfătuiseră corăbierii, despre dânsul. Iar el, gândindu-se puţin, a chemat pe copii şi le-a poruncit să facă, fără preget, cele ce le va spune lor. Deci, a întins un cearceaf şi le-a poruncit să aducă vasele în care erau pietrele şi mărgăritarele. Şi, aducându-le ei, le-a deschis giuvaiergiul şi a scos toate pietrele le-a întins pe cearceaf. Iar după ce le-a întins, a zis: "Iată, pentru ce mă lupt eu cu marea şi duc acest fel de viaţă, primejduindu-mă şi pe care, după puţin timp, murind eu, le voi lăsa în lumea aceasta, că nimic nu iau cu mine, aruncaţi-le, dar, toate în mare." Şi, îndată, apucând şi el, împreună cu copiii, le-au aruncat pe toate în valuri. Iar corăbierii, văzând, s-au înspăimântat şi au stricat sfatul ce se sfătuiseră asupra lui. Să socotim, dar, fraţilor, cât de repede s-a stricat împătimirea, când s-a pornit gândul lui, măcar că era om de rând şi mirean şi s-a făcut filosof în lucru şi în cuvinte; şi aceasta ca să dobândească numai puţină şi vremelnică viaţă." Dumnezeului, nostru, slavă, acum şi pururea şi-n vecii vecilor. Amin !
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu